polo pe apa Archives

FOTOREPORTAJ | Ruinele sportului timișorean (II): ILSA, de la bază sportivă, la groapă de gunoi

În ultimii ani, site-ul nostru a semnalat în mai multe rânduri rușinea pe care a trăit-o Timișoara prin pierderea totală a unui sport de echipă care i-a adus șase titluri naționale. Polo pe apă nu se mai joacă în Timișoara de mai bine de un deceniu și jumătate. Mai exact, din 1999, atunci când legendara ILSA nu s-a mai înscris în Superligă, dispărând complet, laolaltă cu această disciplină, din peisajul sportiv al capitalei Banatului. Odată cu stoparea finanțării clubului sportiv și apoi a falimentului (forțat, cum altfel?!) fabricii, cocheta bază sportivă situată în vecinătatea Inspectorarului Județean de Poliție a ajuns o ruină în adevăratul sens al cuvântului.

În episodul de astăzi al serialului vom urmări degradarea graduală a bazei sportive ILSA, începând cu anul 1999, atunci când echipa de polo și-a încetat activitatea. De la bazin neutilizat, la adăpost pentru oamenii străzii și până la stadiul de astăzi, în care vegetația deasă și maldărul de gunoaie au acoperit complet până și molozul rezultat din demolarea piscinei, în 2009.

1999

Echipa de polo pe apă ILSA Timișoara, prezentă în primul eșalon neîntrerupt de 16 ani, nu s-a înscris în campionat. Motivele sunt lesne de ghicit – lipsa de fonduri, după ce fabrica intrase în declin, îndreptându-se spre un faliment programat de noul proprietar (Grupul Tender), care avea cu totul alte planuri în zonă. În acest an, bazinul era încă funcțional, însă era folosit mai degrabă pentru agrement, deoarece fusese de câțiva ani buni depășit din punct de vedere tehnic. Regulamentul nu mai permitea disputarea meciurilor oficiale de polo în bazine în care se înregistrează adâncimi sub 2.20m, astfel că bătrâna piscină a ILSA-ei nu a mai găzduit partide de Superligă în ultimele sezoane de activitate a echipei.

Trebuie spus, din capul locului, că bazinul ILSA a fost dintotdeauna la limita omologării. Piscina a apărut în anii ’20, ca parte a ștrandului destinat angajaților fabricii, însă apoi a devenit „vatra” poloului timișorean, în care s-a născut marea echipă a anilor 40-50. Vă reamintim, ILSA a cucerit șase titluri de campioană consecutive, între anii 1946-1951. Gabor Torok, Adalbert Stănescu, Zoltan Norman, Octavian Iosim sau Adalbert Retscher sunt doar câteva nume care ai „echipei de aur”. Bazinul a fost acoperit la începutul anilor ’70, forțat de regulament, cu o structură mai degrabă improvizată.

2004

Fabrica își închisese deja porțile, la fel și baza sportivă. Bazinul acoperit, în care până nu demult evolua ILSA, nu mai fusese umplut de câțiva ani buni. Terenul de handbal, aflat chiar în partea stângă a intrării principale în bază, era folosit, sportadic, pentru meciuri de fotbal „de cartier”. Aspectul general aducea încă a bază sportivă, însă era de prevăzut că urma degradarea treptată și chiar demolarea, în condițiile în care noii proprietari ai acelui spațiu aveau în plan construirea unui ansamblu ultramodern de locuințe, al cărui piesă de rezistență era o clădire de 33 de etaje, ce avea să devină cea mai înaltă din România. Vă amintiți de proiectul „Noua Timișoara”?…

2007

Turnurile de beton și sticlă întârziau să apară. Între timp, baza sportivă a ILSA-ei a devenit un veritabil „hotel” pentru boschetari. Clădirea bazinului a rămas fără geamuri, iar pereții exteriori și interiori s-au transformat într-o planșă a mâzgălelilor de tot felul. Nepăsarea a dat frâu liber mizeriei, bălăriilor și personajelor dubioase, la doi pași de sediul județean al Poliției și la o aruncătură de băț de centrul orașului.

2009

Odată cu fabrica, a fost demolat și vechiul bazin de la ILSA. A rămas doar cuva bazinului, umplută cu moloz, iar patru dintre cele șase blockstart-uri au rezistat cu vitejie „bombardamentului”.

