ilsa timisoara Archives

FOTOREPORTAJ | Ruinele sportului timișorean (II): ILSA, de la bază sportivă, la groapă de gunoi

În ultimii ani, site-ul nostru a semnalat în mai multe rânduri rușinea pe care a trăit-o Timișoara prin pierderea totală a unui sport de echipă care i-a adus șase titluri naționale. Polo pe apă nu se mai joacă în Timișoara de mai bine de un deceniu și jumătate. Mai exact, din 1999, atunci când legendara ILSA nu s-a mai înscris în Superligă, dispărând complet, laolaltă cu această disciplină, din peisajul sportiv al capitalei Banatului. Odată cu stoparea finanțării clubului sportiv și apoi a falimentului (forțat, cum altfel?!) fabricii, cocheta bază sportivă situată în vecinătatea Inspectorarului Județean de Poliție a ajuns o ruină în adevăratul sens al cuvântului.

În episodul de astăzi al serialului vom urmări degradarea graduală a bazei sportive ILSA, începând cu anul 1999, atunci când echipa de polo și-a încetat activitatea. De la bazin neutilizat, la adăpost pentru oamenii străzii și până la stadiul de astăzi, în care vegetația deasă și maldărul de gunoaie au acoperit complet până și molozul rezultat din demolarea piscinei, în 2009.

1999

Echipa de polo pe apă ILSA Timișoara, prezentă în primul eșalon neîntrerupt de 16 ani, nu s-a înscris în campionat. Motivele sunt lesne de ghicit – lipsa de fonduri, după ce fabrica intrase în declin, îndreptându-se spre un faliment programat de noul proprietar (Grupul Tender), care avea cu totul alte planuri în zonă. În acest an, bazinul era încă funcțional, însă era folosit mai degrabă pentru agrement, deoarece fusese de câțiva ani buni depășit din punct de vedere tehnic. Regulamentul nu mai permitea disputarea meciurilor oficiale de polo în bazine în care se înregistrează adâncimi sub 2.20m, astfel că bătrâna piscină a ILSA-ei nu a mai găzduit partide de Superligă în ultimele sezoane de activitate a echipei.

Trebuie spus, din capul locului, că bazinul ILSA a fost dintotdeauna la limita omologării. Piscina a apărut în anii ’20, ca parte a ștrandului destinat angajaților fabricii, însă apoi a devenit „vatra” poloului timișorean, în care s-a născut marea echipă a anilor 40-50. Vă reamintim, ILSA a cucerit șase titluri de campioană consecutive, între anii 1946-1951. Gabor Torok, Adalbert Stănescu, Zoltan Norman, Octavian Iosim sau Adalbert Retscher sunt doar câteva nume care ai „echipei de aur”. Bazinul a fost acoperit la începutul anilor ’70, forțat de regulament, cu o structură mai degrabă improvizată.

2004

Fabrica își închisese deja porțile, la fel și baza sportivă. Bazinul acoperit, în care până nu demult evolua ILSA, nu mai fusese umplut de câțiva ani buni. Terenul de handbal, aflat chiar în partea stângă a intrării principale în bază, era folosit, sportadic, pentru meciuri de fotbal „de cartier”. Aspectul general aducea încă a bază sportivă, însă era de prevăzut că urma degradarea treptată și chiar demolarea, în condițiile în care noii proprietari ai acelui spațiu aveau în plan construirea unui ansamblu ultramodern de locuințe, al cărui piesă de rezistență era o clădire de 33 de etaje, ce avea să devină cea mai înaltă din România. Vă amintiți de proiectul „Noua Timișoara”?…

2007

Turnurile de beton și sticlă întârziau să apară. Între timp, baza sportivă a ILSA-ei a devenit un veritabil „hotel” pentru boschetari. Clădirea bazinului a rămas fără geamuri, iar pereții exteriori și interiori s-au transformat într-o planșă a mâzgălelilor de tot felul. Nepăsarea a dat frâu liber mizeriei, bălăriilor și personajelor dubioase, la doi pași de sediul județean al Poliției și la o aruncătură de băț de centrul orașului.

2009

Odată cu fabrica, a fost demolat și vechiul bazin de la ILSA. A rămas doar cuva bazinului, umplută cu moloz, iar patru dintre cele șase blockstart-uri au rezistat cu vitejie „bombardamentului”.

2012

La trei ani de la demolarea bazinului, nu s-a schimbat nimic. Molozul a rămas în continuare în cuva bazinului, însă întrergul spațiu începuse să fie umplut de buruieni și gunoaie. Câinii vagabonzi inspectau mormanele variate de deșeuri depozitate de cetățenii din zonă. De pildă, în zona meselor de ping-pong, am găsit un… frigider.

2016

Poarta bazei sportive e încuiată cu lanț și lacăt. În spatele gardului, nimic nu mai seamănă cu baza de odinioară. Din cauza vegetației dese, ne e imposibil să mai deslușim ceva din terenul de handbal (aflat lipit de gardul dinspre actuala stradă Dimitrie Gusti). Terenul a căpătat un alt proprietar, care a conceput un nou proiect imobiliar în această zonă. Pe care nu îl condamnăm, ci doar îl consemnăm. Pentru că, foarte probabil, imaginile de mai jos ne vor rămâne ca o ultimă impresie despre fosta bază sportivă ILSA.

*) Fotografiile din 1999, 2004, 2007 și 2009 au fost preluate de pe site-ul conceput de vechii „ilsiști”, ilsa-timisoara.net. Penultimul calup de fotografii a fost publicat pe site-ul banatsport.ro, în ianuarie 2012. Ultima galerie foto e formată din imagini surprinse ieri (16 iulie 2016).

REMEMBER: Și Timișoara a dominat poloul românesc (I)

Vinerea trecută, CSM Digi Oradea a învins Steaua, chiar la București, în meciul 3 al finalei Superligii de polo și a devenit campioana României. Pentru a 9-a oară consecutiv! Scriam și anul trecut, după ce bihorenii își adjudecaseră cel de-al optulea trofeu la rând, că pe malul Crișului Repede, tradiția în jocul de polo se respectă cu vârf și îndesat. Oradea e unul dintre primele orașe în care s-a practicat acest sport în România, laolaltă cu București, Cluj, Târgu Mureș și Timișoara. Dintre acestea, doar Timișoara pare să se fi dezis complet de o disciplină cu care odinioară se mândrea.

