Fotbal Tm Archives

Și Timișoara a fost pe Conte Verde (2) | „Împotriva răului de mare există o singură soluție: stomacul plin”

Ne-am despărțit ieri de Rudy Wetzer și restul delegației echipei naționale în momentul în care s-a ajuns la Genova. De aici, tricolorii urmează să se îmbarce pe impunătorul Conte Verde, care avea să-i poarte pe luciul Oceanului Atlantic până la Montevideo, acolo unde urmează să se pună în scenă prima ediție a Campionatului Mondial!

Prima privire o aruncăm pe colecția prăfuită a Gazetei Sporturilor, acolo unde, chiar dacă cu o întârziere firească, sunt publicate însemnările lui Moritz Beilis, singurul ziarist român care a luat parte la această expediție. Iată ce scrie acesta în ediția din 28 iunie 1930:

„Joi la ora 8 seara am ajuns în Genova, după o călătorie cu un tren express a cărui vitesă a făcut pe Lăpușneanu, Stanciu și ceilalți pravoslavnici să se închine făcându-și nenumărate cruci.
În gara Genova, suntem primiți de d-l consul Tomelini cu d-na, de un reprezentant al studenților români, precum și de d. Contin fost pe vremuri în conducerea Juventusului. Descindem la un hotel aproape de gară. Suntem invitați la masă de către reprezentanții coloniei române în Genova.
Gazdele oferă un vin de onoare pentru teamul național. Un vin negru, care dă culoare tuturor și voce lui Burger. Reprezentantul României la Genova, în câteva cuvinte înflăcărate, ne urează izbândă și drum bun, iar Nedelcovici mulțumește pentru primire. Băeții intonează în chip reușit câteva arii naționale. O impresie excelentă produce executarea «Giovinezzei» (n.n. imnul oficial al Partidului Național Fascist, precum și imn neoficial al Italiei în perioada 1924-1943).
Italienii sunt plăcut surprinși, își manifestă entuziasmul pentru atenția românilor prin strigăte: «E viva la Rumania!». La miezul nopții coborâm în port și avem ocazia să vedem ancorat colosul Conte Verde, care ne va duce în America.

Îmbarcarea
Ultima zi a șederei la Genova a trecut cu pregătirile de îmbarcare. După îndeplinirea unor formalități, echipierii s-au adunat în hollul hotelului. Apropos de formalitățile făcute, Lăpușneanu zicea «miroase a testament». Înainte de îmbrarcare, consultăm rapoartele maritime, fiecare se interesează cum se anunță marea, nimeni nu pierde însă curajul.
Toți eram profund impresionați. La ora 11 mergem spre port, unde ne îmbarcăm pe Conte Verde. Echipa ocupă cabine de 4 paturi, pe puntea E a vaporului; pe aceiaș punte sunt rezervate locuri pentru echipa Franței care se va îmbarca la Villafranca și cea a Belgiei care se va îmbarca la Barcelona.
Buna dispoziție începe să devină lucru rar. Doar câteva fețe luminate, puțini echipieri manifestă bucurie, nota generală este melancolia. În timp ce înainte de îmbarcare toți se uitau spre mare, de pe vapor privirile au luat altă direcție: țărmul. Pe chei, la plecarea vaporului, au venit să salute echipa d. Tomelini, consul al României, cu d-na, numeroși studenți, autoritățile sportive din Genova, precum și reprezentanții presei. La ora 12, un fluerat lung, colosul se pune în mișcare, ducând spre meleagurile îndepărtate ale Americei, echipa României”.

Relatarea lui Bică Beilis (sau LIS, cum sunt semnate corespondențele sale) continuă în numărul din 1 iulie 1930:

Impunătorul transatlantic Conte Verde, la bordul căruia naționala de fotbal a României a ajuns la prima ediție a Campionatului Mondial, în Uruguay

„Un zornăit asurzitor de fiare, ancora este ridicată și Conte Verde se pune greoi în mișcare. Sirenele celorlalte vapoare din port salută plecarea transatlanticului spre continentul nou.
Băieții adunați pe punte au intonat «Giovinezza», făcând dela început o excelentă impresie pasagerilor în majoritatea lor italieni, precum și marelui public adunat pe chei venit să asiste la plecarea bastimentului.
După luarea în primire a cabinelor ne-am adunat în luxoasa sală a restaurantului, unde ni s-a servit dejunul. Un menu abundent, compus din mâncăruri gustoase și vinuri de marcă. După prânz, vizita vaporului. Conte Verde este un hotel plutitor: saloane, grădină, cinematograf, tot ce se poate înțelege prin maximum de confort.