2012

La trei ani de la demolarea bazinului, nu s-a schimbat nimic. Molozul a rămas în continuare în cuva bazinului, însă întrergul spațiu începuse să fie umplut de buruieni și gunoaie. Câinii vagabonzi inspectau mormanele variate de deșeuri depozitate de cetățenii din zonă. De pildă, în zona meselor de ping-pong, am găsit un… frigider.

2016

Poarta bazei sportive e încuiată cu lanț și lacăt. În spatele gardului, nimic nu mai seamănă cu baza de odinioară. Din cauza vegetației dese, ne e imposibil să mai deslușim ceva din terenul de handbal (aflat lipit de gardul dinspre actuala stradă Dimitrie Gusti). Terenul a căpătat un alt proprietar, care a conceput un nou proiect imobiliar în această zonă. Pe care nu îl condamnăm, ci doar îl consemnăm. Pentru că, foarte probabil, imaginile de mai jos ne vor rămâne ca o ultimă impresie despre fosta bază sportivă ILSA.

*) Fotografiile din 1999, 2004, 2007 și 2009 au fost preluate de pe site-ul conceput de vechii „ilsiști”, ilsa-timisoara.net. Penultimul calup de fotografii a fost publicat pe site-ul banatsport.ro, în ianuarie 2012. Ultima galerie foto e formată din imagini surprinse ieri (16 iulie 2016).

REMEMBER: Cântecul de lebădă al poloului timișorean! Ultimul sezon al ILSA-ei

În clasamentul all-time al campionatului românesc de polo pe apă, ILSA Timișoara se află pe un onorant loc 4. Șase titluri de campioană, o bornă pe care, până în urmă cu doi ani, nu o depășiseră decât Steaua și Dinamo. Pe podium a urcat CSM Oradea, formația care și-a adjudecat aurul în ultimele opt sezoane. Acolo, pe Crișul Repede, s-a investit mai întâi în infrastructură, apoi în echipă, iar poloul e la loc de cinste. În Timișoara, nu s-a mai jucat un meci oficial de aproape două decenii, iar de 16 ani, această disciplină a dispărut fără urmă din oraș.

Am scris în nenumărate rânduri despre rușinea în care se scaldă (vorba vine!) Timișoara de ani și ani de zile. De dispariția clubului ILSA se fac vinovați, fără îndoială, proprietarii fabricii din a doua jumătate a anilor ’90. Dar faptul că poloul n-a mai ieșit la suprafață din 1999 și până acum e vina noastră, a tuturor.

În 1999, poloul a dispărut aproape pe nesimțite din Timișoara. Chiar și atunci, multă lume uitase că orașul de pe Bega mai avea o echipă activă în Superligă. Din lipsa unui bazin omologabil după noile standarde, ILSA Dinamo – așa cum s-a numit echipa în ultima parte a existenței sale, după fuziunea cu o altă prim-divizionară, Dinamo Oradea – a fost nevoită să își desfășoare meciurile de pe teren propriu în Bihor. Iar acolo, în apa vechiului bazin „Crișul”, i s-a și pierdut urma.

Media de vârstă a ultimei echipe: 20.3 ani

ILSA Dinamo Timișoara s-a prezentat, la startul sezonului 1998/1999 al Superligii cu un lot neexperimentat, format în marea majoritate de juniori din propria pepinieră sau împrumutați de la vecinele din vest, Astra Arad ori Crișul Oradea. Antrenorul Iuliu Olac avea pe mână o echipă cu o medie de vârstă de doar 20.3 ani, o medie „stricată” însă de portarul-veteran Petre Todoruț, pe atunci în vârstă de 33 de ani. Iată și componența echipei, plus vârsta fiecărui jucător la ora startului de sezon*:

Bogdan Drăgotoiu (24), Petre Todoruț (33), Cătălin Marin (22), Radu Mateuț (19), Ovidiu Tomescu (18), Petru Gepian (18), Cristian Șandor (20), Daniel Vanca (19), Sergiu Sabo (20), Paul Martin (20), Adrian Tarnovețchi (19), Lucian Tîrlă (17), Ovidiu Moisi (18), Liviu Crețiu (24), Cristian Borusz (15), Adrian Zama (17), Daraban Ursuța (20), Florin Urs (20) și Csaba Gagyi (24).

