Proiectul „bazine de cartier” începe să miște! Calea Șagului și Calea Buziașului, primele beneficiare

17Una dintre promisiunile actualei administrații locale din Timișoara pe care site-ul nostru a marșat în ultimii ani e cel al construirii a patru bazine semi-olimpice în marile cartiere ale orașului. După mai bine de trei ani, în care nici măcar n-au fost identificate cartierele care ar urma să beneficieze de aceste facilități, iată că s-a ajuns în faza votării PUZ-ului pentru primele două amenajări, în Calea Șagului și Calea Buziașului.

În conferința de presă susținută astăzi, primarul Nicolae Robu a declarat că, în ședința de săptămâna viitoare, consilierii locali vor vota PUZ-ul (Plan Urbanistic Zonal) pentru amenajarea primelor două obiective, în Calea Șagului și Calea Buziașului.

E vorba despre complexe sportive ce vor avea în prim-plan câte două bazine de înot, unul acoperit și altul descoperit. Cel din urmă va fi utilizat, pe timpul iernii, ca patinoar. În zonă se vor mai regăsi și terenuri de minifotbal, baschet și handbal. Complexul din Calea Buziașului va fi integrat în planul stadionului ce intenționează să se construiască în vecinătatea terenului „Tehnomet”, pentru echipa de rugby. Conform spuselor lui Nicolae Robu, stadionul va avea în primă fază o capacitate de 5.000 de locuri, dar cu posibilitate de extindere până la 15.000.

Dacă PUZ-ul pentru cele două obiective va fi votat în viitorul plen al Consiliului Local, lucrările vor putea începe în martie 2016. De asemenea, în perioada următoare, se vor porni demersurile și pentru celelalte două bazine semi-olimpice, care vor fi situate în Calea Lipovei și, cel mai probabil, Mehala (în zona Ovidiu Balea).

***

Cele patru bazine vor fi construite „pe modelul de mare succes implementat de mine la Universitatea Politehnica”, după spusele lui Nicolae Robu, făcând referire la cel de la Baza 2. Așadar, e vorba strict despre bazine de agrement, cu dimensiuni incompatibile cu sportul de performanță, dar care, cu siguranță, vor avea utilitatea lor pentru locuitorii din zonele respective.

Și totuși, Timișoara duce lipsă în primul rând de bazine pentru sportul de performanță. În momentul de față, nici nu îți trebuie toate degetele de la o mână pentru a le enumera. Astăzi, doar bazinul din zona Dacia, cel de 25 de metri, îndeplinește criterii adecvate pentru natație. Și, cu toate că în oraș au apărut și alte piscine acoperite, dimensiunile de omologare pentru competiții oficiale au fost „driblate” încă de la proiectare.

Am subliniat în repetate rânduri [1], [2], [3], [4] importanța orașului de pe Bega în istoria natației și a poloului românesc. Iar faptul că astăzi, Timișoara nu poate organiza concursuri oficiale de înot, nici măcar la nivel juvenil, iar poloul pe apă (care a adus șase titluri naționale) a dispărut cu desăvârșire, în principal din lipsa unui bazin omologabil, ar trebui să dea serios de gândit tuturor celor ce au condus, conduc și vor conduce pe viitor orașul.

REMEMBER: Și Timișoara a dominat poloul românesc (I)

p10_stubi_teamVinerea trecută, CSM Digi Oradea a învins Steaua, chiar la București, în meciul 3 al finalei Superligii de polo și a devenit campioana României. Pentru a 9-a oară consecutiv! Scriam și anul trecut, după ce bihorenii își adjudecaseră cel de-al optulea trofeu la rând, că pe malul Crișului Repede, tradiția în jocul de polo se respectă cu vârf și îndesat. Oradea e unul dintre primele orașe în care s-a practicat acest sport în România, laolaltă cu București, Cluj, Târgu Mureș și Timișoara. Dintre acestea, doar Timișoara pare să se fi dezis complet de o disciplină cu care odinioară se mândrea.

