bazin olimpic Archives

Timișoara încheie în forță anul 2015 la capitolul infrastructură sportivă: cu promisiuni

Unul dintre numeroasele proiecte de infrastructură sportivă prezentate în ultimii 25 de ani la Timișoara (Foto: banatulmeu.ro)

2016 e an electoral. An de alegeri locale. Iar în cazul în care cineva a uitat acest lucru, i s-a reamintit ieri, când primarul Timișoarei, Nicolae Robu, a vorbit, din nou, despre un stadion și o sală polivalentă, ambele de mari dimensiuni. Edilul-șef al orașului ne-a asigurat că a primit… promisiuni din partea Guvernului Cioloș că pe Bega se vor construi un nou stadion, de 42.000 de locuri, și o sală polivalentă multifuncțională, cu o capacitate maximă de aproximativ 15.000 de locuri.

„S-a dat undă verde către Compania Națională de Investiții să includă aceste obiective majore pentru Timișoara în planul de investiții. Desigur, acesta este doar primul pas. Urmează să se aloce bani pentru primele etape ale acestei investiții, pentru un studiu de prefezabilitate, sau chiar direct studiu de fezabilitate, elaborare de proiect și, în final, finanțarea execuției propriu-zise”, a declarat ieri Nicolae Robu. „Nu e încă niciun timing stabilt, dar aceste două obiective sunt incluse în portofoliul de investiții”, a continuat apoi primarul Timișoarei.

Un stadion nou, la standarde actuale, și o sală polivalentă de o capacitate mare sunt, fără doar și poate, investiții de care Timișoara are mare nevoie. Totuși, privind în ansamblu la ceea ce s-a realizat din ’90 încoace în domeniul infrastructurii sportive din oraș, astfel de discuții aduc mai mult a cenaclu S.F.

În anul pe care stăm să-l încheiem, Timișoara a organizat o grupă a Campionatului European de baschet feminin. Grupa A, cea din care au făcut parte, printre altele, gazda România și vicecampioana continentală Franța, s-a disputat în sala „Constantin Jude”, o construcție dată în folosință în 1969, recosmetizată în primăvara acestui an, pentru a o aduce cât mai aproape de standardele impuse de FIBA. Să recapitulăm însă pașii făcuți de la alegerea Timișoarei ca oraș-gazdă al Eurobasket Women 2015.

În noiembrie 2012, președintele ANST, Carmen Tocală, a declarat, într-o vizită la Timișoara, că până la disputarea meciurilor din Grupa A a Campionatului European, în orașul de pe Bega se va finaliza o sală polivalentă de mari dimensiuni. „Vom avea șansa să găzduim o competiție importantă de seniori, Campionatul European de baschet fete, ce se va desfășura la Timișoara, în 2015. Până atunci, trebuie să rezolvăm problema sălii polivalente, la Timișoara urmând a fi găzduite cinci echipe. Voi merge personal cu domnul primar pentru a găsi o locație potrivită acestei construcții. Această sală se va realiza în mod sigur și, din punctul meu de vedere, ar ieși mai ieftin decât încercarea reamenajării sălii Olimpia”, spunea, în urmă cu mai bine de trei ani, Carmen Tocală.

La această variantă s-a renunțat rapid, după ce Timișoara nu a primit niciun ban din bugetul alocat pentru anul 2013 pentru începerea unei astfel de investiții. Grupa de la Eurobasket s-a relocat apoi pe fosta stradă Coresi, acolo unde se afla în construcție o nouă sală polivalentă, cea a Politehnicii. Lucrările începuseră în 2010, municipalitatea preluase investiția în 2012, iar la vremea respectivă nu se întrevedea niciun motiv pentru care acest nou edificiu, cu o capacitate de aproape 3.000 de locuri, să nu fie finalizat în timp util.

Eurobasket avea să se desfășoare, în condiții totuși decente, în vechea Sală Olimpia, recosmetizată și recompartimentată în timp record. Cât despre sala de lângă Baza 2 a Politehnicii, e greu de prevăzut când o vom vedea funcțională. Vorbim despre o construcție pornită în 2010, care se pregătește să intre în al șaptelea an de „execuție”.

Sala Polivalentă de pe strada Podeanu reprezintă, până în momentul de față, cel mai îndrăzneț proiect de infrastructură sportivă demarat în Timișoara de la Revoluție încoace. Planuri și promisiuni s-au tot lansat în acești ani de către administrațiile locale, indiferent de afilierea politică.