*) Conform datelor apărute în Gazeta Sporturilor din 24 septembrie 1998

Un sezon în care rezultatele înregistrate păreau să anunțe iminenta retragere din competiție: 0-22 și 3-22 cu Steaua, 4-14 cu Rapid sau 6-19 cu Astra Arad. Cu toate acestea, nu ILSA a fost „cenușăreasa” acelei ediții, ci Sportul Studențesc, o formație care, în zilele noastre, își propune chiar să stopeze dominarea Oradiei. În turul campionatului, cele două codașe au acumulat câte o victorie, obținută una împotriva celeilalte. În ultima „dublă” a anului 1998, în Bazinul Floreasca din București, a fost Sportul – ILSA 6-11 (1-3, 0-2, 1-4, 4-2) și 10-8 (4-2, 2-2, 2-2, 2-2).

Campionatul avea să se încheie în martie 1999 pentru ILSA, în condițiile în care echipele de pe locurile 5-8 nu mai disputau partide de clasament (în fond, nici nu aveau de ce, Superliga fiind și atunci singura divizie a țării). În bazinul „Crișul” din Oradea, pe 27 martie 1999, ILSA zdrobea Sportul Studențesc cu 14-4, pe sferturi 3-2, 2-0, 3-0, 6-2. Marcatorii „textiliștilor” au fost Drăgătoiu 5, Domocoș 2, Gepian 2, Mateuț 2, Tîrlă 2 și Sabo. A doua zi, de la ora 11, Iuliu Olac își trimitea băieții în bazin pentru ultimul meci al sezonului. Probabil nimeni nu își închipuia că acesta avea să fie și ultima reprezentație oficială a ILSA-ei. Formația timișoreană, de șase ori campioană națională, ieșea din scenă cu fruntea sus: 9-2 cu Sportul Studențesc și consolidarea locului 7. Iată ierarhia finală a sezonului regulat 1998/1999:

În octombrie 2012, veteranul ultimei echipe a ILSA-ei, Petre Todoruț, rememora pentru site-ul nostru clipele dinaintea desființării: „Ajunsesem să fiu jucător, căpitan și antrenor. Nu erau bani, iar orice antrenor ar fi venit aici ar fi putut înțelege cu greu mai întâi situația și apoi spiritul Timișoarei. A existat în acea perioadă o fuziune cu Dinamo Oradea, deoarece nu mai rămăseserăm decât foarte puțini jucători.Fabrica s-a vândut pe bucăți, așa cum se practica la vremea respectivă. Sponsorii noștri erau directorii intreprinderii. Pe vremea unor oameni ca Vinereanu sau Cuciula, clubul sportiv a reușit să reziste. Dar apoi nu s-a mai înhămat nimeni, pentru că și atunci, ca și astăzi, polo-ul nu aduce un profit prea mare în România”, povestea cel ce a apărat neîntrerupt vreme de 17 ani poarta ILSA-ei, în perioada 1982-1999.

Ne aflăm deja în 2015, iar o eventuală renaștere a poloului timișorean pare, în acest moment, la fel de realizabilă ca și controversata magistrală de metrou visată de edilul-șef al orașului. Cu mențiunea că declarații bombastice legate de acest subiect am tot auzit în ultimii ani. Despre polo, nimic, de 16 ani încoace. Nici măcar un pâs, fie el și electoral…

REMEMBER 1983: Cum s-ar fi putut salva poloul timișorean de la înec?

ILSA Timișoara în 1983, în momentul promovării în Divizia A

Din păcate, despre polo pe apă nu putem vorbi decât la trecut în Timișoara. Vă propunem așadar o întoarcere în timp, în urmă cu exact 30 de ani, atunci când ILSA revenea, după câțiva ani buni de căutări, pe prima scenă a sportului cu mingea pe apă. Vara lui ’83 regăsea poloul timișorean în ultima situație favorabilă din istorie, însă de care s-a profitat puțin spre deloc în anii ce au urmat.

La începutul anilor ’80, ILSA părea să nu-și mai poată croi drum spre revenirea în elită. O situație ce pe atunci părea inacceptabilă, pentru un club ce în urmă cu câteva decenii domina autoritar mișcarea pe plan intern. Condițiile de antrenament ale poloiștilor erau precare și pentru acea vreme, dimensiunile bazinului din curtea uzinei satisfăcând la limită cerințele acestui sport, cât despre un sistem de încălzire nici că se putea vorbi. Sportul textilist a căzut însă pe mâini ceva mai bune în această perioadă. În fruntea clubului ILSA au fost numiți Emil Mateescu și Gheorghe Cuciulea, în vreme ce conducerea secției de polo i-a revenit lui Viorel Vladislav.