Villafranca. Echipa Franței
La ora 4 ajungem la Villafranca; portul fiind prea mic nu poate primi colosul plutitor. Pasagerii cari se îmbarcă la acest punct sunt aduși la vapor de un remorcher.
Echipa Franței, însoțită de 5 oficiali, se îmbarcă la Villafranca ocupând cabinele din vecinătatea noastră. Echipa României a fost reprezentată la îmbarcarea francezilor de Costel Rădulescu și subsemnatul. La Villafranca, etapa e foarte scurtă. Vaporul ridică ancora pornind spre Barcelona, trecând pe lângă Nisa și Cannes.
După amiaza o petrecem în sala de jocuri de cărți, unde ne vizitează d. Fisher Mor, vicepreședintele Fifei, care se întreține cu fiecare în parte. Seara, echipa și însoțitorii se adună pe punte, unde improvizează mai multe coruri românești bine reușite și mult gustate de pasagerii vaporului, cari au făcut cerc în jurul nostru.
După ce se joacă o horă românească, se organizează o «friptă» în care Wetzer se arată tot atât de bun ca la football. «Fripta» e ceva cu totul nou pentru Conte Verde: inovația românească a stârnit entuziasmul pasagerilor.
S-a dansat până la miezul nopții. Jazz și veselie. Burger și Eisenbasser dansează neîntrerupt, Zauber și Subășanu se resemnează cu succesele colegilor”.

Parcă povestea n-ar fi completă fără să aruncăm un ochi și în minuțiosul jurnal de călătorie al timișoreanului Rudy Wetzer. Să vedem ce spune căpitanul României despre îmbarcarea pe Conte Verde:

Nicolae Kovacs, unul dintre timișorenii care au luat parte la expediția în Uruguay din 1930

„19 iunie 1930. Am plecat. Din orașul lui Columb. Spre oceanul lui Columb. Ne aflăm pe un transatlantic imens, de 36.000 de tone. Se numește CONTE VERDE. Octav spune că e numele unui condottier vestit al Italiei.
CONTE VERDE e un palat pe apă. Am avut emoții. Deși am mai călătorit pe mare. Ce-o fi fost în sufletul celorlalți? 12 dintre băieți n-au mai fost niciodată pe mare. Unii nici n-au văzut-o.
Despărțirea de țărm n-am s-o uit niciodată. Întreaga Genova s-a adunat să-și petreacă rudele și prietenii. Pe mal a fost o hărmălaie de nedescris. Orchestre, fanfare, chitariști-soliști. Toată Italia imaginației mele. Și toate culorile pământului. Italienii de pe vas spun că așa se întâmplă de pe vremea caravelelor.
După patru ore de plutire am ajuns în rada de la Villefrance. Câteva bărci cu motor au adus de la țărm echipa Franței. 16 jucători și 2 conducători. «Asta mai zic și eu proporție, nea Costele!». Cu francezii o să fie mai vesel.
Costel și-a recăpătat buna dispoziție. Ni se servesc niște mese fabuloase. Totul e la discreție și la alegere. Din 10, 20, 30 de feluri. Fructe? Livezi. Citrice? Un miliard de vitamine. Costel pretinde că împotriva răului de mare există o singură soluție: stomacul plin. Pentru Octav are o altă rețetă: «Chianti» și «Lacrima Cristi». Alb sau roșu, n-are importanță.
– Și dacă ne-ngrășăm, Costele?
– Fiți fără grijă, mâine dimineață dați jos un kil.
– Cum?
– Lucrăm pe punte, în sala de gimnastică și în bazin.
Noapte bună. Prima noapte pe mare. Maicile de la capelă imploră harul lui Dumnezeu împotriva valurilor. Sărmanul Neptun e în dizgrație. Și tocmai pe marea în care s-a născut.”.
(Ioan Chirilă, Finala se joacă astăzi, 1966, p. 24)

Continuăm mâine călătoria alături de grupul timișorenilor din echipa națională și vom vedea câteva imagini-document cu antrenamentele fotbaliștilor pe puntea transatlanticului Conte Verde.

– va urma –
Episoadele anterioare
Episodul 1: Îmbulzeală, emoții, obstacole și staționare în halta „Olio Sasso”

Și Timișoara a fost pe Conte Verde (1) | Îmbulzeală, emoții, obstacole și staționare în halta „Olio Sasso”

Dacă tot suntem în febra Campionatului Mondial, avem din nou prilej să vorbim despre importanța pe care a avut-o Timișoara și marii ei fotbaliști care ne zâmbesc astăzi doar din fotografii. Pentru că, din păcate, prezentul nu ne oferă prea multe subiecte de discuție, în condițiile în care România n-a mai participat la vreo ediție de CM de două decenii! Ne vom întoarce așadar în timp cu aproape nouă decenii, la prima ediție a Campionatului Mondial, găzduită de Uruguay, în 1930. Site-ul nostru a mai vorbit și în urmă cu 4 ani despre voiajul de poveste al „tricolorilor” spre Montevideo. De această dată îl vom relua mai pe larg, bazându-ne atât pe poveștile actorilor din teren (mai cu seamă pe minuțiosul jurnal al măhăleanțului Rudy Wetzer), cât și pe relatările din presa vremii, Gazeta Sporturilor având chiar un trimis special la Montevideo, pe Moritz Beilis!