E drept, poloul a cunoscut un regres profund în România după Revoluție. Lipsa bazinelor în primul rând, coroborată cu lipsa de interes a sponsorilor sau autorităților au dus la dispariția mai multor centre din țară, astfel că, de ani buni, nu mai avem decât opt echipe de seniori. Veșnic, aceleași opt. Iar Campionatul Național e denumit, pompos, Superliga.

Dintre orașele enumerate mai sus, au rămas reprezentate Oradea (prin CSM Digi și Crișul), Bucureștiul (prin Steaua, Dinamo și Rapid) și Clujul (prin Politehnica). Lor li se mai adaugă Aradul, cu AMEFA, și Brașovul, care a adoptat, în noul său bazin olimpic, formația bucureșteană Sportul Studențesc. La Târgu Mureș, poloul e menținut în viață prin existența unor grupe de juniori. Pe când la Timișoara, orice urmă a acestui sport s-a evaporat la granița dintre milenii.

De ani buni, CSM Digi Oradea domină autoritar întrecerea internă. Cum spuneam mai sus, bihorenii au cucerit vineri al nouălea titlu consecutiv. O senzație pe care, cu decenii în urmă, o trăia și Timișoara, grație ILSA-ei. Temuta trupă a Industriei Lânii s-a oprit la șase titluri consecutive. Șirul ar fi continuat, cu siguranță, dacă autoritățile vremii n-ar fi impus umflarea artificială a cluburilor departamentale, CCA și Dinamo, care din 1952 începând au „aspirat” toate valorile din țară.

Dominația ILSA-ei a început în 1946. Pe vremea respectivă, poloul era parte integrantă a programului Campionatului Național de Înot (de altfel, înotul, săriturile și poloul au funcționat sub aceeași tutelă federală până după 1990!). În anul respectiv, evenimentul ar fi trebuit organizat la Timișoara, în perioada 9-11 august, însă a fost relocat la București, pe ștrandul Obor, și reprogramat o săptămână mai târziu. Întrecerea se dorea o repetiție generală, dar și un ultim criteriu de selecție pentru apropiata Balcaniadă de natație de la Split, cei aleși rămânând cantonați în capitală după încheierea competiției.

Deși la vremea respectivă Ferar Cluj și Dermagant Târgu Mureș dispuneau de echipe redutabile, ILSA a surprins întreaga asistență prin jocul dezinvolt și în viteză aliniat în bazinul de la Obor. Un stil cu care formațiile din țară nu erau obișnuite încă, fiind implementat la Timișoara de Gabor Torok, fost poloist în marea echipă a budapestanilor de la Ferencvaros, reprezentantă a celui mai dezvoltat campionat de polo de pe continent. Experiența și știința strategică a lui Torok – care a îndeplinit rolul de antrenor-jucător, viteza lui „Bupsi” Novak (cel ce avea să devină primul înotător al României la o ediție de Jocuri Olimpice, șase ani mai târziu, la Helsinki), îndemânarea și forța lui Stănescu (dezvoltată la handbal și baschet, sporturi pe care le practica în paralel) și, mai cu seamă, paradele lunganului Zoli Norman au fost ingredientele care au născut rețeta câștigătoare la Timișoara.

Titlu GSP - ILSA campioana 1946Titlul din 1946, primul din palmaresul ILSA-ei, a fost însă obținut cu scandal. Timișorenii s-au impus cu 5-4 în fața lui Ferar Cluj, însă ardelenii au ieșit din bazin, în semn de protest, în ultimul sfert, după marcarea celui de-al cincilea gol al „textiliștilor”. Redăm mai jos un pasaj apărut în Gazeta Sporturilor, din 21 august 1946:

„Păcat că acest match, cum nu s-a mai văzut în Capitală, a avut un sfârșit urât și asta din cauza arbitrajului. Nu este admisibil pentru o echipă mare ca Ferar să nu știe să piardă, chiar dacă a fost desavantajată de arbitraj, nu din rea voință, ci din neștiință.
Faptul hotărâtor s-a petrecut astfel: La 4-4, în ultima repriză, Torok a fost atacat neregulamentar de Iordache. Arbitrul a sancționat și Torok a pasat fulgerător lui Stănescu, care a marcat. Clujenii au fost luați prin surprindere, când așteptau ca lovitura de pedeapsă să se facă după ce jucătorii vinovați au fost trimiși la locul unde s-a comis neregularitatea. Crezându-se nedreptățiți de scăparea din vederea a arbitrului, în semn de protest, Ferar s-a retras. Judecându-se contestația de o comisie formată ad hoc din membrii biroului federal, s-a dat câștig de cauză Ilsei, respectând decizia arbitrului”.