Fază de joc: ILSA – Triumf București 12-8

S-a început recrutarea unor poloiști cu nume, tineri sau experimentați, din centre precum București, Cluj sau Oradea. Așa au ajuns pe Bega nume precum Costel Manea, Niculae Andreescu, Petru Todoruț și, ceva mai târziu, Iuliu Olac, ultimilor doi revenindu-le ingrata misiune de a singe lumina după tot ce a însemnat polo în Timișoara, mai înspre mileniul III. Costel Manea și veteranul Ladislau Weiszpecher s-au ocupat de o intensă acțiune de recrutare în școlile din oraș, astfel că, după mulți ani, curtea Industriei Lânii mustea de juniori.

Pe acest fond a venit și promovarea mult așteptată în elită, obținută în dauna formațiilor Progresul Oradea, Triumf București, Poli Cluj și Mureșul Târgu Mureș. A fost, practic, ultima promovare în elită a ILSA-ei, care a rezistat în competiție până în 1999, atunci când secția de polo a fost dizolvată. Generația 1983 a echipei textiliste, prima de excepție după mai bine de un deceniu și jumătate, ar fi putut reprezenta imboldul renașterii unui sport reprezentativ și necesar al Timișoarei.

„Cei care au tras greul în acest campionat sunt Petre Todoruț (18 ani), Toth-Somoray Peter (30), Petru Boroș (23), Constantin Manea (28), Emil Fărcuță (25), Niculae Andreescu (25) și Vasile Grecu (17). Însă tineri extrem de talentați, precum Arthur Wachter (17), Desiderius Kosar (17), Ladislau Grosz (17) sau Uwe Griesel (17), vor fi în curând copți pentru a ataca primul 7. (…) Vă spun, anul acesta nu i-am surprins doar pe fanii noștri, ci și pe adversari. Anul trecut, am fost ciuca bătăilor și am ocupat ultimul loc al seriei a II-a. Astăzi, putem sta în fața lui Dinamo, a Rapidului sau a Crișului Oradea, granzii României, și să-i privim în ochi, fără să ne temem”, își descria echipa antrenorul ILSA-ei, Alexandru Cinteanu, într-un interviu pentru Neue Banater Zeitung, publicat în plină campanie de promovare în Divizia A.

Regretatul Alexandru Cinteanu, antrenorul ILSA-ei în anii ’70’-80

Ce lipsea în 1983?

E lesne de dedus, infrastructura. Bazinul din curtea Industriei Lânii, construit la începutul anilor ’30, și acoperit, am spune rudimentar, în anii ’70, era departe de a putea oferi condiții cel puțin decente de pregătire a sportivilor. „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”, erau problemele sesizate de Cinteanu în 1983.

Ce avem însă acum, după 30 de ani? În primul rând, poloul a dispărut fără urmă din Timișoara. Noile reglementări, legate de adâncimea bazinelor, au depășit în viteză toate piscinele aflate în picioare dinainte de ’89. Ba mai mult, vechiul bazin de la ILSA împlinește patru ani de când a luat forma unei grămezi de moloz. Iar cele construite totuși în ultimii ani au fost proiectate fără a se lua măcar în calcul acest sport. Cât despre acel bazin olimpic, după care sportivii și antrenorii tânjesc de decenii întregi, nu reușește să depășească colțurile hârtiei, indiferent de culoarea politică a administrației locale sau centrale.

„Se poate. Trebuie luat de jos, cu copii. Depinde ce intenții are domnul primar. Eu unul aș fi dispus să vin și să pun osul la construcția unui club de polo, dar vreau să văd un proiect concret. M-aș întoarce la Timișoara cu toată dragostea, pentru că eu dimineață, la prânz și seara mănânc polo pe pâine”, ne spunea în toamnă Petre Todoruț, portar la ILSA între 1983 și 1999, acum stabilit în Austria.

Timișoara s-a făcut de râs după 1989, ajungând primul (și singurul) centru de tradiție din poloul românesc rămas în totalitate fără polo. Că tot ne place să vorbim despre premiere…

Un simbol scufundat: „Toți jucătorii am solicitat ajutor de șomaj”

Continuăm seria de articole dedicate poloului pe apă timișorean, un sport ce a adus pe Bega șase titluri naționale, dar care de un deceniu și jumătate încoace e, practic, inexistent în oraș. Cristian Crista, reprezentant al ultimei generații de poloiști ai Timișoarei, ne-a vorbit despre situația ingrată în care s-au regăsit sportivii clubului ILSA, în anii în care această disciplină a fost scufundată complet.