S-a vorbit an în șir despre construcția unui bazin olimpic, fiind prezentate până acum patru proiecte diferite pentru un astfel de obiectiv. Între timp, înotătorii de performanță din oraș, câți au mai rămas, se pregătesc în piscine care nu respectă normele de concurs sau, în cel mai bun caz, în bazine din alte orașe.

S-a vorbit obsesiv, mai cu seamă în ultimul deceniu, despre un nou stadion. Care ar putea fi construit ba pe locul actualului „Dan Păltinișanu”, ba în vecinătatea lui, ba încadrat într-un cartier nou-nouț. Ne-am ales doar cu planșe și machete, unele, ce-i drept, spectaculoase. Între timp, stadionul dat în funcțiune în 1963 începe să-și arate din plin vârsta. Și dacă vă îndoiți de acest lucru, vă invit să inspectați „curba” dintre Tribuna a II-a și Peluza Sud. Și, dacă tot suntem la capitolul fotbal, am pierdut în acești ani și „bijuteria” UMT, o arenă cu iz britanic, gazon natural impecabil și o tribună de lemn rămasă moștenire din perioada interbelică. Iar arena CFR, cu a doua capacitate după „Dan Păltinișanu”, e într-o avansată stare de degradare, deși e încă utilizată din plin de echipele clubului feroviar.

S-a vorbit recent despre construirea unui stadion de rugby, cu o capacitate de 5.000 de locuri, în Ciarda Roșie. Până la a vorbi despre o arenă ultramodernă, cu +40.000 de scaune, ar fi esențial să trecem acest test minor. Pentru că vorbim, practic, de un prim stadion construit la Timișoara după Revoluție.

Un obiectiv pe care până și politicienii l-au omis e sala de atletism. Timișoara a beneficiat de un astfel de edificu, situat în zona Dacia, în vecinătatea bazinului și a sălii de gimnastică. În vara anului 1997, clădirea a ars însă din temelii și, de atunci, nimeni nu a pus în discuție construcția unei noi săli de atletism. Iar talentele din atletismul timișorean, care nu au lipsit în această perioadă, s-au pregătit pentru competițiile de început de an (toate indoor), fie ele interne sau internaționale, tot în aer liber, nu de puține ori pe temperaturi negative. În schimb, dacă ne amintim bine, s-a lansat la un moment dat ideea construirii unui patinoar olimpic în zona „Dan Păltinișanu”. Un proiect neconform cu necesitățile sportive actuale ale Timișoarei, abandonat însă rapid.

De altminteri, scuze s-au găsit de fiecare dată. „Bucureștiul ne ignoră”, „Guvernul nu ne bagă în seamă”, „Firma a intrat în insolvență”. Și totuși, promisiunile au curs în toți acești ani fără nici cea mai mică ezitare. Iar 2016 e an electoral. An de alegeri locale…

Proiectul „bazine de cartier” începe să miște! Calea Șagului și Calea Buziașului, primele beneficiare

Una dintre promisiunile actualei administrații locale din Timișoara pe care site-ul nostru a marșat în ultimii ani e cel al construirii a patru bazine semi-olimpice în marile cartiere ale orașului. După mai bine de trei ani, în care nici măcar n-au fost identificate cartierele care ar urma să beneficieze de aceste facilități, iată că s-a ajuns în faza votării PUZ-ului pentru primele două amenajări, în Calea Șagului și Calea Buziașului.

În conferința de presă susținută astăzi, primarul Nicolae Robu a declarat că, în ședința de săptămâna viitoare, consilierii locali vor vota PUZ-ul (Plan Urbanistic Zonal) pentru amenajarea primelor două obiective, în Calea Șagului și Calea Buziașului.

E vorba despre complexe sportive ce vor avea în prim-plan câte două bazine de înot, unul acoperit și altul descoperit. Cel din urmă va fi utilizat, pe timpul iernii, ca patinoar. În zonă se vor mai regăsi și terenuri de minifotbal, baschet și handbal. Complexul din Calea Buziașului va fi integrat în planul stadionului ce intenționează să se construiască în vecinătatea terenului „Tehnomet”, pentru echipa de rugby. Conform spuselor lui Nicolae Robu, stadionul va avea în primă fază o capacitate de 5.000 de locuri, dar cu posibilitate de extindere până la 15.000.

