ilsa Archives - Druckeria

Informatica a scris istorie! Futsalul intră pe lista disciplinelor care au adus titluri în Timișoara

Foto: Emanuel Titus Ilieși / Mediafax Foto

Informatica Timișoara a devenit campioana României la futsal, după victoria cu 5-2 de aseară, din meciul al treilea al finalei cu United Galați. Un sezon de excepție pentru Robert Lupu și băieții săi, care au câștigat toate trofeele puse în joc, pornind în vară, cu Supercupa României, și continuând în primăvara acestui an, cu Cupa României – pentru al doua oară consecutiv!

La al treilea an de activitate după reînființare, Informatica Timișoara reușește o performanță unică în istoria sportului din orașul de pe Bega. Futsalul devine astfel cel de-al cincilea sport de echipă în care capitala Banatului se poate mândri cu o campioană și se înscrie alături de disciplinele de mare tradiție ale urbei: fotbal, handbal, rugby și polo pe apă.

Mai mult, în perioada postdecembristă, doar trei discipline au adus titlul național în Timișoara. A început handbalul, prin aurul național cucerit de Politehnica, în 1991. În deceniul pe care îl traversăm a strălucit rugby-ul, prin titlurile câștigate în 2012, 2013, 2015 și 2017, iar vitrina de trofee se poate îmbogăți chiar la finalul acestei săptămâni, când Timișoara Saracens joacă, la București, finala Superligii, cu CSM Știința Baia Mare. Futsalul completează acest trio, odată cu performanța reușită aseară de Informatica.

Cu izbânda alb-violeților de la futsal, numărul titlurilor naționale cucerite de Timișoara în sporturile de echipă a ajuns la 36. Iată însă lista completă a campioanelor orașului:

HANDBAL (14 titluri)

Feminin
Știința (H11): 1953
Știința / Universitatea (H7): 1964, 1966, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978

Masculin
Știința (H11): 1956
Politehnica (H7): 1991

FOTBAL (10 titluri)

Chinezul: 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927
Ripensia: 1933, 1935, 1936, 1938

POLO (6 titluri)

ILSA / Flamura Roșie: 1946, 1947, 1948, 1949, 1950, 1951

RUGBY (5 titluri)

Universitatea / RCM / Saracens: 1972, 2012, 2013, 2015, 2017

FUTSAL (1 titlu)

Informatica: 2018

REMEMBER (FOTO): Handbalul feminin timișorean, încotro? Amintirea derby-urilor locale din anii ’90

În 1990, Timișoara avea patru echipe de handbal feminin în primele două eșaloane • În 1993/1994, două echipe au reprezentat Timișoara pe prima scenă feminină: Politehnica AEM și ILSA • Nena Pasmatex, Marcelini, Videocolor, nume de mult uitate • Ne apropiem de consemnarea unui deceniu întreg de absență a Timișoarei din prima ligă de handbal feminin

Handbalul timișorean începe să se ridice la nivelul propriei tradiții, cel puțin la masculin. Politehnica Timișoara a reușit o clasare pe podium după exact 25 de ani, obținând astfel dreptul de a participa la a doua competiție continentală, Cupa EHF. La feminin, mai are de așteptat până să tânjească măcar speranțe spre o participare în Liga Națională. Cu o singură echipă în Divizia A, și aceea fără ambiții de promovare, semicercul feminin timișorean trăiește doar din amintiri. Trofeele, promovările, derby-urile timișorene de altădată nu se mai zăresc decât în paginile îngălbenite ale ziarelor vremii ori în poze cu zimți.

Până în jurul anului 2000, harta handbalistică a orașului nu a fost întotdeauna extrem de spectaculoasă, ci mai degrabă ofertantă. De aceea, în ciuda performanțelor reușite de Politehnica în sezonul trecut, peisajul rămâne unul sumbru. Iar asta prin prisma lipsei aproape totale a handbalului feminin, care trăiește astăzi doar prin CS Universitatea de Vest, o formație de mijloc clasamentului în eșalonul secund, fără speranțe de mărire în viitorul apropiat.