În finală, Adalbert Stănescu și Gabor Torok au reușit câte două goluri, cel de-al cincilea punct fiind realizat de Novac. Pentru clujeni au punctat Aranyosi (2), Iordache și Sarkadi. Iată și echipele aliniate:

ILSA: Norman – Novac, Molnar, Torok, Retscher, Stănescu, Balint;
Ferar: Gurath – Sarkadi, Crișan, Iordache, Kelemen, Aranyosi.

Interesant a fost și modul în care au fost recompensați campionii. Jucătorii ILSA-ei au primit, din partea organizatorilor, Cupa „Helbam” și… 8 pui!

Vom reveni cu povestea următoarelor cinci titluri.

Opt ani fără „Stubi” Stănescu, omul care se confundă cu istoria poloului timișorean


La 21 decembrie 2004, o veste tristă a fulgerat micuța lume a poloului din Timișoara. Adalbert Stănescu sau „Stubi”, așa cum îl știa toată lumea, s-a stins, la vârsta de 80 de ani. Un personaj carismatic, legat vreme de peste trei decenii de marea sa dragoste, ILSA, pe care a slujit-o atât ca jucător, cât și ca antrenor.

Atunci când „Stubi bacsi” a închis pentru ultima oară ochii, la 21 decembrie 2004, poloul era deja istorie în Timișoara. Ultimele urme ale sportului cu mingea pe apă dispăruseră prin 1999, poate 2000. Intreprinderea ILSA se închisese, făcând loc unui proiect pe care-l regăsim, acum, după un deceniu, tot pe hârtie. Orașul rămăsese fără niciun bazin omologabil pentru polo, ceea ce a frânt din fașă orice tentativă de regenerare a disciplinei pe malurile Begăi. „Stubi bacsi” rămăsese fără rațiunea de a trăi.

Titlul materialului de față nu e deloc o exagerare. E purul adevăr. Născut în 1924, la Timișoara, Adalbert „Stubi” Stănescu a făcut cunoștință cu poloul devreme, în anii săi de pionierat pe aceste meleaguri, în bazinul din curtea Industriei Lânii. Prima legitimare o are în 1938 și rămâne ca jucător activ la gruparea textilistă vreme de exact două decenii, până în 1958. Aici a crescut, văzând cu ochii, aici și-a exersat lovitura nimicitoare, devenind rapid unul dintre cei mai temuți suteuri ai țării.

După război, a făcut parte din echipa care a scris cele mai frumoase pagini din istoria poloului timișorean. Între 1946 și 1951, ILSA a dominat categoric întrecerea internă, cucerind șase titluri consecutive. Cu Stănescu în prim plan, și alături de jucători precum Zoltan Norman, Joszef „Bupsi” Novak, Endre Molnar, Laszlo Bohuniczki, Gyuri Kepich sau Octavian Iosim, echipa de aur a textiliștilor timișoreni n-a putut fi oprită decât de administrația stalinistă, care a apăsat mai puternic pedala de accelerație, generându-le intrarea în scenă invențiilor sistemului, CCA și Dinamo. Practic, după 1951, ILSA nu s-a mai întâlnit decât sporadic cu podiumul, deși le-a făcut „granzilor” bucureșteni zile fripte la Timișoara, chiar și în anii în care se întrezărea deja inevitabilul sfârșit al secției.