Dintr-o mândrie locală, poloul pe apă a ajuns, în Timișoara de după revoluție, la statutul de cenușăreasă a sportului local. ILSA a activat până în 1999 la nivelul primei ligi, susținută financiar doar de fabrică. Neatractiv pentru autoritățile locale, uitat chiar și de iubitorii sportului din oraș, clubul și-a dat duhul în liniște, fără smulgă vreo lacrimă în afara micuței lumi poloistice timișorene.

Cristian Crista e unul dintre reprezentanții ultimei generații de poloiști timișoreni. A început sportul cu mingea pe apă la vârsta de 13 ani, în 1989, activând în echipa de seniori a clubului textilist din 1994 și până la desființarea secției. Fostul sportiv a rememorat dificultățile cu care s-au confruntat poloiștii de la ILSA în ultimii ani de activitate, condițiile precare de la bazinul intreprinderii punându-le în pericol chiar sănătatea.

Una dintre ultimele imagini ale bazinului ILSA funcțional

„Funcționarea bazinului depindea în totalitate de fabrică, încălzirea apei din bazin se făcea cu energie termică furnizată de fabrică. Din cauza greutăților financiare ale intreprinderii, de multe ori nu beneficiam de energie termică și eram nevoiți să ne antrenăm în apă rece”, ne-a mărturisit Crista.

În perioada respectivă, toți jucătorii erau angajați ai fabricii. În momentul în care secția de polo s-a desființat, sportivii și antrenorii s-au regăsit într-o situație greu de imaginat în contextul actual al sportului. „Închiderea clubului sportiv a coincis cu disponibilizările de la Industria Lânii și închiderea efectivă a fabricii. Toți membrii echipei au fost nevoiți să solicite ajutor de somaj, în condițiile în care eram angajați la ILSA Timișoara, iar clubul nu avea nicio altă formă de finanțare decât cea susținută de fabrică. Imediat după închiderea fabricii, a început proiectul imobiliar Tender, care nici astăzi nu este finalizat”, ne-a mai spus Cristian Crista.

După 2000, nimeni n-a mișcat un deget

Pierderea echipei de polo a ILSA-ei a trecut total neobservată în rândul celor cu putere de decizie. Bazinul din incinta fabricii, devenit nefuncțional în 1999, a fost lăsat în paragină vreme de un deceniu, după care a fost demolat în 2009, molozul nefiind strâns, de altfel, nici în ziua de astăzi din groapa ce odinioară era umplută cu apă.

Cristian Crista invocă faptul că actualul proprietar al terenului, Ovidiu Tender, ar fi avut obligația, conform legii sportului, să ridice o nouă bază sportivă într-o altă locație. „Nu înțeleg de ce nu s-a respectat legea sportului, în cuprinsul ei scrie clar că în cazul în care o bază sportivă este demolată din diferite motive, în cazul nostru imobiliare, acea persoană are obligația construirii unei alte baze, în altă locație, cu atât mai mult cu cât acel bazin avea și o valoare istorică pentru Timișoara”, ne-a afirmat Crista.

În ultimii ani, în Timișoara s-au ridicat câteva bazine, în special pentru agrement, însă niciunul dintre ele nu respectă dimensiunile regulamentare necesare practicării poloului. Sportul cu mingea pe apă necesită o adâncime de minimul 1.80 metri, criteriu pe care nu-l îndeplinește nici Aquasport Arena, de pe Calea Lugojului, nici bazinul de la Baza 2 a Politehnicii, dacă e să amintim doar cele mai importante construcții dedicate natației care au fost ridicate în ultimii ani la Timișoara.

De la mingea de polo la chitară: „O parte din viața mea a rămas în bazin”

Solistul trupei Sanctuar, Claudiu Rugăciune, a jucat polo în ultima perioadă a ILSA-ei

Claudiu Rugăciune e unul dintre reprezentanții ultimei generații de poloiști de la ILSA Timișoara. Practic, cea care a stins lumina. În prezent, heavy metalul îi ocupă cea mai mare parte a timpului, în calitate de lider al trupei Sanctuar, însă mărturisește că nu va uita niciodată perioada petrecută în bazin.

Născut în 1980, Claudiu Rugăciune (sau „Metale”, cum îl știu prietenii) s-a apropiat de polo prin înot. „Când eram copil, aveam o afecțiune la nivel de pectoral, partea dreaptă era mai dezvoltată decât stânga. Părinții m-au dus la medic și mi s-a recomandat înotul. M-am înscris la CSS Bega și înotam în bazinul din Circumvalațiunii”, ne-a povestit Claudiu.