Despre anonimatul în care se zbate de ani buni handbalul feminin din Timișoara, site-ul nostru a relatat în nenumărate rânduri (1), (2), (3), (4). Așadar, fără alte comentarii, să vedem cum arăta „piramida” handbalistică a Timișoarei în primăvara anului 1990:

La feminin, chiar dacă Timișoara avea să traverseze, în anii ’90, o perioadă de declin, departe de gloria Universității lui Constantin Lache, orașul a fost aproape an de an reprezentat pe prima scenă. La un moment dat, chiar de două echipe, Politehnica AEM și ILSA, care au luat parte împreună la ediția 1993/1994 a Ligii Naționale. A fost o perioadă în care orgoliile personale dintre conducerile clubrilor timișorene și dintre antrenori au stopat dezvoltarea uneia sau alteia dintre grupări, care să tindă spre marea performanță. Aria de selecție continua să fie însă extrem de vastă, comparativ cu ceea ce avem în momentul actual.

Constructorul, unul dintre cluburile importante ale handbalului feminin timișorean, a dispărut în primii ani de după Revoluție

În sezonul în care s-a făcut trecerea de la socialism la democrație, 1989/1990, Constructorul Timișoara a retrogradat din primul eșalon, iar apoi a continuat să activeze în eșalonul secund, sub numele Timcon Timișoara. Iată și câteva nume care au evoluat pentru roș-albastre la acea ultimă aventură în elită: Lili Cojocărița, Torjoc, Rădoi, Stancov, Tomuleac, Văipan, Ionescu, Simion, Pasăre, Palici, Stot, Axinte.

În același sezon, în Divizia B se luptau trei echipe timișorene: Electromotor, AEM și ILSA. Ultimele două chiar au fost în calculele promovării în Divizia A, acolo unde nu avea să ajungă însă niciuna dintre ele. Să trecem în revistă unul dintre derby-urile locale, disputat în martie 1990 la Sala Olimpia: AEM – ILSA 22-26 (13-9). Textilistele, care au întors soarte jocului după pauză, au înscris prin Bujac 9, Mitu 5, Dincă 5, Stelescu 3, Supleceanu 2, E. Coman 1 și Tulic 1. Pentru AEM, pregătită de fostul handbalist al Politehnicii, Adrian Diliță, au punctat Popa 7, Suto 4, Nedelca 3, Androhovici 3, Pop 2, Trițoiu 1, Moraru 1 și Busuioc 1. De asemenea, pentru Electromotor, care și-a disputat parțial meciurile de pe teren propriu în sala din Buziaș, evoluau nume ca Popescu, Duliga, Dop, Axente, Tudose, Mihoc, Goian, Giurgea, Costi etc.

Tabelul de mai sus ne indică și o serie de echipe din Campionatul Județean, unul extrem de puternic în vremea respectivă. Echipa Spumotim avea să dispară în primii ani de după Revoluție, însă Textila (sub denumirea întreprinderii, UTT) și 13 Decembrie (devenită Nena Pasmatex) aveau să evolueze ani buni în eșalonul al doilea.

***

Una dintre formulele Universității AEM Timișoara, de la mijlocul anilor 90. În picioare, primul din dreapta, legendarul Constantin Lache

Micșorăm arcul peste timp și ne întoarcem cu exact 20 de ani în urmă, la sezonul 1996/1997. În prima ligă, Universitatea AEM avea să reușească menținerea în Liga Națională. Pentru echipa condusă de Sorinel Voicu, ajutat de reputatul Constantin Lache, au evoluat, printre altele, Rica Torjoc, Laura Casian, Daniela Trucă, Stăncuța Domșa, Pop, Tudose, Muncilă ori Grigorof.