Adalbert Stănescu a făcut parte din prima națională olimpică de polo, în 1952, la Helsinki, acolo unde tricolorii, care au trimis o reprezentativă formată pe scheletul ILSA-ei, au ocupat abia locul 17, din 21 de participante. De altfel, „Stubi” a fost unul dintre jucătorii de bază ai naționalei României, adunând 16 selecții și marcând 55 de goluri.

Încă din perioada în care a activat ca jucător, Adalbert Stănescu a preluat și funcția de antrenor al grupării textiliste, pe care a condus-o până în 1970, atunci când i-a predat ștafeta unuia dintre cei mai sârguincioși elevi ai săi, Alexandru Cinteanu. De asemenea, vreme de un deceniu, între 1958 și 1968, a activat și ca arbitru, ajungând să conducă chiar și întâlniri internaționale.

Obligat de comuniști să-și schimbe numele

În certificatul de naștere al lui „Stubi bacsi” scrie Adalbert Sterbentz. De unde și până unde Stănescu? O poveste până la urmă clasică a acelor vremuri. Amenințat de către nou-instalatele autorități comuniste că nu i se va permite ieșirea din țară la o acțiune a echipei naționale, datorită faptului că reprezenta un pericol, poloistul timișorean cedează presiunilor și acceptă să își schimbe numele în Stănescu.

Merite recunoscute târziu

Deși chiar în anii săi de glorie, Federația Română de Polo a recunoscut contribuția majoră a echipei ILSA Timișoara la dezvoltarea acestei discipline în România, onorându-l pe Adalbert Stănescu cu titlul de „Maestru Emerit al Sportului”, forul de la București a uitat multă vreme să-i acorde o distincție pe care o merita cu prisosință. La insistențele lui Anatolie Grințescu, vechiul său rival din bazin și apoi de pe bancă, actualmente președinte al Federației, „Stubi bacsi” a primit, în 2002, titlul de antrenor emerit. Ultima mare bucurie adusă unui mare nume al poloului românesc.

Să revenim, așadar, la cuvintele din titlu. Da, Adalbert Stănescu se confundă cu istoria poloului timișorean, pentru că l-a văzut născându-se, crescând, înflorind și apoi fiind strangulat de nepăsarea și ignoranța din ultimul deceniu al secolului trecut. După moartea ILSA-ei, „Stubi bacsi” a închis și el ochii, discret, pornind spre o lume din care nu se va mai întoarce niciodată. Dar poloul? El când se va întoarce?!

Foto: www.ilsa-timisoara.net

Zoltan Norman, cel mai mare portar al poloului timișorean


Dacă pentru fotbalul timișorean, 4 decembrie e una dintre cele mai importante date, și poloul are ce sărbători în această zi. Cu exact 93 de ani în urmă s-a născut Zoltan Norman, cel despre care se spune că a fost cel mai mare portar pe care l-a avut Timișoara. Multiplu campion național cu ILSA și participant la Jocurile Olimpice de la Helsinki, „Zoli bacsi” n-a mai apucat să vadă cu ochii lui starea jalnică în care a ajuns bazinul pe care l-a frecventat ani la rând.

Timișoara se laudă cu o tradiție pe care puține orașe din România o au în materie de polo. Un sport ce a adus pe Bega șase titluri naționale, a lansat sportivi de talie mondială, dar care a fost lăsat să moară încet dar sigur.

Unul dintre marii performeri ai poloului timișorean ar fi împlinit astăzi 93 de ani. E voba despre Zoltan Norman, considerat de specialiștii în domeniu ca fiind cel mai bun portar pe care l-a avut Timișoara în această disciplină.

Născut la 4 decembrie 1919, Zoltan Norman a fost încă de tânăr atras spre înot și polo, frecventând bazinul ILSA-ei din anii ’30. După război, a fost om de bază în echipa ce avea să domine vreme de câțiva ani poloul românesc. Între 1946 și 1951, ILSA a cucerit șase titluri naționale consecutive, având în Zoltan Norman un portar de excepție. De altfel, în acea vreme, echipa-fanion a poloului timișorean dispunea de doi goalkeeperi valoroși, alături de Norman regăsindu-se și Lazar Weinreich. Cum experiența superioară a primului îl făcea indispensabil, Weinreich a fost deseori reprofilat ca apărător, datorită polivalenței sale.