Pentru început, luăm ibricul de cafea de pe foc, turnăm în cești și deschidem numărul din 19 iunie 1930 al Gazetei Sporturilor, unde pe prima pagină zărim marea veste:

Iar în pagina 5, continuarea…

„Eri dimineața s-a închis primul capitol al participării României la campionatul mondial de football.
La ora 8 și 5, echipa României, împreună cu cei 5 oficiali, a părăsit Gara de Nord cu destinația Genova, unde se va face îmbarcarea pe marele transatlantic italian Conte Verde.

PLECAREA
Încă dela 7 jumătate s-a putut remarca pe peronul Gării de Nord o afluență neobișnuită. Se adunaseră prietenii și cunoscuții celor cari aveau să lipsească atâta vreme din țară și era îndreptățită zarva care trezea peronul din somnolența matinală. Fiecare avea să spună câte ceva, fiecare avea de dat un sfat. Pentru o călătorie pe celălalt emisfer al globului, orice opinie nouă era bine venită…
Cel mai agitat a fost desigur vistiernicul expediției, d. Nicu Lucescu. Nedormit de 5 zile, în continuă agitație, a fost primul la gară și număra părintește pe selecționați ca nu care cumva să rămână cineva în îngrămădeală pe peron. Înainte de plecare, câțiva din cei prezenți pornesc tradiționalul hip! hip! hura!, căruia îi răspunde dela fereastra vagonului d. Paul Nedelcovici (n.n. vicepreședintele Federației).

DIFICULTĂȚI
În preziua plecării, oficialii cari credeau că nu le scăpase nici un amănunt de organizare, se trezesc cu o telegramă urgentă dela Timișoara prin care sunt anunțați că jucătorii militari nu primiseră încă dispoziții de concediu, deși se făcuseră intervenții din locurile cele mai înalte. Nedumerirea a fost cu atât mai mare, cu cât toate formalitățile fuseseră îndeplinite.
Au reînceput alergările și s-a dat în cele din urmă și de rostul acestor noi dificultăți. Statul Major al armatei, de care depindeau facilitățile de deplasare ale militarilor, omisese să dea ordinul în consecință dintr-o interpretare greșită a datei. Campionatul mondial începe la mijlocul lui iulie și până atunci… mai e timp berechet.

Emerich Vogl, unul dintre timişorenii prezenţi pe Conte Verde

ÎN TIMIȘOARA
Deoarece câțiva din jucătorii originari din capitala Banatului plecaseră spre Timișoara cu o zi înainte însoțiți de d. Costel Rădulescu (n.n. managerul naționalei), întreaga expediție a făcut un popas de 6 ore. În Timișoara s-au alăturat echipei cei 4 localnici: Burger, Steiner, Covaci și Deșu, precum și cei trei bucureșteni plecați mai înainte: Wetzer, Raffinsky și Vogl (n.n. și ei timișoreni, însă legitimați la formații din București).
Dela Timișoara, echipa a plecat direct la Genova, unde se va îmbarca în seara zilei de 21 iunie pe Conte Verde, iar a doua zi, dimineață, transatlanticul va ridica ancora pentru Montevideo.

Despre plecare a scris conștiincios în propriul jurnal și Rudy Wetzer. Iar Ioan Chirilă a avut privilegiul să-i vadă și chiar să publice acest veritabil document istoric, în cartea „Finala se joacă astăzi” (1966, Ed. UCFS). Unde dăm, mai întâi, peste o completare a lui Freddy Eisenbasser (notat în perioada comunistă sub numele Fieraru), prezent și el la citirea jurnalului, alături de Nea Vanea, portarul Jean Lăpușneanu și autorul Rudy Wetzer:

„La Timișoara au urcat timișorenii. De pe peron l-am cules și pe Barbu, care venise de la Arad. În schimb l-am lăsat pe Ghiță Albu. Și ce rău ne-a părut după aceea…
Călătoream în trei compartimente de clasa a II-a. Toți erau veseli. Din păcate, mai mult pe socoteala mea. Eram, cum ți-am spus, provincialul. Și n-aveam nicio șansă, mai ales în fața lui dom’ Jenică Lăpușneanu (te rog nu mă întrerupe, Jeane, că-i arăt poza în care ai înghițit ca un mielușel golul lui Scarrone!). Jean al meu era marele șmecher. Dar îi dădea apă la moară și nea Costel. Spunea că suntem ambasadori în America. Și pentru că eram ambasadori, trebuia să mănânc cu coatele lipite de corp și să nu dau iama în scobitori.