În Divizia B, puzderie de echipe timișorene, nu mai puțin de patru, dintre care se remarcă ILSA, care la finele acelui sezon avea să își recâștige dreptul de a juca în elită. Timișoara nu va avea însă două echipe în Liga Națională în sezonul 1997/1998, Universitatea AEM și ILSA unindu-se, pentru a rezulta ILSA „U” Timișoara.

12924435_205813556457856_3284293839160206670_n

Liliana Vass, una dintre jucătoarele importante ale Timișoarei din anii 90

Revenim la ediția 1996/1997 a Diviziei B și la ILSA Timișoara, care obținea promovarea pe prima scenă cu următorul lot: Melania Uveges, Dorina Matei (portari), Alina Grosu, Liliana Vass, Dalimira Stoicov, Cornelia Mihuț, Cristina Moțu, Daniela Iosub, Marcela Popescu, Mirela Săndică, Gabriela Stuparu, Dragoslava Stankov.

O echipă cu ambiții mari, dar care a avut o viață destul de scurtă, a fost Macelini Timișoara. Formația patronată de controversatul om de afaceri Mujea Marcelini (implicat și la echipa de rugby Universitatea în acea perioadă)a avut meritul de a lansa o serie de jucătoare tinere, talentate, având alături și câteva nume consacrate, toate sub bagheta antrenorului Zaharia Feneșan. Amintim câteva nume din lotul utilizat în acel sezon: Mariela Meseșan, Eniko Porge (portari), Ilonca Iacob, Simona Axinte, Adina Petrilă, Elena Văipan, Corina Antoneag, Monica Bahuczki, Cornelia Craiu, Liliana Tarbancea.

Marcelini Timișoara, înaintea unui meci la Sala Olimpia, în 1996. De la stânga la dreapta, Simona Axinte, Mariela Meseșan, Monica Bahuczki, Elena Văipan, Adina Petrilă

O prezență constantă în eșalonul secund în anii ’90 a fost și Nena Pasmatex. În acea perioadă, printre cei ce au pregătit echipa a fost și Nebojsa Iorgovan, cunoscut de pe vremea când activa ca jucător și antrenor la echipa de… fotbal Modern. Așadar, în ediția 96/97 au jucat pentru Nena, printre altele, Minodora Mirică, Agatha Popescu (portari), Ramona Fărcaș, Lenuța Szabo, Loredana Pintilie, Lavinia Bezinariu, Carmen Covaliu, Elena Bădiță, Diana Vlad, Elena Rovența, Corina Varga, Diana Orbulescu etc.

O fotografie surprinsă ceva mai târziu, în 1998, la un meci între Nena Pasmatex (albastru-negru) și ILSA (alb-roșu)

Tot în acel sezon, am mai regăsit-o printre competitoare și pe Videocolor, club a cărei secție de handbal fete se apropia însă de destrămare. Clubul le-a avut la dispoziție pe Cristina Murariu, Maria Pan (portari), Mihaela Pâslea, Nicoleta Pătruț, Simona Șerban, Iolanda Horvath, Ilinca Pătrulescu, Nicoleta Topală, Ilonca Laza etc.

Au fost vremuri în care Sala Olimpia găzduia adevărate maratoane handbalistice, iubitorii acestui sport luând loc în tribune la primele ore ale dimineții, pentru a părăsi sala spre după-amiază. De pildă, avem orarul unui astfel de „colocviu handbalistic”, organizat în luna decembrie a anului 1996:

Ora 9.00 ILSA Timișoara – Videocolor Timișoara 32-26 (14-12) – Divizia B feminin
Ora 10.15 Marcelini Timișoara – Blănuri Oradea 31-19 (12-11) – Divizia B feminin
Ora 11.30 Nena Pasmatex Timișoara – Remin Deva 18-26 (10-14) – Divizia B feminin
Ora 12.45 Universitatea Timișoara – Siderurgica Hunedoara 34-31 – Divizia B masculin