Punctul culminat al carierei lui Zoltan Norman a fost, fără îndoială, în 1952, când a participat la Jocurile Olimpice de la Helsinki. De altfel, România a deplasat în Finlanda o reprezentativă clădită pe shceletul ILSA-ei, care, alături de Norman, îi mai cuprindea pe Adalbert Stănescu, Octavian Iosim, Zoltan Hoszpodar și antrenorul-jucător Gavrilă Torok. Lipsa de experiență pe plan internațional a poloiștilor români a dus însă la o participare extrem de scurtă. România a fost eliminată încă din faza preliminară la Helsinki, după două jocuri pierdute cu RF Germania (4-8) și SUA (3-6), rezultate ce i-au plasat pe tricolori pe locul 17, din 21 de participante. Mexic, Australia, Portugalia și India, în această ordine, i-au urmat pe români în ierarhia finală de la Helsinki.

Nici după retragerea din activitatea competițională, Zoltan Norman nu a reușit să stea departe de polo și, implicit, de ILSA. Pentru o scurtă perioadă a pregătit echipa de seniori a clubului textilist, iar apoi, vreme îndelungată s-a ocupat de juniori. Chiar și după stingerea ILSA-ei, „Zoli bacsi”, așa cum îl cunoștea un oraș întreg, era deseori văzut înotând în bazinul de la Ștrandul Termal.

La 27 decembrie 2001, Zoltan Norman s-a stins, la vârsta de 82 de ani. Cu siguranță, acolo unde e s-a întâlnit cu foștii colegi „Stubi” Stănescu sau „Yotza” Iosim și privesc cu toții către dezastrul ce s-a petrecut la ILSA în ultimul deceniu.

Îi mulțumim în mod special nepotului lui Zoli bacsi, Robert Kollar, care ne-a pus la dispoziție datele din cariera fostului mare poloist și a împărtășit cu noi fotografii din arhiva personală.

Va mai face valuri polo-ul timișorean? „Suntem mulți care am fi dispuși să ajutăm”

Ilsa Timișoara, în 1986, cu portarul Petre Todoruț în mijlocul rândului de jos

Nu mai departe de săptămâna trecută, oficialitățile locale au anunțat că în doi ani Timișoara va dispune de un bazin olimpic la standarde internaționale. Însuși primarul Nicolae Robu a adus în discuție termenul „polo”, unul peste care, cel puțin în acest colț de țară, s-a așternut un strat gros de praf. Și totuși, care sunt șansele să mai asistăm vreodată la un meci de polo în Timișoara? Ne spune ultimul mohican al ILSA-ei, Petre Todoruț.

Gyapjúipar. Wollindustrie. Sau, pur și simplu, ILSA. Un nume de legendă al sportului timișorean, care s-a menținut pe linia de plutire vreme de peste 60 de ani, însă a murit de mâna capitalismului haotic de la mijlocul anilor ’90. La cauza decesului mai putem nota nepăsare și ignoranță. Sunt cuvinte mari la prima vedere, însă prea mici pentru ceea ce a însemnat ILSA în polo-ul românesc.

Șase titluri naționale consecutive, între 1946 și 1951. Zeci de jucători de clasă formați în bazinul din curtea intreprinderii, care au făcut carieră peste hotare. O adevărată școală de polo. Ne aflăm în 2012, iar despre acest sport vorbim în Timișoara ca despre o activitate a trecutului, de care nu-și mai amintește decât o mână de nostalgici.