Dacă PUZ-ul pentru cele două obiective va fi votat în viitorul plen al Consiliului Local, lucrările vor putea începe în martie 2016. De asemenea, în perioada următoare, se vor porni demersurile și pentru celelalte două bazine semi-olimpice, care vor fi situate în Calea Lipovei și, cel mai probabil, Mehala (în zona Ovidiu Balea).

***

Cele patru bazine vor fi construite „pe modelul de mare succes implementat de mine la Universitatea Politehnica”, după spusele lui Nicolae Robu, făcând referire la cel de la Baza 2. Așadar, e vorba strict despre bazine de agrement, cu dimensiuni incompatibile cu sportul de performanță, dar care, cu siguranță, vor avea utilitatea lor pentru locuitorii din zonele respective.

Și totuși, Timișoara duce lipsă în primul rând de bazine pentru sportul de performanță. În momentul de față, nici nu îți trebuie toate degetele de la o mână pentru a le enumera. Astăzi, doar bazinul din zona Dacia, cel de 25 de metri, îndeplinește criterii adecvate pentru natație. Și, cu toate că în oraș au apărut și alte piscine acoperite, dimensiunile de omologare pentru competiții oficiale au fost „driblate” încă de la proiectare.

Am subliniat în repetate rânduri [1], [2], [3], [4] importanța orașului de pe Bega în istoria natației și a poloului românesc. Iar faptul că astăzi, Timișoara nu poate organiza concursuri oficiale de înot, nici măcar la nivel juvenil, iar poloul pe apă (care a adus șase titluri naționale) a dispărut cu desăvârșire, în principal din lipsa unui bazin omologabil, ar trebui să dea serios de gândit tuturor celor ce au condus, conduc și vor conduce pe viitor orașul.

Înotul pe apa sâmbetei, sportul caracteristic Timișoarei! Bazinele rămân în faza promisiunilor

Bazinul ILSA, în 1973

Natația timișoreană a suferit dintotdeauna de pe urma infrastructurii precare. Orașul de pe Bega, care a dat, de-a lungul vremii, nume mari în domeniu, n-a beneficiat niciodată de un bazin olimpic. În plus, vechile baze sportive fie s-au distrus, fiind demolate sau pur și simplu părăsite, fie au rămas în urma cerințelor actuale pentru sportul de performanță.

Site-ul nostru a semnalat, în repetate rânduri, starea rușinoasă în care se regăsește infrastructura sportivă în Timișoara. Iar cea destinată natației e lider detașat la acest capitol. În momentul de față, în orașul de pe Bega funcționează un bazin de 25 de metri, în Circumvalațiunii, destinat în principal sportului de performanță, și unul privat, de lungime mai mare, dar care nu respectă dimensiunile olimpice, pe Calea Lugojului.

Antrenorii și sportivii așteaptă de ani buni construirea unui bazin olimpic la Timișoara. De altfel, aceasta nu e doar o problemă postdecembristă a orașului de pe Bega. Încă de pe vremea comunismului, antrenorii și sportivii deplângeau starea infrastructurii din domeniu.

Într-un reportaj apărut în revista „Stadion” din 1973, fostul olimpic Ladislau Koszta, produs al profesorului Peter Lovas și al clubului ILSA, vorbea despre lipsa bazinelor acoperite în oraș. La vremea respectivă, piscina din curtea Industriei Lânii era singurul acoperit, cel din Circumvalațiunii nefiind încă amenajat.

„Natația timișoreană a rămas în urmă, pentru că are un singur bazin cu apă caldă, acoperit, solicitat de dimineața până noaptea. Este bine că s-au construit bazine în localități fără tradiție în natație, foarte bine ar fi fost însă dacă și în Timișoara… Fiind atât de asaltat bazinul acoperit, fiecărui dornic de performanță îi vine foarte rar rândul la culoar, nemaivorbind de atmosfera insuportabilă din timpul verii. Până acum un an, visam bazinul acoperit, acum îl visăm pe cel descoperit”, glumea amar Koszta, în urmă cu peste patru decenii.

La rândul său, secretarul asociației sportive ILSA, Francisc Reiter, spunea: „În fiecare an, învață să înoate în acest bazin cu apă caldă peste 3.000 de studenți. În privința performanței, am înaintat ca… racul, pentru că am neglijat problema schimbului de mâine. Nu sunt elemente tinere pregătite. La noi, pe primul plan se află jocul de polo. Și totuși… Avem azi o singură echipă, ieri aveam 5! Ehe, când vom avea și noi un «olimpic»?”.