Din păcate, fondul mare de jucătoare talentate de care a dispus Timișoara în anii ’90 nu a fost valorificat. Din 2000 încoace, orașul nu a mai trăit decât două prezențe episodice în Liga Națională ale clubului Universitatea, în 2004/2005 și 2006/2007, echipa retrogradând de fiecare dată după promovare. Ne apropiem, cu pași repezi, de consemnarea unui deceniu de absență al Timișoarei în elită, o rușine fără margini pentru o urbe cu 11 titluri în palmares în handbalul feminin, plus o finală de Cupa Campionilor Europeni, disputată de Universitatea regretatului Constantin Lache în îndepărtatul an 1973. În ultimii zece ani, handbalul feminin timișorean s-a scufundat într-un anonimat crunt, tot din cauza unei distructive lupte a orgoliilor. Iar la nivel de autoritate publică, înființarea unei echipe de performanță nu a fost menționată decât într-o postare zeloasă a primarului, pe o rețea de socializare, imediat după ce echipa națională a României a câștigat finala mică a precedentului Campionat Mondial. În rest, liniște și pace…

Sala Polivalentă, la ceas aniversar: 5 ani de lucrări fără perspective clare de finalizare

A venit din nou toamna… A șasea toamnă de când a început șantierul de lângă Baza 2 a Politehnicii. Singurul proiect de infrastructură sportivă de dimensiune medie pe care l-a demarat Timișoara în ultimul sfert de veac rămâne în continuare la stadiul de șantier, iar data finalizării construcției se pierde în ceața deasă de toamnă.

5 ani. 60 de luni. Așadar, aniversare rotundă pentru șantierul de pe strada Podeanu. Firește, nu ne referim la cel al lărgirii străzii, ci la cel aflat în vecinătatea Bazei 2. În octombrie 2010, Universitatea Politehnica demara construcția unei săli polivalente proprii, inițial de 2.200 de locuri, cu un termen de execuție de doi ani. S-au scurs cele 24 de luni, firma contractată a intrat în faliment, finanțarea a fost între timp preluată de Consiliul Local, care a pompat la rându-i bani grei în acest proiect. S-a fixat un nou termen de finalizare, pentru 30 iunie 2014. A trecut și acesta, fără ca sala să dispună măcar de acoperiș. Timpul presa autoritățile, deoarece în acest edificiu ar fi trebui să se dispute Grupa A a Eurobasket Women 2015, în luna iunie. Au venit inspecții dinspre FIBA Europe, dinspre C.D. Loga nr.1 am auzit mesaje liniștitoare, că lucrările se vor încheia în timp util. Însă România, Franța, Cehia, Muntenegru și Ucraina s-au duelat în cele din urmă în vechea sală Olimpia, trecută printr-un proces de cosmetizare. A trecut și Campionatul European, iar in iulie proiectul a mai primit 1 milion de euro din bugetul local. Timpul a trecut, șantierul a rămas.

De cinci ani de zile, Timișoara se chinuie să finalizeze o sală polivalentă de 3.000 de locuri. O construcție absolut necesară, de care capitala Banatului avea nevoie de mult mai mult timp. Din păcate, e și singurul proiect notabil în domeniul infrastructurii sportive demarat în oraș de la revoluție încoace. În această perioadă, o serie de baze sportive de tradiție ale urbei au fost lăsate în paragină sau pur și simplu demolate, fără a fi înlocuite. Iar în aceste cazuri, n-am avut parte de amânări. Timișoara a pierdut stadionul UMT. A pierdut Sala de Atletism, arsă în vara anului 1997. A pierdut bazinul ILSA, al cărui moloz n-a fost nici până astăzi curățat după demolarea din 2009. Iar lista poate continua…

Înotul pe apa sâmbetei, sportul caracteristic Timișoarei! Bazinele rămân în faza promisiunilor

Bazinul ILSA, în 1973

Natația timișoreană a suferit dintotdeauna de pe urma infrastructurii precare. Orașul de pe Bega, care a dat, de-a lungul vremii, nume mari în domeniu, n-a beneficiat niciodată de un bazin olimpic. În plus, vechile baze sportive fie s-au distrus, fiind demolate sau pur și simplu părăsite, fie au rămas în urma cerințelor actuale pentru sportul de performanță.