Sfârșitul unei legende

Petre Todoruț are 47 de ani și e stabilit în Austria. El cunoaște cel mai bine situația din anii de sfârșit ai poveștii  numite ILSA, pentru simplul fapt că a fost ultimul mohican al trupei textiliste. „Ajunsesem să fiu jucător, căpitan și antrenor. Nu erau bani, iar orice antrenor ar fi venit aici ar fi putut înțelege cu greu mai întâi situația și apoi spiritul Timișoarei. A existat în acea perioadă o fuziune cu Dinamo Oradea, deoarece nu mai rămăseserăm decât foarte puțini jucători”, ne-a declarat Todoruț, cel care a părăsit în cele din urmă echipa în 1997, fără a avea vreun succesor. „Fabrica s-a vândut pe bucăți, așa cum se practica la vremea respectivă. Sponsorii noștri erau directorii intreprinderii. Pe vremea unor oameni ca Vinereanu sau Cuciula, clubul sportiv a reușit să reziste. Dar apoi nu s-a mai înhămat nimeni, pentru că și atunci, ca și astăzi, polo-ul nu aduce un profit prea mare în România”, ne-a mai spus Todoruț.

Bazinul de sub ruine

Baza sportivă ILSA a ajuns astăzi un coșmar. Locul în care pe vremuri roiau sportivii, și-au găsit astăzi culcuș câinii vagabonzi și boschetarii. Iar din bazin n-a mai rămas decât groapa, umplută cu moloz, lăsată exact în aceeași stare de la demolarea clădirii, în 2009. „Acel bazin a scris istorie de la construcția lui și până când am plecat eu. ILSA a dat o grămadă de sportivi de talie internațională. Chiar și eu am profesat în Anglia, Irlanda, Israel, iar acum caut un angajament aici, în Austria”, povestește cu nostalgie Petre Todoruț, despre ceea ce a fost odată locul în care își petrecea marea majoritate a timpului.

„M-aș întoarce, dar să văd un proiect serios”

Primarul Nicolae Robu a anunțat, săptămâna trecută, că în curând va începe licitația pentru bazinul olimpic ce ar urma să fie ridicat la Timișoara până în 2014. În discursul său, edilul-șef a amintit fugitiv și despre polo, un sport care nu mai există însă decât în memoria unor entuziaști în Timișoara. Cum se poate însă reactiva un întreg sport, după un deceniu și jumătate de absență totală? „Se poate. Trebuie luat de jos, cu copii. Depinde ce intenții are domnul primar. Eu unul aș fi dispus să vin și să pun osul la construcția unui club de polo, dar vreau să văd un proiect concret. M-aș întoarce la Timișoara cu toată dragostea, pentru că eu dimineață, la prânz și seara mănânc polo pe pâine”, ne-a mai spus Petre Todoruț, aruncând astfel mingea la fileu factorilor de decizie. „Ca mine mai sunt foarte mulți foști ilsiști plecați prin străinătate, dispuși să ajute o asemenea inițiativă. Cu o minge, cu o poartă, cu niște perechi de teniși, fiecare dintre noi ne-am dori să dăm câte ceva înapoi acestui oraș”, a mai punctat Todoruț.

Petre Todoruț e născut la București, însă o mare parte a activității de poloist și-a desfășurat-o la Timișoara. De altfel, nu s-a ferit să ne mărturisească faptul că orașul de pe Bega a rămas în sufletul său. „Sunt bucureștean, dar Timișoara e sufletul meu. Oamenii de aici mi-au dat ocazia în primul rând să mă educ. Imaginați-vă, am venit dintr-o adevărată junglă, cu aerele specifice miticilor, și am ajuns direct în anticamera vestului”, ne-a mărturisit Petre Todoruț.

Fostul portar al ILSA-ei îi datorează mutarea la Timișoara lui Costel Manea, de asemenea bucureștean, și antrenor al echipei la începutul anilor ’80. „În 1982, fiind junior la București, am ieșit cel mai bun tânăr portar din țară. Se băteau pe mine cluburile mari, precum, Steaua, Dinamo sau Rapid, însă Costel Manea mi-a spus că are un proiect interesant la Timișoara, ce-i drept, pe bani puțini. N-am stat două secunde să mă gândesc. În 1983 ne-am întors în prima ligă, iar în 2-3 ani am ajuns în primele 4, unde ne-am luptat cu forțele campionatului”, ne-a mai declarat Todoruț.