E drept, poloul a cunoscut un regres profund în România după Revoluție. Lipsa bazinelor în primul rând, coroborată cu lipsa de interes a sponsorilor sau autorităților au dus la dispariția mai multor centre din țară, astfel că, de ani buni, nu mai avem decât opt echipe de seniori. Veșnic, aceleași opt. Iar Campionatul Național e denumit, pompos, Superliga.

Dintre orașele enumerate mai sus, au rămas reprezentate Oradea (prin CSM Digi și Crișul), Bucureștiul (prin Steaua, Dinamo și Rapid) și Clujul (prin Politehnica). Lor li se mai adaugă Aradul, cu AMEFA, și Brașovul, care a adoptat, în noul său bazin olimpic, formația bucureșteană Sportul Studențesc. La Târgu Mureș, poloul e menținut în viață prin existența unor grupe de juniori. Pe când la Timișoara, orice urmă a acestui sport s-a evaporat la granița dintre milenii.

De ani buni, CSM Digi Oradea domină autoritar întrecerea internă. Cum spuneam mai sus, bihorenii au cucerit vineri al nouălea titlu consecutiv. O senzație pe care, cu decenii în urmă, o trăia și Timișoara, grație ILSA-ei. Temuta trupă a Industriei Lânii s-a oprit la șase titluri consecutive. Șirul ar fi continuat, cu siguranță, dacă autoritățile vremii n-ar fi impus umflarea artificială a cluburilor departamentale, CCA și Dinamo, care din 1952 începând au „aspirat” toate valorile din țară.

Dominația ILSA-ei a început în 1946. Pe vremea respectivă, poloul era parte integrantă a programului Campionatului Național de Înot (de altfel, înotul, săriturile și poloul au funcționat sub aceeași tutelă federală până după 1990!). În anul respectiv, evenimentul ar fi trebuit organizat la Timișoara, în perioada 9-11 august, însă a fost relocat la București, pe ștrandul Obor, și reprogramat o săptămână mai târziu. Întrecerea se dorea o repetiție generală, dar și un ultim criteriu de selecție pentru apropiata Balcaniadă de natație de la Split, cei aleși rămânând cantonați în capitală după încheierea competiției.

Deși la vremea respectivă Ferar Cluj și Dermagant Târgu Mureș dispuneau de echipe redutabile, ILSA a surprins întreaga asistență prin jocul dezinvolt și în viteză aliniat în bazinul de la Obor. Un stil cu care formațiile din țară nu erau obișnuite încă, fiind implementat la Timișoara de Gabor Torok, fost poloist în marea echipă a budapestanilor de la Ferencvaros, reprezentantă a celui mai dezvoltat campionat de polo de pe continent. Experiența și știința strategică a lui Torok – care a îndeplinit rolul de antrenor-jucător, viteza lui „Bupsi” Novak (cel ce avea să devină primul înotător al României la o ediție de Jocuri Olimpice, șase ani mai târziu, la Helsinki), îndemânarea și forța lui Stănescu (dezvoltată la handbal și baschet, sporturi pe care le practica în paralel) și, mai cu seamă, paradele lunganului Zoli Norman au fost ingredientele care au născut rețeta câștigătoare la Timișoara.

Titlul din 1946, primul din palmaresul ILSA-ei, a fost însă obținut cu scandal. Timișorenii s-au impus cu 5-4 în fața lui Ferar Cluj, însă ardelenii au ieșit din bazin, în semn de protest, în ultimul sfert, după marcarea celui de-al cincilea gol al „textiliștilor”. Redăm mai jos un pasaj apărut în Gazeta Sporturilor, din 21 august 1946:

„Păcat că acest match, cum nu s-a mai văzut în Capitală, a avut un sfârșit urât și asta din cauza arbitrajului. Nu este admisibil pentru o echipă mare ca Ferar să nu știe să piardă, chiar dacă a fost desavantajată de arbitraj, nu din rea voință, ci din neștiință.
Faptul hotărâtor s-a petrecut astfel: La 4-4, în ultima repriză, Torok a fost atacat neregulamentar de Iordache. Arbitrul a sancționat și Torok a pasat fulgerător lui Stănescu, care a marcat. Clujenii au fost luați prin surprindere, când așteptau ca lovitura de pedeapsă să se facă după ce jucătorii vinovați au fost trimiși la locul unde s-a comis neregularitatea. Crezându-se nedreptățiți de scăparea din vederea a arbitrului, în semn de protest, Ferar s-a retras. Judecându-se contestația de o comisie formată ad hoc din membrii biroului federal, s-a dat câștig de cauză Ilsei, respectând decizia arbitrului”.

În finală, Adalbert Stănescu și Gabor Torok au reușit câte două goluri, cel de-al cincilea punct fiind realizat de Novac. Pentru clujeni au punctat Aranyosi (2), Iordache și Sarkadi. Iată și echipele aliniate:

ILSA: Norman – Novac, Molnar, Torok, Retscher, Stănescu, Balint;
Ferar: Gurath – Sarkadi, Crișan, Iordache, Kelemen, Aranyosi.

Interesant a fost și modul în care au fost recompensați campionii. Jucătorii ILSA-ei au primit, din partea organizatorilor, Cupa „Helbam” și… 8 pui!

Vom reveni cu povestea următoarelor cinci titluri.

REMEMBER: Cântecul de lebădă al poloului timișorean! Ultimul sezon al ILSA-ei

În clasamentul all-time al campionatului românesc de polo pe apă, ILSA Timișoara se află pe un onorant loc 4. Șase titluri de campioană, o bornă pe care, până în urmă cu doi ani, nu o depășiseră decât Steaua și Dinamo. Pe podium a urcat CSM Oradea, formația care și-a adjudecat aurul în ultimele opt sezoane. Acolo, pe Crișul Repede, s-a investit mai întâi în infrastructură, apoi în echipă, iar poloul e la loc de cinste. În Timișoara, nu s-a mai jucat un meci oficial de aproape două decenii, iar de 16 ani, această disciplină a dispărut fără urmă din oraș.

Am scris în nenumărate rânduri despre rușinea în care se scaldă (vorba vine!) Timișoara de ani și ani de zile. De dispariția clubului ILSA se fac vinovați, fără îndoială, proprietarii fabricii din a doua jumătate a anilor ’90. Dar faptul că poloul n-a mai ieșit la suprafață din 1999 și până acum e vina noastră, a tuturor.

În 1999, poloul a dispărut aproape pe nesimțite din Timișoara. Chiar și atunci, multă lume uitase că orașul de pe Bega mai avea o echipă activă în Superligă. Din lipsa unui bazin omologabil după noile standarde, ILSA Dinamo – așa cum s-a numit echipa în ultima parte a existenței sale, după fuziunea cu o altă prim-divizionară, Dinamo Oradea – a fost nevoită să își desfășoare meciurile de pe teren propriu în Bihor. Iar acolo, în apa vechiului bazin „Crișul”, i s-a și pierdut urma.