Reclamă a firmei italiene Olio Sasso, din anii ’30

Intervenție Jean Lăpușneanu:
– Spune mai bine chestia cu Olio Sasso.
– Vezi? Nici acum nu-mi dă pace, deși a și băut patru păhărele din vișinata făcută de mâna mea.
– Olio Sasso? Facă-se voia ta, Jeane…
…Supărat din cauza ironiilor bucureștene, am ieșit din compartiment și m-am retras pe culoar, la o fereastră. Tocmai trecusem granița iugoslavă și călătoream pe pământ italian. După câtva timp, trenul a oprit într-o gară, cu o sută și ceva de metri înaintea peronului. Atunci am citit pe clădirea gării OLIO SASSO. Imediat am deschis ușa primului compartiment și am strigat: «Fraților, prima gară italiană: OLIO SASSO!». Ce-a urmat, nu mă mai întreba. Olio Sasso nu era numele gării, ci o reclamă de untelemn italian.
Și acum, Jenică dragă, pentru că ți-am făcut plăcerea, să lăsăm omul să citească…
Reiau (n.n. la întâlnirea cu cei trei foști internaționali, Ioan Chirilă a fost desemnat că citească cu voce tare din jurnalul lui Wetzer):
17 iunie 1930. Ilie Subășeanu știe să cânte la pian. Îi duce dorul. Dar, în lipsa pianului, organizează un cor a capella. Am descoperit, cu ocazia asta, că sunt tenor. Avem un repertoriu româno-italian.
Barbu și-a uitat ghetele de fotbal la Arad. Mare figură! Pleacă la Montevideo fără scule. În schimb nu și-a uitat pălăria de paie. O pălărie tare. Demnă de Charlot (n.n. Charlie Chaplin). L-am implorat să renunțe. Degeaba. Ardelean sadea. Singura soluție e să-l dăm drept manager sau ziarist. Numai de n-ar cădea jurnalul meu pe mâna unui ziarist…

Rudz Wetzer, timişoreanul care a documentat, pas cu pas, călătoria echipei naţionale la prima ediţie a Campionatului Mondial

18 iunie 1930. Am ajuns la Genova. A fost greu. Două nopți în compartimente de clasa a doua. Ideea a fost a lui Octav (n.n. Octav Luchide, secretarul FRF). Din diferența de preț – clasă și vagon de dormit – ne-am confecționat, încă de la București, pe credit, haine închise.
Două nopți pierdute. Bănci tari. Oase frânte. Dar a meritat. E adevărat că nu haina face pe om, dar o echipă de fotbal în haine frumoase e o adevărată echipă.
Pe toate le știe «grecu» (n.n. tot despre Luchide e vorba!)
…La coborârea din tren i-am spus lui Costel Rădulescu, managerul nostru, că m-am gândit toată noaptea și că avem un atac tare subțirel. S-a supărat:
– Rudy dragă, asemenea reflecții erau bune la «Mercur», în fața unei cafele cu caimac. Acum nu e timp de regrete”. (n.n. din cauza fondurilor restrânse, România a putut deplasa doar 15 jucători la Montevideo, astfel că s-a renunțat, în ultimul moment, la selecționarea unor jucători de certă valoare. Printre ei, și înaintașul timișorean Ștefan Dobay, pe atunci în vârstă de 21 de ani, care inițial figura în lotul pentru Campionatul Mondial)

Punem semnul de carte în dreptul paginii 26 și lăsăm volumul pe noptieră. Mai aruncăm o privire spre Rusia, acolo unde e în toi, în aceste zile, a 21-a ediție a Campionatului Mondial. Dar vom relua povestea mâine, cu îmbarcarea pe Conte Verde!

Informatica a scris istorie! Futsalul intră pe lista disciplinelor care au adus titluri în Timișoara

Foto: Emanuel Titus Ilieși / Mediafax Foto

Informatica Timișoara a devenit campioana României la futsal, după victoria cu 5-2 de aseară, din meciul al treilea al finalei cu United Galați. Un sezon de excepție pentru Robert Lupu și băieții săi, care au câștigat toate trofeele puse în joc, pornind în vară, cu Supercupa României, și continuând în primăvara acestui an, cu Cupa României – pentru al doua oară consecutiv!

La al treilea an de activitate după reînființare, Informatica Timișoara reușește o performanță unică în istoria sportului din orașul de pe Bega. Futsalul devine astfel cel de-al cincilea sport de echipă în care capitala Banatului se poate mândri cu o campioană și se înscrie alături de disciplinele de mare tradiție ale urbei: fotbal, handbal, rugby și polo pe apă.

Mai mult, în perioada postdecembristă, doar trei discipline au adus titlul național în Timișoara. A început handbalul, prin aurul național cucerit de Politehnica, în 1991. În deceniul pe care îl traversăm a strălucit rugby-ul, prin titlurile câștigate în 2012, 2013, 2015 și 2017, iar vitrina de trofee se poate îmbogăți chiar la finalul acestei săptămâni, când Timișoara Saracens joacă, la București, finala Superligii, cu CSM Știința Baia Mare. Futsalul completează acest trio, odată cu performanța reușită aseară de Informatica.