42 de ani mai târziu. Situația nu numai că nu s-a îmbunătățit. Jocul de polo a dispărut între timp fără urmă din oraș, din lipsa unui bazin omologabil. Respectivul bazin acoperit a fost demolat în 2009, ruinele sale fiind încă vizibile printre bălării, gunoaie, boschetari și câini vagabonzi, pe vastul teren de lângă Poliția Județeană.

În plus, dintre bazinele descoperite care împânzeau odinioară malul Begăi, niciunul nu mai e funcțional. Baza Uszoda, folosită de elevii Școlii Sportive în urmă cu câteva decenii, a ajuns un focar de infecție în plin centrul orașului. O zonă despre care scriam în toamna anului 2012, într-un reportaj la fel de actual și astăzi, după aproape trei ani.

Baza Uszoda, așa cum arată în zilele noastre. În medalion, o fotografie cu bazinul funcțional, din 1973.

În ultimul deceniu, ne-au fost prezentate patru proiecte de bazin olimpic, însă niciunul nu a ajuns măcar la stadiul de îngrădire a terenului de șantier. Iar printre promisiunile electorale ale actualului edil, apărea construcția a patru bazine semiolimpice în cartiere. Până acum, s-au nominalizat doar zonele Buziașului și Dâmbovița, pentru primele două edificii, însă din iarnă n-a mai apărut nicio noutate pe această temă.

2014, anul în care infrastructura sportivă din Timișoara a bătut pasul pe loc

Timișoara. Poarta către Occident. Mica Vienă. Oraș candidat la titul de Capitală Culturală a Europei. Cel puțin prin prisma infrastructurii sportive, toate supranumele de mai sus pot fi niște bune titluri de basme. Basme pe care autoritățile au continuat să ni le servească la fiecare ocazie.

Timișoara a bătut pasul pe loc în 2014 în ceea ce privește infrastructura sportivă. Cel mai important proiect, cel al Sălii Polivalente de lângă Baza 2 a Politehnicii, stagnează. Termenul inițial de finalizare al proiectului – 24 de luni – a fost deja depășit cu… 26 de luni. Iar Campionatul European de baschet feminin bate la ușă. Pe 11 iunie 2015 ar trebui să înceapă meciurile din Grupa A, cea a României, în care au mai fost repartizate naționalele Franței, Cehiei, Ucrainei și Muntenegrului. Autoritățile au dat asigurări, atât în fața populației, cât și în fața forului european, că sala va fi gata la timp. Permiteți-ne să avem însă o urmă de îndoială, având în vedere faptul că, peste câteva zile, vom păși în cel de-al șaselea an de șantier.

Conform promisiunilor electorale din 2012, anul care vine ar fi trebuit să fie unul al tăierilor grandioase de panglici în sportul timișorean. La vremea respectivă, ne erau puse pe tavă câteva proiecte la care, firește, am ridicat din sprâncene. Se vorbea despre o sală polivalentă de mari dimensiuni, gata să organizeze evenimente sportive de mare anvergură și concerte ale unor artiști de nivel internațional. Urma să fie plasată în vecinătarea stadionului „Dan Păltinișanu”, în același spațiu fiind prognozată și construcția unui bazin olimpic, pe care natația timișoreană îl așteaptă dintotdeauna. După doi ani și jumătate, n-am asistat nici măcar la fixarea în pământ a țărușilor care să marcheze șantierul. „Iar ne-a refuzat Bucureștiul…”, ne-au tot spus mai-marii orașului și ai județului. O scuză pe care, vrem, nu vrem, trebuie să o înghițim. La fel ca lingurița cu sirop de tuse la răceală. Ne mai uităm o dată visători la machete (deși în aceste două cazuri nu e vorba nici măcar de așa ceva) și-apoi aruncăm o privire scurtă spre sălile și bazinele inaugurate chiar în ultimile luni la Cluj ori București. Răbdare și tutun? Deja ambele ne dăunează grav sănătății…