Media de vârstă a ultimei echipe: 20.3 ani

ILSA Dinamo Timișoara s-a prezentat, la startul sezonului 1998/1999 al Superligii cu un lot neexperimentat, format în marea majoritate de juniori din propria pepinieră sau împrumutați de la vecinele din vest, Astra Arad ori Crișul Oradea. Antrenorul Iuliu Olac avea pe mână o echipă cu o medie de vârstă de doar 20.3 ani, o medie „stricată” însă de portarul-veteran Petre Todoruț, pe atunci în vârstă de 33 de ani. Iată și componența echipei, plus vârsta fiecărui jucător la ora startului de sezon*:

Bogdan Drăgotoiu (24), Petre Todoruț (33), Cătălin Marin (22), Radu Mateuț (19), Ovidiu Tomescu (18), Petru Gepian (18), Cristian Șandor (20), Daniel Vanca (19), Sergiu Sabo (20), Paul Martin (20), Adrian Tarnovețchi (19), Lucian Tîrlă (17), Ovidiu Moisi (18), Liviu Crețiu (24), Cristian Borusz (15), Adrian Zama (17), Daraban Ursuța (20), Florin Urs (20) și Csaba Gagyi (24).

*) Conform datelor apărute în Gazeta Sporturilor din 24 septembrie 1998

Un sezon în care rezultatele înregistrate păreau să anunțe iminenta retragere din competiție: 0-22 și 3-22 cu Steaua, 4-14 cu Rapid sau 6-19 cu Astra Arad. Cu toate acestea, nu ILSA a fost „cenușăreasa” acelei ediții, ci Sportul Studențesc, o formație care, în zilele noastre, își propune chiar să stopeze dominarea Oradiei. În turul campionatului, cele două codașe au acumulat câte o victorie, obținută una împotriva celeilalte. În ultima „dublă” a anului 1998, în Bazinul Floreasca din București, a fost Sportul – ILSA 6-11 (1-3, 0-2, 1-4, 4-2) și 10-8 (4-2, 2-2, 2-2, 2-2).

Campionatul avea să se încheie în martie 1999 pentru ILSA, în condițiile în care echipele de pe locurile 5-8 nu mai disputau partide de clasament (în fond, nici nu aveau de ce, Superliga fiind și atunci singura divizie a țării). În bazinul „Crișul” din Oradea, pe 27 martie 1999, ILSA zdrobea Sportul Studențesc cu 14-4, pe sferturi 3-2, 2-0, 3-0, 6-2. Marcatorii „textiliștilor” au fost Drăgătoiu 5, Domocoș 2, Gepian 2, Mateuț 2, Tîrlă 2 și Sabo. A doua zi, de la ora 11, Iuliu Olac își trimitea băieții în bazin pentru ultimul meci al sezonului. Probabil nimeni nu își închipuia că acesta avea să fie și ultima reprezentație oficială a ILSA-ei. Formația timișoreană, de șase ori campioană națională, ieșea din scenă cu fruntea sus: 9-2 cu Sportul Studențesc și consolidarea locului 7. Iată ierarhia finală a sezonului regulat 1998/1999:

În octombrie 2012, veteranul ultimei echipe a ILSA-ei, Petre Todoruț, rememora pentru site-ul nostru clipele dinaintea desființării: „Ajunsesem să fiu jucător, căpitan și antrenor. Nu erau bani, iar orice antrenor ar fi venit aici ar fi putut înțelege cu greu mai întâi situația și apoi spiritul Timișoarei. A existat în acea perioadă o fuziune cu Dinamo Oradea, deoarece nu mai rămăseserăm decât foarte puțini jucători.Fabrica s-a vândut pe bucăți, așa cum se practica la vremea respectivă. Sponsorii noștri erau directorii intreprinderii. Pe vremea unor oameni ca Vinereanu sau Cuciula, clubul sportiv a reușit să reziste. Dar apoi nu s-a mai înhămat nimeni, pentru că și atunci, ca și astăzi, polo-ul nu aduce un profit prea mare în România”, povestea cel ce a apărat neîntrerupt vreme de 17 ani poarta ILSA-ei, în perioada 1982-1999.

Ne aflăm deja în 2015, iar o eventuală renaștere a poloului timișorean pare, în acest moment, la fel de realizabilă ca și controversata magistrală de metrou visată de edilul-șef al orașului. Cu mențiunea că declarații bombastice legate de acest subiect am tot auzit în ultimii ani. Despre polo, nimic, de 16 ani încoace. Nici măcar un pâs, fie el și electoral…

Oradea triumfă pentru a opta oară consecutiv, Timișoara rămâne dispărută de un deceniu și jumătate

Polo la Oradea vs. polo la Timișoara

CSM Digi Oradea a cucerit luni, pentru a opta oară la rând, titlul național la polo pe apă. O poveste de succes din care Timișoara ar trebui să-și ia notițe. Iar asta pentru că aici, pe Bega, s-a născut prima dominație din polo-ul românesc. Din păcate, așa cum site-ul nostru a semnalat obsesiv în ultimii doi ani, sportul cu mingea pe apă a dispărut din capitala Banatului în 1999, iar speranțele unei renașteri în viitorul apropiat sunt zadarnice.

Oradea și-a luat în serios rolul de pionier al poloului românesc, un statut pe care și-l dispută cu Timișoara și Târgu Mureș. Până în 2007, orașul de pe Crișul Repede nu își adjudecase decât trei titluri naționale: la prima ediție, în 1928, prin AS Oradea, iar mai apoi în 1985 și 1986 când Crișul a reușit să întrerupă o dominație ce părea fără sfârșit a tridentului bucureștean Steaua – Dinamo – Rapid.

La Oradea s-a investit masiv în infrastructură. În 2007 a fost inaugurat bazinul olimpic „Ioan Alexandrescu”, cea mai modernă bază de natație din România, costurile totale ridicându-se la 5.5 milioane de euro. Practic, acesta avea să fie punctul de pornire al unei dominații care nu pare să se încheie prea curând. CSM Digi (fostă CSM Leonardo) a câștigat luni cel de-al optulea titlu consecutiv în campionatul intern, după ce s-a impus și în al treia manșă a finalei cu Steaua, chiar la București.