Cu izbânda alb-violeților de la futsal, numărul titlurilor naționale cucerite de Timișoara în sporturile de echipă a ajuns la 36. Iată însă lista completă a campioanelor orașului:

HANDBAL (14 titluri)

Feminin
Știința (H11): 1953
Știința / Universitatea (H7): 1964, 1966, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978

Masculin
Știința (H11): 1956
Politehnica (H7): 1991

FOTBAL (10 titluri)

Chinezul: 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927
Ripensia: 1933, 1935, 1936, 1938

POLO (6 titluri)

ILSA / Flamura Roșie: 1946, 1947, 1948, 1949, 1950, 1951

RUGBY (5 titluri)

Universitatea / RCM / Saracens: 1972, 2012, 2013, 2015, 2017

FUTSAL (1 titlu)

Informatica: 2018

Anecdote fotbalistice timișorene (VII): Greșeli geografice

Timișoreanul Nicolae Kovacs a sperat la o aventură exotică, dar s-a trezit în apropierea Bucureștiului

Personaj aproape nelipsit din istorisirile lui Petre Steinbach, fostul internațional timișorean Nicolae Kovacs a reușit să se „lipească” de situații comice și în calitate de antrenor. De această dată, e vorba despre o confuzie pe care fostul fotbalist a făcut-o când a auzit că va fi detașat să antreneze la Alexandria. Gândindu-se că ajunge în Egipt, s-a trezit în… Teleorman!

Fire boemă, vechiul internațional Nicolae Kovacs – fratele actualului antrenor Ștefan Kovacs – se decide greu pentru activitățile de lungă durată. Totuși, chemat insistent, vine în capitală și se lasă convins să accepte un post de antrenor al unei echipe divizionare C, din fosta regiune București.
Lucrează cu echipa o săptămână și apoi ia trenul de Timișoara, să-și vadă prietenii și rudele. Se întâlnește cu fostul internațional Burger, fundaș dreapta al României la primul campionat mondial, din Uruguay.
– Ce-i cu tine, „Copec”? Știam că ai un angajament undeva aproape de capitală…
– Lasă-mă, sunt foarte supărat. Pe fratele meu, pe Federație, pe Octav Luchide, pe toată lumea! Rămân aici!
– De ce, Nicule? Ți s-a asigurat un angajament, ai o pâine, pentru ce nu stai la echipă?
– Păi tocmai aici e buba. Eu am înțeles că vor să mă facă antrenor la Cairo – și când colo ei m-au trimis la Alexandria!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 102-103)

Orașul Alexandria (Egipt), în 1950, aproximativ în vremea în care Nicolae Kovacs visa la el

Episoade anterioare:

Anecdote fotbalistice timișorene (VI): Team… alimentar

Timișoreanul Nicolae Kovacs a pregătit-o pe ICO Oradea în urmă cu aproape șapte decenii

În anecdota prezentată astăzi, îl reîntâlnim pe fostul mare internațional timișorean Nicolae Kovacs, de această dată în calitate de antrenor. „Copec”, antrenor la ICO Oradea, a susținut, la începutul anilor 50, un amical cu Politehnica, la Timișoara, în lotul căreia se regăseau la vremea respectivă câteva nume cu rezonanțe… culinare. Dar să-i dăm cuvântul povestitorului, Petre Steinbach!

Antrenor la ICO din Oradea, fostul internațional Nicolae Kovacs vine cu elevii săi la Timișoara, pentru un „amical” cu echipa viitorilor ingineri.
Un prieten îl oprește:
– Ce mai faci, Copec? Ești antrenor, nu-i așa? Aveți vreun meci astăzi?
– Da, jucăm după-amiază cu „Alimentara”!
– Alimentara? Parcă n-am auzit de echipa asta în orașul nostru!
Un altul intervine:
– Ei! Jucați cu Politehnica! Am citit pe afiș…
Dar Kovacs nu cedează?
– Ba, eu zic că joc cu „Alimentara”, atâta vreme cât în poartă îl aveți pe Curcan, Brînzei e stoper, iar la înaintare vă bazați cel mai mult pe Mazăre…

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 43-44)

Știința Timișoara, în 1956, cu doi dintre „supraviețuitorii” team-ului „alimentar”, despre care glumea Nicolae Kovacs: Raul Mazăre și Octavian Brînzei. Lipsește din fotografie Petrișor Curcan, care se afla de asemenea în lot.