Dacă tot am adus vorba despre bazinul olimpic, nu pot să nu-mi amintesc ce abundență urma să-i aștepte pe înotătorii din Timișoara. În aceeași campanie electorală din 2012, ni se promiteau patru bazine semiolimpice, de cartier, destinate agrementului dar și antrenamentelor pentru sportivii de performanță. După doi ani și jumătate, n-am aflat nici măcar numele celor patru cartiere. Să nu credeți însă că e vorba despre un proiect abandonat. La Gala Sportului Timișorean, desfășurată în urmă cu exact două săptămâni, viceprimarul Dan Diaconu relua povestea celor patru bazine, pe scena Sălii Capitol. De față cu înotătorii și antrenorii lor, cărora nu le-a mai rămas decât să-și râdă în barbă. „Poate nepoții noștri vor apuca să înoate în ele, că noi în niciun caz”, ne spunea campionul național la 50 de metri bras, Levente Revesz, imediat după gală.

În cadrul aceleiași gale, primarul Nicolae Robu a reluat promisiunea construirii unui stadion pentru rugby. E vorba despre spațiul pe care se află actualmente terenul 2 de la CFR. Un spațiu intens disputat prin tribunale în ultimele două decenii, în care și Regionala CFR are un rol esențilal în stagnarea proiectului. Din păcate, toată această tevatură imobiliară nu a dus decât la degradarea unui complex sportiv cochet în alte vremuri. Stadionul „CFR” nu mai poate fi utilizat decât pe jumătate, tribuna dinspre Centru fiind într-o stare mai proastă decât multe dintre ruinele descoperite în urma lucrărilor de reamenajare din zona Unirii. Sala de box din vecinătate – care, de bine, de rău, încă mai produce talente în „nobila artă” – a fost și ea roasă de timp și de indiferență. Un spațiu în care, în toamna lui 2010, diriguitorii clubului CFR ne vorbeau despre un proiect măreț, din fonduri europene: stadion de 10-15.000 de locuri, pistă de atletism și terenuri de minifotbal, baschet, volei, tenis etc. pentru agrement.

Să vorbim și despre lucrări de infrastructură finalizate în 2014 la Timișoara, să nu fim acuzați că privim doar jumătatea goală a paharului. Pentru că, într-adevăr, în capitala Banatului a fost finalizată, în urmă cu câteva luni, o nouă sală de sport. Ea aparține Universității de Vest și se află amplasată în zona Oituz, pe vastul teren dintre Facultatea de Arte și Penitenciarul de pe Popa Șapcă. Cu toate acestea, n-a fost dată în folosință. Motivul? Nu a fost branșată încă la curent, apă, căldură și așa mai departe.

Punem punct celui de-al 14-lea an de mileniu III în Timișoara. N-avem nimic nou sub soare. Podul ne e plin de promisiuni. Iar amatorii de ruine au, slavă Domnului, ce vedea! În plin centrul orașului, la doi pași de Catedrală, avem un veritabil focar de infecție, populat de rozătoare, maidanezi și boschetari. E vorba despre fostul ștrand Uszoda, cel mai vechi edificiu al natației timișorene rămas încă în picioare. Mergem mai departe. Ajungem la Punctele Cardinale, facem sensul giratoriu și pornim în jos, pe Take Ionescu. Ne oprim la colțul de la Poliție. Să privim puțin peste gardul de vizavi. Mormane de moloz și bălării ce depășesc deja înălțimea pivoților din baschet. Ascunsă printre tufe și gunoaie, zărim cuva fostului bazin de la ILSA. Acolo unde, în urmă cu mai bine de 60 de ani, echipa de polo a fabricii domina autoritar întrecerea internă, cucerind șase titluri consecutive, între 1946 și 1951. Stănescu, Novak, Hoszpodar și ceilalți au fost uitați de mult de iubitorii de sport din oraș. La fel ca și polo-ul, care s-a scurs odată cu ultima golire a bazinului, în 1999. Și dus a fost! Ne îndreptăm spre „UMT”. Nici nu știu cum l-aș putea ghida pe șofer. Spre ștrand sau spre fostul stadion? Pentru că despre cel din urmă nu mai vorbim decât la timpul trecut. O arenă cu iz britanic, cu un gazon de excepție și cu o tribună de lemn rămasă moștenire de pe vremea vechii Ripensia a fost făcută una cu pământul, pentru a face loc altor proiecte, altor ambiții, care n-au legătură cu sportul decât, poate, în limitele legilor românești, mai interpretabile decât o poezie simbolistă.