În tot acest timp, în care Oradea a investit, a construit și a înflorit pe tărâmul poloului, Timișoara a desființat, a demolat și a îngropat, pare-se, definitiv până și ultima urmă a acestui sport din oraș. O disciplină ce a adus urbei atâtea bucurii, plasând-o chiar pe scena olimpică, a fost strangulată cu cea mai eficientă armă cu putință: NEPĂSAREA!

ILSA Timișoara, unica grupare de polo rămasă în funcțiune în orașul Revoluției, a declinat participarea în ediția 1999/2000 a primei ligi, dispărând de atunci complet de pe hartă. La fel și poloul timișorean, „textiliștii” ajungând să moară săraci, într-un anonimat total, fără niciun urmaș care să-i ducă mai departe tradiția. Un palmares ce însumează șase titluri naționale și care plasează Timișoara, în continuare, pe un onorant loc 3 într-o astfel de ierarhie, după București, cu 59 și Oradea, cu 11.

Ce-i drept, și dacă ar fi apărut o inițiativă de înființare a unei echipe de polo, aceasta n-ar fi avut unde să își desfășoare activitatea. Bazinul din curtea intreprinderii ILSA, unul oricum învechit și care nu mai putea respecta noile standarde de lungime și adâncime, fusese demolat în 2007. Tot pe criteriul adâncimii apei, acest sport n-a putut fi practicat la nivel profesionist nici în celelalte bazine – vechi și noi – din oraș, unele dintre ele construite în așa fel încât să elimine din fașă posibilitatea ocupării lor cu poloul.

Cât despre un bazin olimpic, e deja de prisos să ne mai răcim gura. Ne-am dat de mult seama că o facem de pomană. O problemă nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna, într-un oraș care l-a dat pe Johnny Weissmuller și pe primul înotător român participant la Jocurile Olimpice (Iosif Novak). Într-un material publicat în vara anului trecut, scoteam la lumină o declarație din 1983 a lui Alexandru Cinteanu, pe atunci antrenor al poloiștilor de la ILSA, care se plângea și atunci de aceeași problemă: „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”.

Promisiuni au fost, Slavă Domnului! Doar în ultimii zece ani, s-a vorbit despre un bazin olimpic pe locul fostului ștrand Uszoda, despre unul situat în Calea Lipovei și, cel mai recent, despre un așezământ la ultimele standarde pentru natație în vecinătatea stadionului „Dan Păltinișanu”. Administrația locală, indiferent de culoarea politică, n-a reușit să depășească însă stadiul de gargară electorală. Nu numai că nu s-a contruit niciun bazin, dar nici măcar nu s-a împrejmuit vreodată un teren destinat exclusiv unei asemena construcții și, firește, nu s-a scos nici măcar o lopată de pământ pentru fundație. Toți factorii de decizie au ridicat nonșalant din umeri, spunându-ne că „…asta e, nu ne dă Bucureștiul”.

Din păcate, Timișoara nu se dezice, în multe privințe, de mentalitatea societății românești, în întreg ansamblul ei. Nimeni nu își poate asuma responsabilitatea, nimeni nu e vinovat. Pesemne, a existat bunăvoință, dorință intrinseacă de a construi un bazin, din partea fiecărui primar și consilier local timișorean din ultimii 20 de ani. „Noi am vrut, ăia nu!”. Între timp, s-au scurs 15 ani, iar în Timișoara singura dovadă palpabilă a existenței poloului e grămada de moloz din groapa vechiului bazin al ILSA-ei, un spațiu devenit focar de infecție în buricul târgului.

Al doilea Tarzan! Timișoreanul care a deschis drumul natației românești la Jocurile Olimpice

„Bupsi” Novak, primul din stânga, la Split. În dreapta, un alt simbol al ILSA-ei, Adalbert Stănescu.

În Freidorful care l-a dat pe Johnny Weissmüller, cvintuplu campion olimpic la înot, a făcut ochi și Iosif Novak. „Bupsi”, pentru colegi și prieteni. La fel ca Tarzan, s-a simțit în largul său în apă, fiind unul dintre deschizătorii de drumuri ai natației românești.

Greu de perceput în prezent rolul pe care l-a avut Timișoara în înot și polo, două discipline mai mult decât văduvite în capitala Banatului. Un oraș pretins de cinci stele, ce se complace de ani de zile într-o situație rușinoasă din punct de vedere al infrastructurii de natație, fără măcar un bazin de dimensiuni olimpice. Mai mult, de aproape 15 ani, un sport de echipă ce a adus orașului șase titluri naționale – poloul – a dispărut complet, tot datorită infrastructurii.

Pe actualul teritoriu al Timișoarei, în Freidorf, s-a născut, în urmă cu aproape 10 ani, prima vedetă mondială a natației, Johnny Weissmüller, cvintuplu campion olimpic pentru Statele Unite. În același cartier se năștea, ceva mai târziu, la 16 august 1922, Iosif Novak, primul înotător al României la Jocurile Olimpice.

Echipa națională de polo, în 1949. În rândul de jos, „Bupsi” Novak, flancat de colegii săi de la ILSA, Adalbert Stănescu și Zoltan Hoszpodar. În centru rândului de sus, alți doi timișoreni – Lali Weinreich și Zoltan Norman.

Novak a început înotul la ILSA, un club ce a făcut furori în anii 40-50, prin puternicele secții de natație și polo. Finalul celui de-al doilea război mondial îl găsește pe „Bupsi” practicând în paralel ambele discipline, sub stindardul intreprinderii textiliste. La polo, a fost om de bază în „echipa de aur”, care cucerea șase titluri consecutive (și singurele din palmaresul echipei), între 1946 și 1951. La înot, a dominat întrecerile naționale, în special la proba de 100m liber.

La finele anilor 40, la ILSA s-au remarcat o serie de înotători ce aveau să facă mai târziu carieră, racolați de cele două departamentale bucureștene, CCA și Dinamo. În această perioadă au răsărit nume precum Peter Lovas, Titi Schaed, Greti Weinreich, Lucian Bagiu sau Titu Groza, nimeni altul decât nepotul prim-ministrului din perioada primilor ani ai ocupației sovietice, Petru Groza, stabilit în Timișoara. De altfel, ILSA a devenit doi ani la rând campioană națională la ștafeta de 4x100m, care îi cuprindea, alături de vedeta echipei, „Bupsi” Novak, pe Lali Weinreich, Titu Groza și Titi Schaed.