Site-ul nostru a semnalat, în repetate rânduri, starea rușinoasă în care se regăsește infrastructura sportivă în Timișoara. Iar cea destinată natației e lider detașat la acest capitol. În momentul de față, în orașul de pe Bega funcționează un bazin de 25 de metri, în Circumvalațiunii, destinat în principal sportului de performanță, și unul privat, de lungime mai mare, dar care nu respectă dimensiunile olimpice, pe Calea Lugojului.

Antrenorii și sportivii așteaptă de ani buni construirea unui bazin olimpic la Timișoara. De altfel, aceasta nu e doar o problemă postdecembristă a orașului de pe Bega. Încă de pe vremea comunismului, antrenorii și sportivii deplângeau starea infrastructurii din domeniu.

Într-un reportaj apărut în revista „Stadion” din 1973, fostul olimpic Ladislau Koszta, produs al profesorului Peter Lovas și al clubului ILSA, vorbea despre lipsa bazinelor acoperite în oraș. La vremea respectivă, piscina din curtea Industriei Lânii era singurul acoperit, cel din Circumvalațiunii nefiind încă amenajat.

„Natația timișoreană a rămas în urmă, pentru că are un singur bazin cu apă caldă, acoperit, solicitat de dimineața până noaptea. Este bine că s-au construit bazine în localități fără tradiție în natație, foarte bine ar fi fost însă dacă și în Timișoara… Fiind atât de asaltat bazinul acoperit, fiecărui dornic de performanță îi vine foarte rar rândul la culoar, nemaivorbind de atmosfera insuportabilă din timpul verii. Până acum un an, visam bazinul acoperit, acum îl visăm pe cel descoperit”, glumea amar Koszta, în urmă cu peste patru decenii.

La rândul său, secretarul asociației sportive ILSA, Francisc Reiter, spunea: „În fiecare an, învață să înoate în acest bazin cu apă caldă peste 3.000 de studenți. În privința performanței, am înaintat ca… racul, pentru că am neglijat problema schimbului de mâine. Nu sunt elemente tinere pregătite. La noi, pe primul plan se află jocul de polo. Și totuși… Avem azi o singură echipă, ieri aveam 5! Ehe, când vom avea și noi un «olimpic»?”.

42 de ani mai târziu. Situația nu numai că nu s-a îmbunătățit. Jocul de polo a dispărut între timp fără urmă din oraș, din lipsa unui bazin omologabil. Respectivul bazin acoperit a fost demolat în 2009, ruinele sale fiind încă vizibile printre bălării, gunoaie, boschetari și câini vagabonzi, pe vastul teren de lângă Poliția Județeană.

În plus, dintre bazinele descoperite care împânzeau odinioară malul Begăi, niciunul nu mai e funcțional. Baza Uszoda, folosită de elevii Școlii Sportive în urmă cu câteva decenii, a ajuns un focar de infecție în plin centrul orașului. O zonă despre care scriam în toamna anului 2012, într-un reportaj la fel de actual și astăzi, după aproape trei ani.

Baza Uszoda, așa cum arată în zilele noastre. În medalion, o fotografie cu bazinul funcțional, din 1973.

În ultimul deceniu, ne-au fost prezentate patru proiecte de bazin olimpic, însă niciunul nu a ajuns măcar la stadiul de îngrădire a terenului de șantier. Iar printre promisiunile electorale ale actualului edil, apărea construcția a patru bazine semiolimpice în cartiere. Până acum, s-au nominalizat doar zonele Buziașului și Dâmbovița, pentru primele două edificii, însă din iarnă n-a mai apărut nicio noutate pe această temă.