Rămânem în continuare cu vechea Sală Olimpia, unde în vară s-a montat atât de necesara instalație de aer condiționat, neutilizată însă din motive ce ne scapă. Rămânem și cu stadionul „Dan Păltinișanu”, o arenă care a mai văzut o bidinea și-un șpaclu în ultimii ani, datorită participărilor lui Poli în eurocupe. Dar care, în ciuda dotărilor, nu mai poate deservi jurnaliștii cu acces la internet și, uneori, nici măcar cu curent electric. Ce să mai spunem de confortul spectatorilor? Care, de ani de zile, fie ger ori caniculă, au la dispoziție două variante la chioșcurile de pe coronament: „Cola” sau „Fanta”.

Nu vreau să fiu înțeles greșit. N-am scris aceste rânduri pentru a mă da rotund și la anul pe vremea asta. Nu îmi doresc câtuși de puțin să am dreptate. Ba chiar aștept cu nerăbdare ziua când mi se va da peste nas cu bucata de panglică tăiată la noua Sală Polivalentă, la noul Bazin Olimpic, la cele patru semi-olimpice din cartiere, la stadionul de rugby… Aștept, domnilor!

Levente Revesz, un campion de înot resemnat: „Poate nepoții noștri vor înota într-un bazin olimpic”

Levente Revesz începe să își dezvolte un obicei frumos la fiecare final de an. Înotătorul timișorean a devenit, la fel ca și în noiembrie 2013, campion național în bazin scurt, singura competiție la care, spune el, poate emite pretenții, raportat la condițiile de pregătire pe care i le oferă orașul său. Și câtă dreptate are, din păcate! În ultimii doi ani și jumătate, site-ul nostru a atras de nenumărate ori atenția asupra infrastructurii de-a dreptul mizere de care beneficiază natația în Timișoara, orașul cvintuplului campion olimpic Johnny Weissmuller, dar și a primului înotător care a concurat pentru România la Jocurile Olimpice, Jozsef Novak.

La Campionatele Naționale în bazin scurt desfășurate luna trecută la Hunedoara, Levente Revesz și-a apărat titlul la 50 de metri bras. Timișoreanul în vârstă de 27 de ani a încheiat primul cursa, fiind cronometrat cu 28.30 de secunde, cu 26 de sutimi în fața constănțeanului Andrei Grădinaru. Tot în bazinul de sub furnale, Revesz a cucerit medalia de argint la 100 de metri bras – probă pe care o câștigase în 2013 – înregistrând 1:02,62, în urma băimăreanului Andrei Roman.

„M-am pregătit în fiecare an pentru acest concurs. În Timișoara, nu dispunem decât de un bazin de 25 de metri lungime, iar cum Campionatele Naționale din luna noiembrie se țin în bazin scurt, e ceva realizabil, prin prisma condițiilor pe care le avem. M-am pregătit cât am putut de bine, atât cât am avut și suport, iar acesta a fost rezultatul”, a declarat Levente Revesz.

Înotătorul timișorean în vârstă de 27 de ani participă la competiții sub egida clubului local CSM, dar programul de antrenament și-l concepe singur. „Per ansamblu, sunt foarte mulțumit de anul 2014, având în vedere faptul că mă antrenez singur. Eu sunt antrenorul meu, eu sunt preparatorul meu, eu sunt nutriționistul meu. Tot suportul vine din partea mea, astfel că sunt mulțumit de orice rezultat. Chiar dacă n-aș fi cucerit nicio medalie, tot aș fi fost mulțumit”, mai spune Revesz.

Fără o susținere deosebită din partea autorităților sau a sponsorilor, Levente Revesz e hotărât să meargă mai departe. Ce îl îndeamnă totuși să continue? „Mă motivează doar competiția și adrenalina de la concurs. E o senzație specială înainte de start, niște emoții pe care eu încerc să le transform în ceva constructiv”, explică Levente Revesz.