Anul 1952 a fost unul de grație pentru clubul ILSA în ansamblul său. La Jocurile Olimpice de la Helsinki, au participat nu mai puțin de șase textiliști. În echipa națională de polo, au figurat Adalbert Stănescu, Zoltan Norman, Octavian Iosim, Zoltan Hoszpodar și antrenorul-jucător Gabor Torok. Cel de-al șaselea ilsist era Iosif Novak, participant al concursului de înot, la proba lui de bază, 100m liber. Deși nu a rupt gura târgului în Finlanda, clasându-se pe locul 26, cu timpul 1:00.60, „Bupsi” are un loc de cinste în istoria natației românești, devenind primul înotător ce participă la o ediție a Jocurilor Olimpice pentru România.

„Bupsi” Novak, în 1970,alături de fiica lui, Nora.

Dacă la Helsinki nu a participat în turneul de polo, avea să o facă doi ani mai târziu, la Campionatele Europene de la Torino. România avea în componență un trio de la ILSA, formație ce rămăsese în topul întrecerii interne, deși titlurile începuseră să fie împărțite de CCA și Dinamo – Adalbert Stănescu, Octavian Iosim și Iosif Novak. Cu cei trei timișoreni în echipă, tricolorii au înregistrat două înfrângeri în faza grupelor, dar ambele la capătul unor meciuri viu disputate: 5-6 cu Marea Britanie, la 31 august 1954, și 5-7 cu Olanda, o zi mai târziu.

Spre finalul carierei, Iosif Novak a concurat și pentru CCA București, acolo unde ajunsese și colegul său de la ILSA, Zoli Hoszpodar, recrutat în echipa de polo a clubului militar și apoi participant cu echipa națională la Jocurile Olimpice din 1956, de la Melbourne.

Rămas un apropiat al natației și după retragerea din activitatea competițională, „Bupsi” Novak s-a stins în 1995, la vârsta de 73 de ani.

Sursa fotografiilor: www.ilsa-timisoara.net

Cel mai reputat antrenor al natației timișorene, omagiat! Memorialul Lovas Peter, la ediția a XI-a

Lovas Peter (primul din dreapta, jos), alături de echipa sa de natație de la ILSA, în 1963

Sâmbătă, în bazinul de la Arena Aquasport, se va desfășura cea de-a 11-a ediție a concursului internațional Memorial „Lovas Peter”. Tineri înotători din România, Ungaria și Serbia se vor întrece în memoria celui mai reputat antrenor pe care l-a avut natația timișoreană și care și-a legat cariera de un nume de legendă al acestei ramuri, ILSA.

Lovas Peter s-a născut în 1934 la Timișoara, într-o familie cu renume în oraș. Tatăl său, Aristid Lovas, era coproprietar și redactor-șef la Temeswarer Zeitung, una dintre cele mai longevive publicații ale urbei în vremea respectivă. De mic l-a atras înotul, iar la începutul anilor 40 s-a alăturat echipei de natație de la ILSA, construindu-și drumul către o frumoasă carieră în prima parte a deceniului următor. În anii 1951 și 1952, Lovas Peter a dominat întrecerile naționale la stilurile fluture și bras, fiind selectat și în echipa națională. Cei mai buni timpi ai săi atingeau 1:22 la 100m bras și 1:20 la 100m fluture. Recturat în armată, a fost nevoit să se mute temporar la București, unde a înotat pentru CCA, alături de un alt coleg al său de la ILSA, Papa Csopi.

Tot în capitală și-a început și munca de antrenor, activând, vreme de câțiva ani, în fruntea unor grupe de copii de la CCA. În 1956 a revenit în Timișoara natală, la ILSA, unde a pus bazele unei generații de mare excepție. Editorii portalului www.ilsa-timisoara.net, la rândul lor foști elevi ai lui Lovas, povestesc despre antrenamentele pe care le coducea reputatul profesor: „Antrenamentele lui Peter bacsi erau întotdeauna atent planificate, deseori cu multe luni înainte, și nu existau două ședințe de pregătire identice în decursul unui sezon. Deși prelua complet controlul tuturor elementelor de antrenament, Peter bacsi obișnuia să se retragă în umbră la reuniunile de înot, unde lua rolul unui simplu observator. Acesta era modul lui de a dezvolta gândirea sportivilor, forțându-i să-și asume responsabilitatea”.

Mexico 1968: Lovas Peter, Anca Andrei (Reșița) și Koszta Ladislau, în febra Jocurilor Olimpice

Cel mai important rod al muncii lui Lovas Peter la ILSA a fost, fără îndoială, Koszta Ladislau. Acesta a „explodat” efectiv la mijlocul anilor 60, fiind însoțit de profesorul său, în 1965 și 1966, la prestigiosul Turneu al Celor Șapte Coline de la Roma. Punctul culminant al carierei celor doi a fost în 1968, când Koszta a reprezentat România la Jocurile Olimpice din Mexic. Trebuie precizat că înaintea plecării spre America Centrală, duo-ul Lovas – Koszta s-a aflat în mijlocul unui scandal, deoarece a refuzat participarea la câteva competiții pe plan intern, preferând să se axeze pe pregătirea Jocurilor Olimpice. Federația a amenințat cu excluderea lui Koszta din lotul național, dar în cele din urmă amândoi au ajuns la Ciudad de Mexico. Sub îndrumarea lui Lovas, Koszta Laci s-a clasat al 12-lea în proba de 200m bras.

În 1970, aflat la un eveniment în Austria, Lovas Peter a decis să nu se mai întoarcă în țara natală. S-a stabilit la Freiburg, unde și-a continuat cariera de antrenor, fiind activ până în ultima perioadă a vieții sale. S-a stins în ianuarie 2001, la 67 de ani.

Cea de-a XI-a ediție a concursului Memorial „Lovas Peter” se va desfășura sâmbătă, la bazinul Arena Aquasport, între orele 13 și 20. Pe perioada competiției, bazinul este închis pentru public, iar intrarea spectatorilor va costa 10 lei. Cei ce posedă abonamente la Arena Aquasport vor avea parte de intrare liberă.

Sursa fotografiilor: ilsa-timisoara.net

Rugby-ul duce sporturile de echipă din Timișoara într-o situație nemaiîntâlnită de 35 de ani

RCM Timișoara a câștigat sâmbătă pentru al doilea sezon la rând titlul de campioană națională. Trupa pregătită de Chester Williams e prima reprezentantă a capitalei Banatului, luând aici în calcul toate sporturile de echipă, care reușește să câștige două campionate consecutive în ultimii 35 de ani. Doar patru echipe reprezentând trei discipline se mai pot lăuda cu serii de titluri în Timișoara.