Cotitura către polo a fost cauzată de revoluția din decembrie 1989. În acele zile tulburi, soțul antrenoarei Codruța Sala și-a pierdut viața, aceasta renunțând la grupa din care făcea parte și Claudiu. „Părinții mei știau că trebuie să fac sport în continuare, iar eu prinzând gustul apei și al înotului, le-am cerut să mă dea la ILSA, la polo. Am jucat la juniorii clubului până prin clasa a IX-a, când am avut norocul să fiu promovat la prima echipă. În acel moment am avut de ales între a rămâne la Timișoara sau a merge mai departe la nivel de juniori la Dinamo, care m-a căutat. Am decis să rămân acasă, mai ales că aici aveam șansa să joc la seniori”, povestește Claudiu Rugăciune.

Primul meci pentru echipa de seniori a ILSA-ei l-a disputat în 1996, cu prilejul unui joc amical în Serbia. „Nu voi uita niciodată momentul debutului. A fost un meci în Serbia, în care am intrat și habar n-aveam ce trebuie să fac. În primele 10 minute eram cam pierdut, dar apoi mi-am intrat în mână și am reușit să mă concentrez la joc”, mai spune Claudiu.

Bazinul de la ILSA, așa cum arăta în 1999

„Uneori apa era rece și nu ne puteam antrena”

Claudiu Rugăciune a rămas la echipa de seniori până aproape de anul 2000, atunci când secția de polo a fost desființată. „Am prins aproximativ doi ani și în prima ligă. ILSA a făcut câteva meciuri destul de bune pe vremea aceea, însă echipele care dominau erau Steaua, Dinamo și Rapid. Noi ne-am zbătut undeva către coada clasamentului, dar totuși am rezistat destul de bine în Divizia A”, ne-a declarat Claudiu Rugăciune.

În ceea ce privește condițiile de pregătire, fostul poloist spune că uneori lăsau de dorit, dar chiar și așa s-a putut face performanță. „Condițiile erau acceptabile. Nu erau la un nivel foarte mare, dar ne descurcam. Lăsa de dorit sala de forță, câteodată și apa, pentru că uneori era rece și nu ne puteam ține antrenamentele așa cum trebuie. Dar s-a făcut treabă și așa. Câștigam și ceva bani, fiecare jucător era salariat la ILSA”, mărturisește Claudiu.

În ultimii ani, meciurile de polo erau din ce în ce mai rare la Timișoara, asta și datorită sistemului de desfășurare al competiției. Totuși, Claudiu admite că trupa pregătită în acea perioadă de Nicolae Olah nu prea avea priză la public. „Lumea nu prea venea la meciurile noastre. La cele de acasă veneau mai mult prieteni sau rude. Oricum, la Timișoara se juca foarte rar, se disputau mai mult turnee, la București, la Steaua și Dinamo, dar și la Arad”, își amintește Claudiu Rugăciune.

„Multă lume s-ar bucura să avem o nouă echipă”

În momentul de față Claudiu Rugăciune recunoaște că nu mai urmărește tot ce mișcă în polo, însă a rămas plăcut impresionat de performanțele realizate în ultimii ani de naționala României, asta deși în țară nu există decât opt echipe de seniori. „Echipele sunt extrem de puține. Ar fi ceva să avem și noi posibilitățile Ungariei sau a Croației, care au jucători foarte buni, tot timpul au avut echipe bune și au fost în frunte. Chiar dacă sunt o mână de cluburi în România, iată că se poate face treabă. E adevărat, baza de selecție e foarte mică, dar jucătorii sunt ambițioși și pun suflet. Asta contează până la urmă”, spune fostul „textilist”.

Claudiu Rugăciune speră ca promisiunile primarului Nicolae Robu legate de noul bazin olimpic să se adeverească, iar în anii următori să se pună bazele unei noi echipe de polo. „Nu știu dacă m-aș mai implica activ în polo, dar cu siguranță m-aș duce cu mare plăcere la meciuri. O parte din viața mea a rămas acolo, în bazin, și sincer m-aș bucura să se întâmple așa ceva. Chiar dacă n-am prins eu foarte mulți ani la ILSA precum alți colegi ai mei, sunt sigur că multă lume se va bucura dacă s-ar înființa o nouă echipă”, spune Claudiu.