Chiar dacă Revesz a recidivat în acest an, după reușitele din 2013, medaliile de aur din natație pentru Timișoara nu sunt decât excepții de la regulă. Pasiunea practicanților și a antrenorilor reușește să țină acest sport la… nivel de plutire. Ce le oferă însă orașul? Un bazin scurt, în Circumvalațiunii, depășit și neomologabil pentru întreceri, precum și un bazin lung, privat și neeligibil pentru întreceri oficiale din cauza lungimii și adâncimii (voit!) necorespunzătoare. În rest? Promisiuni, vorbe goale, gargară. La începutul Galei Sportului Timișorean, desfășurată luni, la Sala Capitol, primarul Nicolae Robu și vicele Dan Diaconu, au scos de la naftalină o veche poveste, din campania electorală din 2012: cele patru bazine semiolimpice, care vor fi construite în patru cartiere ale Timișoarei, pentru agrement și nu numai. Care sunt aceste cartiere, n-am aflat nici acum, la doi ani și jumătate de la prima rostire a acestor făgăduințe electorale.

„Legat de bazinele despre care se vorbește în Timișoara de câțiva ani, nu știu ce să zic… E doar un vis. Nu cred că voi ajunge să înot vreodată în acele bazine. Aceste promisiuni le aud de o grămadă de ani. Toată lumea vorbește despre bazinul olimpic, dar nu știm care e termenul de finalizare, când vor începe lucrările, dacă mai încep. Se vorbește de acest bazin doar de dragul de a vorbi. Poate doar nepoții noștri vor vedea acel bazin finalizat”, concluzionează Revesz, zâmbind amar.

Uszoda, o pată neagră pe obrazul Timișoarei

Pe vremuri, Timișoara era cunoscută drept un oraș al sporturilor pe apă. Înot, polo, canotaj și kaiac-canoe au fost discipline ce au adus glorie urbei de pe Bega. În ultimele două decenii, infrastructura a fost distrusă aproape în totalitate, baze sportive odată strălucitoare ajungând adevărate focare de infecție. E și cazul fostului ștrand Uszoda, ani la rând pepinieră pentru tinerele talente ale natației timișorene, ajunsă groapa de gunoi a zonei centrale.

La doi pași de Catedrală, se înalță un decor numai bun de filme horror. O clădire aflată în ruină, fără geamuri, cu acoperișul găurit, acoperit cu graffiti, bântuit de câini și boschetari. Mirosul de urină te lovește instant, odată ce te apropii de zidul împrejmuitor. Unul dintre locatarii de ocazie, deloc deranjat de aparatul de fotografiat, se apropie și ne cere o țigară. Trecătorii de pe Splaiul Titulescu aruncă din când în când o privire fulgerătoare spre ponosita construcție, iar apoi își văd mai departe de drum. Aproape nici nu îți poți imagina că aici a fost, odinioară, o adevărată bijuterie a sportului.

E vechiul ștrand Uszoda, cel mai probabil primul centru de natație al Timișoarei. Deși dimensiunile celor două bazine din incintă nu au permis niciodată practicarea înotului la nivel de performanță, aici au făcut cunoștință cu apa mulți dintre marii performeri ai orașului din natație și polo. A fost o adevărată oază în mijlocul orașului, atât pentru sportivi, cât și pentru timișorenii de rând. După Revoluție a devenit nefuncțională și, roasă mai degrabă de nepăsare decât de vreme, a ajuns în stadiul actual.

Frecventat de persoane fără adăpost și umplut de gunoaie, Uszoda a fost și victima mai multor incendii, de mici proporții ce-i drept, care au „zbârcit”, încetul cu încetul, fosta bază de natație. Ultimele flăcări au izbucnit chiar în vara acestui an, ca de obicei, de mâna boschetarilor.

O nouă promisiune de rabilitare

Săptămâna trecută, Timișoara a fost vizitată de Carmen Tocală, nu demult „unsă” la cârma Agenției Naționale pentru Sport și Tineret. Pe lângă marea promisiune, cea a sălii polivalente și a bazinului olimpic, de care orașul ar urma să dispună până în 2015, șefa sportului românesc s-a referit, succint, și la Uszoda. Vechiul ștrand ar urma să fie reabilitat, acolo urmând să se organizeze cursuri de înot pentru copii.

O inițiativă, fără îndoială, interesantă, însă Timișoara e deja suprasaturată de promisiuni legate de Uszoda. În urmă cu cinci ani, Clubul Sportiv Școlar Nr. 1, care are în administrare baza, vorbea despre construcția, în acel spațiu, a unui bazin olimpic acoperit, cu o capacitate de până la 1.000 de locuri. Directoarea Tamara Savu a obținut finanțarea pentru acest ambițios proiect, aproximativ 4 milioane de euro, însă totul s-a împotmolit în birocrație, avize de mediu neacordate și în neseriozitatea firmei contractate prin licitație. În cele din urmă, proiectul a fost abandonat.