În rugby-ul românesc, Timișoara își începe hegemonia, un termen pe care niciun sport de echipă din oraș nu l-a mai folosit din anii 70. Asta pentru că din 1978 nu s-a mai întâmplat ca o echipă de jocuri sportive din capitala Banatului să își apere un titlu național câștigat cu un an în urmă. Atunci, handbalistele de la Universitatea Timișoara, pregătite de marele Constantin Lache (foto stânga), aveau să cucerească pentru ultima oară cea mai înaltă treaptă a podiumului. „Studentele” cucereau în 1978 cel de-al patrulea titlu consecutiv, reușind la începutul deceniului o serie chiar mai lungă, ce a început în 1968 și s-a încheiat în 1972.

Alături de echipa de handbal feminin, o singură grupare a mai reușit o serie de cel puțin două titluri consecutive după cel de-al doilea război mondial. E vorba despre un sport care nu se mai practică în Timișoara de un deceniu și jumătate, polo pe apă. ILSA Timișoara, condusă din postura de antrenor-jucător de Torok Gabor, sosit de la Ferencvaros Budapesta, a cucerit primele șase ediții de campionat postbelice: 1946, 1947, 1948, 1949, 1950 și 1951.

Până la șirul remarcabil al poloiștilor, doar fotbalul mai reușise asemenea realizări. Ripensia se laudă cu doar două titluri consecutive, câștigând edițiile 1934/1935 și 1935/1936. În schimb, Chinezul (foto stânga), prima mare echipă a fotbalului timișorean, a stabilit un record ce n-a putut fi doborât nici în ziua de astăzi: șase titluri consecutive, cucerite în perioada 1922-1927. De atunci, doar Steaua a mai reușit un asemenea șir de succese, între 1993 și 1998, dar a fost apoi departe de a cuceri și cel de-al șaptelea titlu.

Campioanele Timișoarei în sporturile de echipă*:

Fotbal (10 titluri): Chinezul Timișoara 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927; Ripensia Timișoara 1933, 1935, 1936, 1938;
Handbal feminin (12 titluri): Știința Timișoara (H11) 1953, Universitatea Timișoara (H7): 1964, 1966, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978;
Handbal masculin (2 titluri): Știința Timișoara (H11) 1956, Poli Timișoara (H7) 1991;
Rugby (3 titluri): RCM/Universitatea Timișoara: 1972, 2012, 2013;
Polo (6 titluri): ILSA Timișoara (1946, 1947, 1948, 1949, 1950, 1951)
Baschet: –
Volei: –

*Am luat în calcul strict disciplinele de tradiție în Timișoara.

Timișoara, spre al șaptelea sezon consecutiv de anonimat în handbalul feminin! Cât mai durează rușinea?

Cele două echipe de handbal feminin ale Timișoarei au intrat pe ultima sută. Sâmbătă începe noul sezon în liga secundă, iar startul programează, din nou, duelul direct, CS Timișoara – Universitatea. Un duel ce anul trecut s-a dus însă în subsolul ierarhiei, iar premisele pentru noua stagiune nu par deloc favorabile. Când vom putea oare vorbi despre un reviriment al handbalului feminin în Timișoara? Când se va opri seria de sezoane fără orașul de pe Bega pe prima scenă? Cum a ajuns capitala Banatului în această situație ridicolă, după ce decenii la rând era printre principalele centre ale acestui sport?

Răspunsul la întrebările de mai sus nu le avem noi. Le au cei au în mână pâinea și cuțitul. Sau cei ce au împins, prin ignoranța lor, handbalul timișorean într-o direcție de neimaginat în urmă cu nu foarte mulți ani. În primăvară, aflat într-o vizită pe Bega, președintele FRH, Cristian Gațu, afirma amar: „Simona Arghir și Doina Cojocaru se răsucesc în mormânt”, făcând referire la situația dezastruoasă a acestei ramuri din capitala Banatului. Ani la rând, Timișoara a avut câte două reprezentante pe prima scenă, iar în eșaloanele inferioare o puzderie de echipe între care se încingeau derby-uri spectaculoase și încrâncenate. Universitatea încă se mai află pe locul secund în clasamentul all-time al campioanelor României, după Oltchim. Acum câteva decenii, marile forțe ale handbalului european pășeau cu inima cât un purice în sala Olimpia. Astăzi, peisajul e dezolant. Două echipe în eșalonul secund, niciuna dintre ele cu perspective de a spera măcar la accederea în elită.

Ultimul bal în primul eșalon

Liga Națională a pornit deja la drum, aceasta fiind cea de-a șaptea ediție consecutivă fără o reprezentantă a Timișoarei. Ultima aventură în elită a orașului de pe Bega s-a consemnat în ediția 2006/2007. Universitatea, rămasă atunci singura echipă de seniorare a urbei, reușea să revină după o pauză de doar un an în prima divizie. Sezonul a început cu Tiberiu Puta la cârmă, s-a încheiat cu Sorinel Voicu pe banca suferințelor, însă deznodământul a fost previzibil. Locul 13, retrogradabil, cu doar 6 puncte în cont, la 9 lungimi în spatele primei formații de deasupra liniei, HC Zalău.

Echipa timișoreană disputa ultimul joc în eșalonul de top al României la 2 mai 2007, în deplasare la Mureșul Târgu Mureș, formație ce avea să încheie sezonul fără punct în clasament. Universitatea s-a despărțit așadar de elită cu o victorie externă, scor 32-28, marcatoarele trupei bănățene fiind Roman-Picu – 8 goluri, Calu – 6, Iovănescu – 5, Râmbu – 4, Ionescu – 4, Ignat – 4 și Drăgan – 1.

2006 – Universitatea – Oltchim
(foto: Nyugati Jelen)

În acel sezon, publicul timișorean a venit pentru ultima oară în număr mare la sala Olimpia pentru un joc de handbal feminin. Se întâmpla într-o după-amiază de joi, pe 26 octombrie 2006, atunci când Oltchim Râmnicu Vâlcea sosea cu toate pleiada de vedete pe Bega pentru o victorie sigură. A fost 45-23 pentru gruparea antrenată de Gheorghe Tadici, la pauză 19-11. Să recapitulăm însă marcatoarele celor două team-uri din acest joc:

Universitatea: Turnea – 6, Ionescu – 5, Roman 5, Râmbu – 3, Balica – 2, Crapciu – 1 și Calu – 1.

Oltchim: Gâlcă – 16, Nechita – 9, Vădineanu – 3, Maier – 3, Luca – 3, Gheorghe – 3, Ardean-Elisei – 3, Manea – 3, Lecușanu – 1, Beșe – 1.