Episoade anterioare:

Anecdote fotbalistice timișorene (V): Grădinarul… blănar

Alexandru Schwartz (1909-1994)

Unul dintre fotbaliștii năstrușnici ai perioadei interbelice, prezent în cartea de anectode a lui Petre Steinbach, e Alexandru Schwartz. „Șobi” a evoluat timp de nouă ani la Ripensia Timișoara, fiind parte a celei mai temute linii de înaintare din anii 30 (Bindea – Beke – Ciolac – Schwartz – Dobay). Dar să-i dăm cuvândul lui Steinbach…

Internaționalul Schwartz („Șobi”, cum îi spuneau prietenii) avea deja un „trecut”, la data debutului său ca inter-stânga în echipa de 18 carate a Ripensiei.
Arădean de origine (n.n. de fapt, Schwartz e originar din Târgu Mureș), la vârsta de 18 ani este titular în echipa locală A.T.E., de unde, peste puțin timp, se transferă la clubul Bastya din Szeged, atras de promisiunile unui impresar care „văzuse” mai repede decât timișorenii stofa viitorului partener al lui Dobay.
În contact era prevăzută o clauză: jucătorul primește un salariu lunar, plus o slujbă retribuită cu echivalentul indemnizației sale de fotbalist. Până la asigurarea acestei slujbe, suma este acoperită de club.
Dintru început, problema unui serviciu pentru noul jucător nu s-a pus, astfel că Schwartz încasa cu regularitate cele două salarii, mulțumit de o carieră care se desfășura sub atât de frumoase auspicii la cei 19 ani neîmpliniți ai săi.
Dar peste câteva luni este chemat la conducerea clubului. I se spune:
– Tinere, suntem mulțumiți de dumneata. Dar trebuie să-ți găsim un serviciu, așa cum au și ceilalți jucători din echipă. Vei câștiga ca și până acum, în schimb clubul va realiza o economie. Cât despre slujbă, o vom găsi! Dar spune, ce meserie ai?
Schwartz răspunde fără ezitare:
– Eu sunt blănar.
Conducătorul stă o clipă pe gânduri. Murmură: „Blănar… și acum suntem abia în iulie… E cam devreme!”. Apoi decide:
– Bine, Schwartz, poți să pleci. Te vom chema altădată.
Pe la sfârșitul lunii noiembrie, o nouă invitație în biroul președintelui. Alt conducător, dar aceeași problemă.
– Schwartz, ești singurul jucător fără slujbă. Trebuie să-ți găsim una. Ce meserie ai spus că ai?
– Sunt grădinar, ca și tata!
Conducătorul e puțin contrariat.
– Bine, dar parcă știam că ai altă meserie de bază, pielar sau am așa ceva. Ce „grădinărie” se poate face în luna decembrie?
Schwartz clipește candid și lasă, puțin rușinat, privirea în jos. Interlocutorul continuă:
– Nu-i nimic. Vezi-ți de treabă! Însă la primăvară să te prezinți singur, ca să-ți iei slujba în primire!
Dar în primăvara următoare, Șobi a revenit la meseria „de bază”, aceea de… blănar, așa încât a reușit să mai rămână în continuare fără slujbă și cu două salarii, până când…
…Până când, dându-și seama că povestea cu cele două meserii de sezon nu mai „ține”, i s-a făcut dor subit de părinți și de prieteni și a solicitat, cu lacrimi în ochi, dezlegarea.
Care, în cele din urmă, i-a fost acordată!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 34-36)

– va urma –

Episoade anterioare:

Anecdote fotbalistice timișorene (IV): Incredibil, dar adevărat!

William Zombory (1906-1993), cel mai important portar timișorean din perioada interbelică, părtaș la jumătate dintre titlurile cucerite de fotbalul de pe Bega.

Una dintre întâmplările cele mai cunoscute care îl au drept protagonist pe William Zombory, fostul mare portar al Chinezului, Ripensiei și echipei naționale, este redată de Petre Steinbach, în cartea „Fotbalul se joacă râzând”. Zombory s-a făcut cunoscut drept un portar cu veleități de executant al loviturilor de pedeapsă, iar în 1934, această calitate a sa a dus la… eliminarea de pe teren a marelui fotbalist austriac Matthias Sindelar. Să aflăm însă ce s-a întâmplat de la Petre Steinbach…

A rămas celebră întâmplarea din meciul Ripensia – FC Austria, disputat pe terenul Venus în 1934.
Tricoul nr. 1 îl purta în ziua aceea Pavlovici, în timp ce Zombory * ocupa un loc pe banca rezervelor, în spatele porții.
La un moment dar, arbitrul Denis Xifando dictează 11 metri împotriva vienezilor. Pe atunci, specialistul Ripensiei în materie de penalty era portarul Zombory. Acesta se scoală de pe bancă, fuge până în careul advers, execută și… gol! Apoi se reașează liniștit pe banca rezervelor. Între timp, Pavlovici reintră în poartă. Oaspeții nu observaseră substituirea, ambii portari ai Ripensiei fiind echipați absolut la fel.
Peste un timp, din nou penalty în careu austriac! Din nou, Zombory se ridică de pe banca rezervelor (în timp ce Pavlovici îi ia locul) și aleargă spre punctul de execuție a loviturii. Publicul începe să râdă.
Sindelar – faimosul centru înaintaș al Wunderteam-ului și al echipei oaspeților – sesizează trucul și se repede la arbitrul meciului, Denis Xifando, bruscându-l. Xifando îl elimină de pe teren. Zombory execută, și din nou… gol. Astfel Ripensia a câștigat (cu 4-3) prin punctele înscrise de cel de-al… 12-lea jucător!