Mai în glumă mai în serios, fostul poloist ar putea compune, împreună cu colegii săi din trupa Sanctuar, un imn pentru viitoarea formație. „Cine știe, poate o facem și pe asta”, spune râzând Claudiu.

Claudiu și Florin Rugăciune, în concert cu trupa Sanctuar

Frați în bazin și pe scenă

Fratele mai mic al lui Claudiu, Florin Rugăciune, a practicat la rândul său poloul la ILSA, însă doar la nivel de juniori. Spre deosebire de Claudiu, acesta spune că dacă s-ar pune problema reînnodării tradiției poloistice din Timișoara, ar da o mână de ajutor. „Mi-ar plăcea să lucrez cu copiii, să îi învăț polo și să îi antrenez”, spune Florin, și el membru al trupei Sanctuar.

Oful său cel mai mare e legat însă de modul în care a fost lăsată în paragină și dărâmată clădirea fostului bazin al ILSA-ei. „Bazinul de polo s-a dărâmat, pentru a fi construit un cartier rezidențial. Dar se întâmplă și în alte părți. Anul trecut am fost pe la București și am văzut bazinul Floreasca, unde e paragină totală. Chiar nu înțeleg cum se mai poate juca în asemenea condiții”, spune cu mâhnire Florin Rugăciune.

Frații Rugăciune repetă de zor în aceste zile, pentru că la finele săptămânii vor avea un nou „meci”, de această dată pe scenă. Trupa Sanctuar va concerta vineri, de la ora 21.30, în Club Daos, iar Claudiu și Florin promit un spectacol pe gustul tuturor iubitorilor de heavy metal din Timișoara.

Uszoda, o pată neagră pe obrazul Timișoarei

Pe vremuri, Timișoara era cunoscută drept un oraș al sporturilor pe apă. Înot, polo, canotaj și kaiac-canoe au fost discipline ce au adus glorie urbei de pe Bega. În ultimele două decenii, infrastructura a fost distrusă aproape în totalitate, baze sportive odată strălucitoare ajungând adevărate focare de infecție. E și cazul fostului ștrand Uszoda, ani la rând pepinieră pentru tinerele talente ale natației timișorene, ajunsă groapa de gunoi a zonei centrale.

La doi pași de Catedrală, se înalță un decor numai bun de filme horror. O clădire aflată în ruină, fără geamuri, cu acoperișul găurit, acoperit cu graffiti, bântuit de câini și boschetari. Mirosul de urină te lovește instant, odată ce te apropii de zidul împrejmuitor. Unul dintre locatarii de ocazie, deloc deranjat de aparatul de fotografiat, se apropie și ne cere o țigară. Trecătorii de pe Splaiul Titulescu aruncă din când în când o privire fulgerătoare spre ponosita construcție, iar apoi își văd mai departe de drum. Aproape nici nu îți poți imagina că aici a fost, odinioară, o adevărată bijuterie a sportului.

E vechiul ștrand Uszoda, cel mai probabil primul centru de natație al Timișoarei. Deși dimensiunile celor două bazine din incintă nu au permis niciodată practicarea înotului la nivel de performanță, aici au făcut cunoștință cu apa mulți dintre marii performeri ai orașului din natație și polo. A fost o adevărată oază în mijlocul orașului, atât pentru sportivi, cât și pentru timișorenii de rând. După Revoluție a devenit nefuncțională și, roasă mai degrabă de nepăsare decât de vreme, a ajuns în stadiul actual.

Frecventat de persoane fără adăpost și umplut de gunoaie, Uszoda a fost și victima mai multor incendii, de mici proporții ce-i drept, care au „zbârcit”, încetul cu încetul, fosta bază de natație. Ultimele flăcări au izbucnit chiar în vara acestui an, ca de obicei, de mâna boschetarilor.

O nouă promisiune de rabilitare

Săptămâna trecută, Timișoara a fost vizitată de Carmen Tocală, nu demult „unsă” la cârma Agenției Naționale pentru Sport și Tineret. Pe lângă marea promisiune, cea a sălii polivalente și a bazinului olimpic, de care orașul ar urma să dispună până în 2015, șefa sportului românesc s-a referit, succint, și la Uszoda. Vechiul ștrand ar urma să fie reabilitat, acolo urmând să se organizeze cursuri de înot pentru copii.