*Până în anii ’60, Timișoara avea cinci echipe de polo divizionare: ILSA (Divizia A), Progresul, CFR, Știința și Voința (Divizia B). De asemenea, o divizionară secundă exista și la Lugoj.

*Timișoara e unul dintre primele orașe în care s-a practicat polo în România, alături de București, Oradea, Cluj și Târgu Mureș. În ultimele patru, polo-ul încă se mai practică.

*La Arad, continuă să se mențină pe linia de plutire echipa AMEFA, participantă în prima ligă. Primăria orașului de pe Mureș le-a alocat 130.000 de lei poloiștilor în acest an.

Timișoara olimpică: Născut la Timișoara, consacrat la Berlin

Roland Freund (al treilea din stânga, jos), campion european cu Germania, în 1981

Timișoara a fost unul dintre orașele-pionier ale polo-ului românesc. ILSA a dat, de-a lungul anilor, sportivi care au scris istorie în această disciplină, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. De departe, cel mai titrat dintre ei e Roland Freund, cel care a deprins tainele sportului cu mingea pe apă în bazinul „textiliștilor”, pentru ca mai târziu să scrie istorie în Germania.

Roland Freund s-a născut la 17 iunie 1955 la Timișoara. Apropierea sa de polo nu a fost deloc întâmplătoare. Tatăl său, Imre Freund, a făcut parte, în anii 30, din prima echipă a ILSA-ei, unde a jucat pe postul de fundaș. Mai târziu, a fost antrenor al grupării textiliste, dar și al echipei naționale. Roland a luat contactul cu mingea de polo în bazinul ILSA-ei, care era situat lângă actualul Inspectorat Județean de Poliție. Încă de la primele jocuri a demonstrat că își moștenește din plin tatăl, fiind selecționat constant la naționala de juniori a României.

După ce a absolvit cu brio examenul de Bacalaureat, în 1974, Roland și familia sa emigrează în Germania. Tânărul timișorean își dorea să urmeze o carieră medicală, însă pentru a fi admis la universitate a fost nevoit să mai dea o dată Bacalaureatul și în „stil” german, cel românesc nefiind recunoscut. Preocuparea pentru carte nu i-a știrbit însă pasiunea pentru polo, continuându-și cu succes activitatea la Aegir Uerdigen.

La numai un an de la sosirea sa în Germania, a fost selecționat în echipa națională, împreună cu care a participat, în 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal. În Canada, Mannschaft-ul n-a reușit decât locul 6, Freund duelându-se, în ultimul meci al competiției, chiar cu reprezentativa țării sale natale, în fața căreia a pierdut, cu 3-5.  Jocurile din ce în ce mai bune l-au propulsat, în scurt timp, la echipa care își începea dominația asupra polo-ului german (dominație ce nu s-a încheiat nici astăzi), Spandau 04 Wasserfreunde Berlin.

Colecționar de medalii

Roland Freund a devenit rapid unul dintre cei mai importanți polo-iști germani, contribuind la cea mai bună perioadă din istoria Mannschaft-ului. În 1981, a obținut medalia de aur la Campionatul European de la Split, pentru ca, un an mai târziu, să câștige medalia de bronz la Campionatul Mondial.

La Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984, Freund a câștigat o prețioasă medalie de bronz cu echipa națională, clasându-se în urma Iugoslaviei și a Statelor Unite. În turneul desfășurat la Malibu, Freund s-a înscris pe lista marcatorilor în trei jocuri: două goluri în 15-8 cu Japonia și câte un gol în 10-4 cu Italia, respectiv în 15-2 cu Olanda.

Cu echipa de club, Roland Freund a ridicat deasupra capului cel puțin un trofeu în fiecare sezon. La Spandau Wasserfreunde, a cucerit nouă titluri consecutive (1979-1987) și trei Cupe ale Campionilor Europeni (1982, 1984 și 1985).