*) N.A.: Alături de Jean Lăpușneanu, Zombory este considerat printre cei mai mari portari ai fotbalului nostru, anterior apariției lui Mircea David și Ion Voinescu.

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 26-27)

Marele Matthias Sindelar (în centru), enervat de trucurile celor doi portari ai Ripensiei, William Zombory și Dumitru Pavlovici

Note și considerații

– Să completăm nota autorului Petre Steinbach despre eroul acestei povestiri, William (Vilmos) Zombory (1906-1993). Cariera sa de jucător s-a rezumat doar la orașul natal, Timișoara, apărând porțile echipelor Chinezul, Sparta CFR, Ripensia, ILSA și Politehnica. Are în palmares cinci titluri naționale, unul cu Chinezul (1927) și patru cu Ripensia (1933, 1935, 1936, 1938) – de altfel, toate din palmaresul roș-galbenilor. A bifat opt selecții în echipa națională a României, alături de care a participat la Campionatul Mondial din 1934, desfășurat în Italia.
– Cel enervat de Zombory în povestirea redată mai sus e nimeni altul decât Matthias Sindelar (1903-1939), considerat unul dintre cei mai tehnici fotbaliști ai lumii din perioada interbelică, fiind supranumit „Mozart al fotbalului”. Întreaga carieră de jucător și-a petrecut-o la Austria Viena, iar în echipa națională a bifat 43 de meciuri și a înscris 26 de goluri.

– va urma –

Episoade anterioare:

Cu doi jucători ai Informaticii pe teren, România a fost învinsă de Portugalia lui Ricardinho

Savio Valadares (cu mingea în brațe), coautor la golul marcat de „Mimi” Stoica (nr. 10), în poarta Portugaliei

Naţionala României a fost învinsă de puternica formaţie a Portugaliei cu scorul de 4-1 (2-0), aseară, la debutul său în Campionatul European de futsal – EURO 2018, în Arena Stozice din Ljubljana. Tricolorii au făcut un meci bun, pierzând mai drastic decât ar fi meritat în faţa unei echipe aflate pe locul 7 în clasamentul mondial.

Lusitanii s-au impus prin golurile marcate de Pedro Cary (4), Fabio Cecilio (19), ambele din pasele unuia dintre cei mai buni jucători ai lumii Ricardinho, care a semnat al treilea gol al Portugaliei (36), cu o spectaculoasă „rabona”, ultimul gol fiind marcat de Bruno Coelho (38).

Pentru România, Dumitru „Mimi” Stoica a marcat unicul gol, în minutul 34, într-un moment în care echipa antrenată de Robert Lupu sacrificase portarul și ataca în superioritate numerică. La faza golului, Cristian Matei a şutat puternic, portarul Vitor Hugo a respins, Savio a recentrat, iar Stoica a trimis în plasă.

România a avut şi trei bare, prin Stoica (29), Florin Matei (32) şi Savio Valadares (40).

În reprezentativa țării noastre a început titular un jucător de la Informatica, Savio Valadares, iar pe parcurs a intrat și Felipe Oliveira. Cel de-al treilea jucător selecționat de Robert Lupu de la echipa sa de club, portarul Vlad Iancu, nu a fost utilizat.

România: Toniţă – Florin Matei, Florin Ignat, Savio, Paulo Ferreira. Au mai jucat Cristian Matei, Emil Răducu, Felipe Oliveira, Stoica şi Pânzaru.
Portugalia: Bebe – Pedro Cary, Bruno Coelho, Joao Matos, Ricardinho. Antrenor: Jorge Braz. Rezerve: Andre Sousa, Vitor Hugo – Andre Coelho, Tunha, Nilson Miguel, Fabio Cecilio, Marcio Moreira, Pany Varela, Tiago Brito.

În următorul meci din Grupa C, România va întâlni Ucraina – locul 8 mondial (mâine, ora 21,45), ultima partidă a grupei fiind Ucraina – Portugalia (duminică, ora 19,00). Primele două clasate se califică în sferturile de finală.

Anecdote fotbalistice timișorene (III): Treaba lor!

Cele mai multe dintre întâmplările relatate de fostul internațional și selecționer timișorean Petre Steinbach în cartea „Fotbalul se joacă râzând” îl au drept personaj principal pe Nicolae Kovacs (foto). Fratele antrenorului de la Ajax de mai târziu s-a remarcat, în rândul coechipierilor săi, drept un personaj cu o prezență de spirit remarcabilă, care astăzi ar face cu siguranță deliciul presei. În anecdota reprodusă astăzi, „Copec” își dovedește din plin această calitate în timpul unui… control vamal!