Proiectul bazinului olimpic ce ar fi trebuit deschis în 2009 pe locul fostului Uszoda

Nu mai departe de anul trecut, pe baza Uszoda au pus ochii cei de la BC Timișoara, care ar fi dorit să dezvolte o bază de baschet în zonă, mai ales că în incinta vechiului ștrand se află două terenuri de beton, pe care tinerii se strâng frecvent să arunce cu mingea la coș. Din păcate, și aici totul a rămas la stadiul de intenție, Uszoda continuându-și degradarea rapidă.

Infrastructura natației timișorene, aproape inexistentă

Din păcate, Uszoda nu e singura victimă a nepăsării în Timișoara. Tot în anii de după Revoluție s-a pierdut complet un sport ce a adus șase titulri naționale în oraș. E vorba de polo pe apă, echipa ILSA-ei fiind desființată la finele anilor 90, iar bazinul lăsat 10 ani în paragină, iar apoi demolat în 2009. Nici bazinul din Circumvalațiunii nu o duce bine. Construcția se află de luni bune în renovare, termenul de finalizare al lucrării fiind cu mult depășit. Se speră ca bazinul să fie dat în folosință până pe 15 decembrie, atunci când ar trebui să găzduiască Cupa de Sprint. În cazul în care ușile vor rămâne închise, competiția s-ar putea amâna sau, în cel mai bun caz, ar putea fi mutată în altă localitate.

De remarcat că singurul bazin cu condiții decente din oraș e Arena Aquasport, o investiție privată însă. Deși găzduiește grupele mai multor școli de natație din oraș și a fost gazda câtorva reuniuni internaționale în ultimii ani, bazinul de pe Calea Lugojului nu poate deservi potențialul pentru înot și polo pe care Timișoara l-a avut în mod tradițional.

Memorialul Petre Lovas, ajuns la ediția a 10-a

Sute de mici înotători din România, Serbia și Ungaria se vor întrece sâmbătă, la Timișoara, în amintirea celui ce a fost Petre Lovas. Memorialul dedicat marelui antrenor de natație a ajuns la ediția a X-a și va fi găzduit de bazinul de la Aquasport Arena.

Timișoara va fi sâmbătă gazda unei reuniri de înot devenită deja o tradiție în orașul de pe Bega. În modernul bazin al Aquasport Arena se vor întrece sute de copii, de la peste 20 de cluburi din România, Ungaria și Serbia.

Natația timișoreană va avea cei mai mulți reprezentanți, nu mai puțin de șapte cluburi având sportivi pe grilele de start: CS Aquasport, SCD, CSS1, DoStil, Arena, Delfin și OSW. La Memorialul „Petre Lovas” din acest an se vor întrece copii născuți între 1999 și 2006.

Evenimentul va începe la ora 12 și se va încheia în jurul orei 18. Lista de start a tururor participanților la Memorialul „Petre Lovas” 2012 poate fi consultată AICI.

Cine a fost Petre Lovas?

Născut în 1934 la Timișoara, Petre Lovas e recunoscut ca fiind cel mai de succes antrenor de înot pe care l-a avut orașul de pe Bega. În anii ’40 s-a alăturat clubului ILSA, iar apogeul activității sale competiționale a fost atins în perioada 1951-1952, când a dominat la nivel național probele de fluture și bras. Stagiul militar l-a direcționat către CCA București, unde și-a început încă de tânăr cariera de antrenor.

La mijlocul anilor ’50 a revenit la Timișoara, unde a format zeci de sportivi de talie națională și internațională. Cea mai mare satisfacție ca antrenor a trăit-o în 1968, atunci când și-a însoțit elevul Ladislau Koszta la Jocurile Olimpice din Mexic, unde întotătorul timișorean s-a clasat pe locul 12 la proba de bras.

În 1970, Petre Lovas a fugit în Germania, stabilindu-se la Freiburg, localitate în care a continuat să șlefuiască tinere talente ale natației până la sfârșitul vieții. S-a stins în ianuarie 2001.

Cei ce au trecut prin mâna lui Peter-Bacsi povestesc că rutina nu își avea locul în antrenamentele sale, fiecare ședință de pregătire fiind diferită. De asemenea, avea obiceiul de a se adresa elevilor săi cu apelativul „domnilor”, indiferent de vârsta acestora.