O inițiativă, fără îndoială, interesantă, însă Timișoara e deja suprasaturată de promisiuni legate de Uszoda. În urmă cu cinci ani, Clubul Sportiv Școlar Nr. 1, care are în administrare baza, vorbea despre construcția, în acel spațiu, a unui bazin olimpic acoperit, cu o capacitate de până la 1.000 de locuri. Directoarea Tamara Savu a obținut finanțarea pentru acest ambițios proiect, aproximativ 4 milioane de euro, însă totul s-a împotmolit în birocrație, avize de mediu neacordate și în neseriozitatea firmei contractate prin licitație. În cele din urmă, proiectul a fost abandonat.

Proiectul bazinului olimpic ce ar fi trebuit deschis în 2009 pe locul fostului Uszoda

Nu mai departe de anul trecut, pe baza Uszoda au pus ochii cei de la BC Timișoara, care ar fi dorit să dezvolte o bază de baschet în zonă, mai ales că în incinta vechiului ștrand se află două terenuri de beton, pe care tinerii se strâng frecvent să arunce cu mingea la coș. Din păcate, și aici totul a rămas la stadiul de intenție, Uszoda continuându-și degradarea rapidă.

Infrastructura natației timișorene, aproape inexistentă

Din păcate, Uszoda nu e singura victimă a nepăsării în Timișoara. Tot în anii de după Revoluție s-a pierdut complet un sport ce a adus șase titulri naționale în oraș. E vorba de polo pe apă, echipa ILSA-ei fiind desființată la finele anilor 90, iar bazinul lăsat 10 ani în paragină, iar apoi demolat în 2009. Nici bazinul din Circumvalațiunii nu o duce bine. Construcția se află de luni bune în renovare, termenul de finalizare al lucrării fiind cu mult depășit. Se speră ca bazinul să fie dat în folosință până pe 15 decembrie, atunci când ar trebui să găzduiască Cupa de Sprint. În cazul în care ușile vor rămâne închise, competiția s-ar putea amâna sau, în cel mai bun caz, ar putea fi mutată în altă localitate.

De remarcat că singurul bazin cu condiții decente din oraș e Arena Aquasport, o investiție privată însă. Deși găzduiește grupele mai multor școli de natație din oraș și a fost gazda câtorva reuniuni internaționale în ultimii ani, bazinul de pe Calea Lugojului nu poate deservi potențialul pentru înot și polo pe care Timișoara l-a avut în mod tradițional.

Salbă de medalii pentru CS Aquasport în Ungaria

Clubul de înot CS Aquasport Timișoara a concurat cu succes la sfârșitul săptămânii în Ungaria, într-o competiție internațională desfășurată la Hodmezovasarhely. Micuții înotători pregătiți de Sabin Avram s-au întors cu opt medalii de pe teritoriu maghiar, un bilanț mai mult decât mulțumitor.

CS Aquasport a deplasat, la sfârșitul săptămânii trecute, 12 tineri înotători în Ungaria, la Hodmezovasarhely, acolo unde s-a desfășurat o interesantă reuniune internațională de înot. 598 de sportivi reprezentând 36 de cluburi din Ungaria, România, Serbia și Slovacia s-au întrecut în bazinul lung din localitatea maghiară, ce poartă numele multiplului campion olimpic la polo Gyarmati Dezso.

Tinerii sportivi timișoreni s-au descurcat excelent, reușind să se întoarcă acasă cu o salbă de medalii. Liviu Caba, unul dintre cei mai promițători înotători ai Timișoarei, a luat aurul la 50 de metri spate, în concursul rezervat copiilor născuți în 2000, la aceeași probă impunându-se și Andrei Hoțea, la categoria 2002. Liviu Caba a mai adunat un bronz, la 50m fluture, și un argint, la 100m spate. Medalii de argint au mai câștigat Carina Notingher (50m fluture și 50m liber), Ettiene Dragotă (50m liber) și Sebastian Suru (50m spate – 1997).

„Atitudinea copiilor la acest concurs a fost exemplară, reușind să se mobilizeze pe măsura evenimentului. Char dacă concurența a fost numeroasă și puternică, echipa a reușit clasări meritorii”, a punctat antrenorul Sabin Avram, pe site-ul oficial al clubului.

La nivel de echipe, CS Aquasport Timișoara a ocupat locul 26, din 36. Cei 12 sportivi deplasați la Hodmezovasarhely au stabilit 28 de noi recorduri ale clubului, ce pot fi vizualizate AICI.

De asemenea, rezultatele complete și timpii realizați de toți participanții la reuniunea de înot din Ungaria pot fi consultate AICI.