Constantin Lache

17 sezoane consecutive pe podium

Dacă în prezent vorbim despre cel de-al șaptelea sezon consecutiv fără echipă în prima ligă, în anii 60-70 nimeni nu își putea imagina vreodată o asemenea situație. Asta pentru că Universitatea Timișoara, pregătită mai întâi de Victor Chița și apoi de Constantin Lache, a petrecut 17 sezoane la rând pe podium. În acest răstimp, studentele din Banat au cucerit 10 titluri de campioană, terminându-și șirul de victorii cu o serie de patru sezoane câștigate la rând, între 1975 și 1978.

Deși primul eșalon feminin nu avea decât 10 și mai apoi 12 echipe în acei ani, era loc și de încă o grupare timișoreană. Constructorul, pregătită ani la rândul de Vasile Fărcaș, a însoțit Universitatea în elită vreme de opt sezoane. În ultimii ani de comunism, a fost chiar singura reprezentantă a orașului în prima divizie, după dispariția Universității de pe harta eșalonului de elită. În prima jumătate a anilor 80, a apărut în prima ligă o altă formație timișoreană, AEM, care avea să reziste trei sezoane, fiind condusă de artizanul marilor performanțe de la Universitatea, Constantin Lache.

Terenul de handbal Constructorul, așa cum arată astăzi

Începutul sfârșitului

Anii 90 au dat primele semne ale declinului handbalului timișorean. Dar nici măcar atunci nu se întrevedea un dezastru de proporțiile celui de astăzi. În sezonul 1992/1993, Timișoara avea, pentru ultima oară, două reprezentante pe prima scenă. Ambele s-au luptat la retrogradare, dar nu s-a salvat decât Poli AEM, în vreme ce ILSA, clasată pe 12, a luat drumul ligii secunde.

Un amănunt interesant vine din anul 1995, atunci când ILSA retrograda din nou în eșalonul secund, după doar un an de la promovare, lăsând Timișoara fără reprezentantă pe prima scenă. Chiar și așa, echipa textilistă a dat o jucătoare la echipa națională pentru Campionatul Mondial, găzduit de Austria și Ungaria, acolo unde tricolorele au ocupat poziția a șaptea. E vorba despre centrul Corina Ciolacu, pe atunci în vârstă de 22 de ani. Ulterior, ea a mai jucat la Rapid, după care a ajuns la Nurnberg, unde a fost antrenată tot de un timișorean, Herbert Muller.

Timișoara a mai avut o perioadă de secetă comparabilă cu cea din prezent între 1999 și 2004, după retrogradarea echipei Universitatea ILSA în eșalonul secund. Formația ce purta numele Industriei Lânii, ultima secție rămasă în viață din respectivul club sportiv, a fost la un pas de revenirea pe prima scenă la finele ediției 2001/2002. Atunci, ILSA s-a clasat pe 3 la un baraj de promovare în urma căruia Astral Poșta Câlnău și CSM Sibiu urcau în elită. Pe poziția a patra s-a clasat Spartac Venus Apa Nova București.

Universitatea, Constructorul, AEM, ILSA. Cele patru formații ce au reprezentat Timișoara de-a lungul anilor pe prima scenă a handbalului feminin. A trecut vremea titlurilor succesive, a emoțiilor unei finale de Cupa Campionilor, chiar și a simplelor dueluri de prim eșalon. Nu ne rămâne decât prezentul sumbru și perspectiva unui derby strict geografic, între CST și Universitatea. Din 2000 încoace, Timișoara n-a mai scos capul decât de două ori din „hăul” eșalonului secund, ajungând de râsul întregii țări. Așadar, se cuvine să repetăm întrebarea din titlu: Cât mai durează rușinea?

REMEMBER 1983: Cum s-ar fi putut salva poloul timișorean de la înec?

ILSA Timișoara în 1983, în momentul promovării în Divizia A

Din păcate, despre polo pe apă nu putem vorbi decât la trecut în Timișoara. Vă propunem așadar o întoarcere în timp, în urmă cu exact 30 de ani, atunci când ILSA revenea, după câțiva ani buni de căutări, pe prima scenă a sportului cu mingea pe apă. Vara lui ’83 regăsea poloul timișorean în ultima situație favorabilă din istorie, însă de care s-a profitat puțin spre deloc în anii ce au urmat.

La începutul anilor ’80, ILSA părea să nu-și mai poată croi drum spre revenirea în elită. O situație ce pe atunci părea inacceptabilă, pentru un club ce în urmă cu câteva decenii domina autoritar mișcarea pe plan intern. Condițiile de antrenament ale poloiștilor erau precare și pentru acea vreme, dimensiunile bazinului din curtea uzinei satisfăcând la limită cerințele acestui sport, cât despre un sistem de încălzire nici că se putea vorbi. Sportul textilist a căzut însă pe mâini ceva mai bune în această perioadă. În fruntea clubului ILSA au fost numiți Emil Mateescu și Gheorghe Cuciulea, în vreme ce conducerea secției de polo i-a revenit lui Viorel Vladislav.

Fază de joc: ILSA – Triumf București 12-8

S-a început recrutarea unor poloiști cu nume, tineri sau experimentați, din centre precum București, Cluj sau Oradea. Așa au ajuns pe Bega nume precum Costel Manea, Niculae Andreescu, Petru Todoruț și, ceva mai târziu, Iuliu Olac, ultimilor doi revenindu-le ingrata misiune de a singe lumina după tot ce a însemnat polo în Timișoara, mai înspre mileniul III. Costel Manea și veteranul Ladislau Weiszpecher s-au ocupat de o intensă acțiune de recrutare în școlile din oraș, astfel că, după mulți ani, curtea Industriei Lânii mustea de juniori.

Pe acest fond a venit și promovarea mult așteptată în elită, obținută în dauna formațiilor Progresul Oradea, Triumf București, Poli Cluj și Mureșul Târgu Mureș. A fost, practic, ultima promovare în elită a ILSA-ei, care a rezistat în competiție până în 1999, atunci când secția de polo a fost dizolvată. Generația 1983 a echipei textiliste, prima de excepție după mai bine de un deceniu și jumătate, ar fi putut reprezenta imboldul renașterii unui sport reprezentativ și necesar al Timișoarei.