Noiembrie 1931 la Atena, după meciul România – Grecia (4-2), ultimul din cupa Balcanilor, cucerită de tricolorii noștri.
Nicolae Kovacs mă consultă: Petre, posed ceva drahme, ce să fac cu ele? Ce să cumpăr pentru acasă?
– Vezi și tu: stofă, stafide, curmale. Ce-ți place!
Copec intră într-un magazin și iese cu valiza umplută până la refuz.
La vama noastră, control prin sondaj. Vameșul întinde mâna spre plasa vagonului și cere geamantanul lui Kovacs. Îl deschide.
– Ce aveți aici?
Kovacs, netulburat:
– Mâncare pentru păsări.
Funcționarul de vamă, neîncrezător:
– Păsările dumneavoastră mănâncă boabe de cafea?
Kovacs, cu tonul cel mai nevinovat din lume:
– Domnule controlor, drept să vă spun, nu știu. Mănâncă, nu mănâncă, treaba lor. Eu le-am adus!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 24-25)

– va urma –

Episoade anterioare:

Anecdote fotbalistice timișorene (II): „Numai eu cu tine!”

Timișoreanul Nicolae Kovacs a găsit o metodă inedită de a-și motiva coechipierii de la echipa națională

Poveștile cu tâlc ale lui Petre Steinbach, despre fotbaliștii timișoreni de altădată, nu sunt bazate doar pe glume și întâmplări hazlii. În episodul de astăzi, fostul internațional și selecționer al României relatează o întâmplare petrecută înainte și după un meci al primei reprezentative (nespecificat însă), în care timișoreanul Nicolae Kovacs dă dovadă de cunoștințe psihologice cât se poate de solide în încercarea de a-și motiva coechipierii.

„NUMAI EU CU TINE!”

În ajunul disputării unui joc internațional, Kovacs intră în camera mea din cantonamentul hotelului Union. Arborează o mină conspirativă:
– Cred că ești convins că vom câștiga!
– Cred, sper…
– Nu trebuie numai să sperăm, trebuie să fim siguri de victorie. Dar pentru asta, bineînțeles, să luptăm strașnic, să nu lăsăm timp adversarilor nici să respire.
Apoi confidențial:
– Petrică, dacă vom câștiga te invit după meci, dar numai pe tine, să mergem împreună la restaurantul Luzana. Însă bagă de seamă, numai noi doi.
– De ce, Copec? De ce „numai noi doi”?
– Pentru că am încredere în tine și întotdeauna când tu joci bine, mă simt și eu mult mai sigur și știu că pot da gol… Și ceilalți jucători sunt buni, dar pe mine mă influențează cel mai mult jocul tău. Dacă tu ai să faci un meci bun, sunt sigur că și eu voi reuși să trec mai ușor printre apărătorii adverși, îmi vor merge mai bine pasele, voi găsi mai multe culoare spre poartă.
Apoi continuă cu sporită volubilitate:
– Gândește-te, Petricică, dacă batem mâine vom fi din nou chemați la națională. Dacă pierdem, se destramă echipa. ori eu, tu știi, mă simt mai bine în „națională” decât în echipa mea de club. Pe urmă, cu cât avem mai multe jocuri internaționale, cu atât vor crește și acțiunile noastre ca jucători. Mai contează și prima… și atâtea altele.

Petre Steinbach a căzut în „capcana” întinsă de Copec, așa cum au făcut-o și ceilalți internaționali

Partida se termină cu victoria noastră. Urmează masa comună, la Athene Palace, apoi ne despărțim. Mai fac un drum până acasă, să-mi iau pardesiul, și mă îndrept – cu oarecare întârziere – spre Luzana. Aici zăresc printre boschete o masă lungă, în jurul căreia era așezată întreaga echipă națională a României. Mai era un singur loc liber, lângă Lazăr Sfera. În fruntea mesei prezida… Kovacs.
Mă așez și – intrigat – îl întreb pe Petea (n.n. – Vîlcov):
– Cum de v-ați întâlnit aici? Cine a organizat masa?
– Am venit la insistențele lui Kovacs. M-a găsit singur în cameră și mi-a spus că mă invită la Luzana, dar numai pe mine, să fim numai eu cu el.
– Și ce ți-a mai spus?
– Că de felul cum voi juca eu va depinde și jocul lui. Că el nu poate să joace foarte bine decât dacă… sunt eu în formă! Cică asta îi dă lui mai multă încredere… Că eu voi fi unul dintre factorii hotărâtori ai victoriei. Însă aceleași vorbe – după cum am aflat ulterior – le spusese și lui Ghiță Ciolac și celorlalți.
Într-adevăr, Copec vorbise cu fiecare jucător în parte, atribuindu-i rolul hotărâtor în obținerea victoriei… și invitându-l discret pentru o seară la Luzana „în doi”.
Nicu Kovacs dovedise o dată în plus că nu era numai glumeț, ci și un psiholog de primă clasă!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, p. 20-24)

– va urma –

Episoade anterioare:

Operativitate