După abandonarea activității sportive, Roland Freund și-a îmbrățișat cea de-a doua lui mare pasiune, medicina. La începutul anilor 90, a reușit să își deschidă un cabinet de ortopedie la Berlin, iar în momentul de față e unul dintre cei mai renumiți medici din capitala Germaniei. Totuși, n-a putut rămâne foarte mult timp departe de sportul care i-a adus consacrarea. În urmă cu câțiva ani, a revenit în staff-ul echipei naționale de polo, ca medic.

Timișoara olimpică: ILSA, „scheletul” primei naționale olimpice de polo

Jocurile Olimpice de la Londra readuc echipa națională de polo a României sub semnul celor cinci cercuri. Din 1996, jocul cu mingea în apă din țara noastră n-a mai fost reprezentat la cel mai important eveniment sportiv al lumii. Puțină lume știe însă că tradiția olimpică a poloului românesc s-a născut la Timișoara, într-un bazin ce astăzi zace sub ruine.

Helsinki, 1952. Delegația olimpică a României conține, pentru prima oară în istoria participărilor, o echipă de polo. Opt jucători convocați, dintre care cinci de la echipa care a dominat autoritar acest sport în primii ani de după război, ILSA Timișoara.

Textiliștii formau, la vremea respectivă, cea mai puternică echipă de polo a țării. Cu antrenorul-jucător Gavrilă Torok și cu echipieri de renume, precum Zoltan Norman, Adalbert Stănescu sau Zoltan Hoszpodar, ILSA a cucerit șase titluri naționale consecutive, între 1946 și 1951. Anul Jocurilor Olimpice de la Helsinki a fost primul în care timișorenii aveau să piardă supremația, în fața bucreștenilor de la CCA. Cu toate acestea, poloiștii formați pe Bega nu aveau voie să lipsească de la prima prezență olimpică.

Adalbert Stănescu, Zoltan Norman, Octavian Iosim, Zoltan Hoszpodar și antrenorul-jucător Gavrilă Torok au format baza echipei care s-a deplasat în Finlanda. Cu toate acestea, lipsa de experiență pe plan internațional a dus la o participare extrem de scurtă. România a fost eliminată încă din faza preliminară la Helsinki, după două jocuri pierdute cu RF Germania (4-8) și SUA (3-6), rezultate ce i-au plasat pe tricolori pe locul 17, din 21 de participante. Mexic, Australia, Portugalia și India, în această ordine, i-au urmat pe români în ierarhia finală de la Helsinki.

Hoszpodar, ultimul mohican de la Melbourne

Patru ani mai târziu, la Melbourne, România avea să trimită o echipă aproape în totalitate schimbată. A rămas însă Zoli Hoszpodar, singurul reprezentant al ILSA-ei în Australia, acesta punând umărul la o clasare onorabilă, locul 8, la a doua participare olimpică. Tricolorii au început atunci foarte bine faza grupelor, cu o victorie în fața Austriei, scor 4-2, însă au fost apoi întrecuți, la limită de puternicele reprezentante ale URSS-ului (3-4) și Yugoslaviei (2-3). România a încheiat pe 8, după un turneu de consolare în care au pierdut în fața Marii Britanii (2-5), dar au învins Australia (4-2) și Singapore (15-1 – cel mai mare scor al turneului olimpic).

Polo, un sport uitat în Timișoara

Timișorenii își aduc aminte vag de polo. ILSA, unul dintre cele mai titrate cluburi sportive ale acestui oraș, mai trăiește doar în memoria câtorva nostalgici. Ultimele urme ale poloului în capitala Banatului s-au mai văzut în anii 90. Locul în care Norman, Stănescu, sau Torok au scris istorie zace de ani de zile într-o mizerie cruntă. Bazinul din incinta Industriei Lânii a fost scos complet din uz în anul 2000, iar în 2009 a fost demolat. În momentul de față, terenul respectiv e un adevărat focar de infecție, urmele vechiului bazin zărindu-se încă printre grămezile de moloz și de gunoaie care au împânzit zona.

 

Foto 1: România, în 1952 la Helsinki (Torok  – al doilea din stânga, Norman -al treilea din stânga, Hoszpodar – primul din dreapta)

Foto 2: Bazinul ILSA în 2012