„Cei care au tras greul în acest campionat sunt Petre Todoruț (18 ani), Toth-Somoray Peter (30), Petru Boroș (23), Constantin Manea (28), Emil Fărcuță (25), Niculae Andreescu (25) și Vasile Grecu (17). Însă tineri extrem de talentați, precum Arthur Wachter (17), Desiderius Kosar (17), Ladislau Grosz (17) sau Uwe Griesel (17), vor fi în curând copți pentru a ataca primul 7. (…) Vă spun, anul acesta nu i-am surprins doar pe fanii noștri, ci și pe adversari. Anul trecut, am fost ciuca bătăilor și am ocupat ultimul loc al seriei a II-a. Astăzi, putem sta în fața lui Dinamo, a Rapidului sau a Crișului Oradea, granzii României, și să-i privim în ochi, fără să ne temem”, își descria echipa antrenorul ILSA-ei, Alexandru Cinteanu, într-un interviu pentru Neue Banater Zeitung, publicat în plină campanie de promovare în Divizia A.

Regretatul Alexandru Cinteanu, antrenorul ILSA-ei în anii ’70’-80

Ce lipsea în 1983?

E lesne de dedus, infrastructura. Bazinul din curtea Industriei Lânii, construit la începutul anilor ’30, și acoperit, am spune rudimentar, în anii ’70, era departe de a putea oferi condiții cel puțin decente de pregătire a sportivilor. „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”, erau problemele sesizate de Cinteanu în 1983.

Ce avem însă acum, după 30 de ani? În primul rând, poloul a dispărut fără urmă din Timișoara. Noile reglementări, legate de adâncimea bazinelor, au depășit în viteză toate piscinele aflate în picioare dinainte de ’89. Ba mai mult, vechiul bazin de la ILSA împlinește patru ani de când a luat forma unei grămezi de moloz. Iar cele construite totuși în ultimii ani au fost proiectate fără a se lua măcar în calcul acest sport. Cât despre acel bazin olimpic, după care sportivii și antrenorii tânjesc de decenii întregi, nu reușește să depășească colțurile hârtiei, indiferent de culoarea politică a administrației locale sau centrale.

„Se poate. Trebuie luat de jos, cu copii. Depinde ce intenții are domnul primar. Eu unul aș fi dispus să vin și să pun osul la construcția unui club de polo, dar vreau să văd un proiect concret. M-aș întoarce la Timișoara cu toată dragostea, pentru că eu dimineață, la prânz și seara mănânc polo pe pâine”, ne spunea în toamnă Petre Todoruț, portar la ILSA între 1983 și 1999, acum stabilit în Austria.

Timișoara s-a făcut de râs după 1989, ajungând primul (și singurul) centru de tradiție din poloul românesc rămas în totalitate fără polo. Că tot ne place să vorbim despre premiere…

Un simbol scufundat: „Toți jucătorii am solicitat ajutor de șomaj”

Continuăm seria de articole dedicate poloului pe apă timișorean, un sport ce a adus pe Bega șase titluri naționale, dar care de un deceniu și jumătate încoace e, practic, inexistent în oraș. Cristian Crista, reprezentant al ultimei generații de poloiști ai Timișoarei, ne-a vorbit despre situația ingrată în care s-au regăsit sportivii clubului ILSA, în anii în care această disciplină a fost scufundată complet.

Dintr-o mândrie locală, poloul pe apă a ajuns, în Timișoara de după revoluție, la statutul de cenușăreasă a sportului local. ILSA a activat până în 1999 la nivelul primei ligi, susținută financiar doar de fabrică. Neatractiv pentru autoritățile locale, uitat chiar și de iubitorii sportului din oraș, clubul și-a dat duhul în liniște, fără smulgă vreo lacrimă în afara micuței lumi poloistice timișorene.

Cristian Crista e unul dintre reprezentanții ultimei generații de poloiști timișoreni. A început sportul cu mingea pe apă la vârsta de 13 ani, în 1989, activând în echipa de seniori a clubului textilist din 1994 și până la desființarea secției. Fostul sportiv a rememorat dificultățile cu care s-au confruntat poloiștii de la ILSA în ultimii ani de activitate, condițiile precare de la bazinul intreprinderii punându-le în pericol chiar sănătatea.

Una dintre ultimele imagini ale bazinului ILSA funcțional

„Funcționarea bazinului depindea în totalitate de fabrică, încălzirea apei din bazin se făcea cu energie termică furnizată de fabrică. Din cauza greutăților financiare ale intreprinderii, de multe ori nu beneficiam de energie termică și eram nevoiți să ne antrenăm în apă rece”, ne-a mărturisit Crista.

În perioada respectivă, toți jucătorii erau angajați ai fabricii. În momentul în care secția de polo s-a desființat, sportivii și antrenorii s-au regăsit într-o situație greu de imaginat în contextul actual al sportului. „Închiderea clubului sportiv a coincis cu disponibilizările de la Industria Lânii și închiderea efectivă a fabricii. Toți membrii echipei au fost nevoiți să solicite ajutor de somaj, în condițiile în care eram angajați la ILSA Timișoara, iar clubul nu avea nicio altă formă de finanțare decât cea susținută de fabrică. Imediat după închiderea fabricii, a început proiectul imobiliar Tender, care nici astăzi nu este finalizat”, ne-a mai spus Cristian Crista.

După 2000, nimeni n-a mișcat un deget

Pierderea echipei de polo a ILSA-ei a trecut total neobservată în rândul celor cu putere de decizie. Bazinul din incinta fabricii, devenit nefuncțional în 1999, a fost lăsat în paragină vreme de un deceniu, după care a fost demolat în 2009, molozul nefiind strâns, de altfel, nici în ziua de astăzi din groapa ce odinioară era umplută cu apă.

Cristian Crista invocă faptul că actualul proprietar al terenului, Ovidiu Tender, ar fi avut obligația, conform legii sportului, să ridice o nouă bază sportivă într-o altă locație. „Nu înțeleg de ce nu s-a respectat legea sportului, în cuprinsul ei scrie clar că în cazul în care o bază sportivă este demolată din diferite motive, în cazul nostru imobiliare, acea persoană are obligația construirii unei alte baze, în altă locație, cu atât mai mult cu cât acel bazin avea și o valoare istorică pentru Timișoara”, ne-a afirmat Crista.

În ultimii ani, în Timișoara s-au ridicat câteva bazine, în special pentru agrement, însă niciunul dintre ele nu respectă dimensiunile regulamentare necesare practicării poloului. Sportul cu mingea pe apă necesită o adâncime de minimul 1.80 metri, criteriu pe care nu-l îndeplinește nici Aquasport Arena, de pe Calea Lugojului, nici bazinul de la Baza 2 a Politehnicii, dacă e să amintim doar cele mai importante construcții dedicate natației care au fost ridicate în ultimii ani la Timișoara.