Timișoara olimpică: Născut la Timișoara, consacrat la Berlin

Roland Freund (al treilea din stânga, jos), campion european cu Germania, în 1981

Timișoara a fost unul dintre orașele-pionier ale polo-ului românesc. ILSA a dat, de-a lungul anilor, sportivi care au scris istorie în această disciplină, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. De departe, cel mai titrat dintre ei e Roland Freund, cel care a deprins tainele sportului cu mingea pe apă în bazinul „textiliștilor”, pentru ca mai târziu să scrie istorie în Germania.

Roland Freund s-a născut la 17 iunie 1955 la Timișoara. Apropierea sa de polo nu a fost deloc întâmplătoare. Tatăl său, Imre Freund, a făcut parte, în anii 30, din prima echipă a ILSA-ei, unde a jucat pe postul de fundaș. Mai târziu, a fost antrenor al grupării textiliste, dar și al echipei naționale. Roland a luat contactul cu mingea de polo în bazinul ILSA-ei, care era situat lângă actualul Inspectorat Județean de Poliție. Încă de la primele jocuri a demonstrat că își moștenește din plin tatăl, fiind selecționat constant la naționala de juniori a României.

După ce a absolvit cu brio examenul de Bacalaureat, în 1974, Roland și familia sa emigrează în Germania. Tânărul timișorean își dorea să urmeze o carieră medicală, însă pentru a fi admis la universitate a fost nevoit să mai dea o dată Bacalaureatul și în „stil” german, cel românesc nefiind recunoscut. Preocuparea pentru carte nu i-a știrbit însă pasiunea pentru polo, continuându-și cu succes activitatea la Aegir Uerdigen.

La numai un an de la sosirea sa în Germania, a fost selecționat în echipa națională, împreună cu care a participat, în 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal. În Canada, Mannschaft-ul n-a reușit decât locul 6, Freund duelându-se, în ultimul meci al competiției, chiar cu reprezentativa țării sale natale, în fața căreia a pierdut, cu 3-5. Jocurile din ce în ce mai bune l-au propulsat, în scurt timp, la echipa care își începea dominația asupra polo-ului german (dominație ce nu s-a încheiat nici astăzi), Spandau 04 Wasserfreunde Berlin.

Colecționar de medalii

Roland Freund a devenit rapid unul dintre cei mai importanți polo-iști germani, contribuind la cea mai bună perioadă din istoria Mannschaft-ului. În 1981, a obținut medalia de aur la Campionatul European de la Split, pentru ca, un an mai târziu, să câștige medalia de bronz la Campionatul Mondial.

La Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984, Freund a câștigat o prețioasă medalie de bronz cu echipa națională, clasându-se în urma Iugoslaviei și a Statelor Unite. În turneul desfășurat la Malibu, Freund s-a înscris pe lista marcatorilor în trei jocuri: două goluri în 15-8 cu Japonia și câte un gol în 10-4 cu Italia, respectiv în 15-2 cu Olanda.

Cu echipa de club, Roland Freund a ridicat deasupra capului cel puțin un trofeu în fiecare sezon. La Spandau Wasserfreunde, a cucerit nouă titluri consecutive (1979-1987) și trei Cupe ale Campionilor Europeni (1982, 1984 și 1985).

După abandonarea activității sportive, Roland Freund și-a îmbrățișat cea de-a doua lui mare pasiune, medicina. La începutul anilor 90, a reușit să își deschidă un cabinet de ortopedie la Berlin, iar în momentul de față e unul dintre cei mai renumiți medici din capitala Germaniei. Totuși, n-a putut rămâne foarte mult timp departe de sportul care i-a adus consacrarea. În urmă cu câțiva ani, a revenit în staff-ul echipei naționale de polo, ca medic.