jocurile olimpice Archives - Page 2 of 5

Timișoreanca Diana Bulimar a ajuns la Glasgow! România țintește calificarea la Rio în urma Campionatelor Mondiale

12107157_413465172190550_293073450196322560_n

Diana Bulimar și Larisa Iordache, cele mai experimentate gimnaste din lotul României

Lotul feminin de gimnastică al României a efectuat ieri primele antrenamente la Glasgow, acolo unde va intra de vineri în concurs la Campionatele Mondiale. În echipa României figurează și timișoreanca Diana Bulimar, care participă la o întrecere mondială după ratarea celor din 2013 și 2014, din cauza unor accidentări.

Diana Bulimar, cel mai valoros produs al gimnasticii timișorene din ultimele decenii, a avut parte de ghinion în ultimii doi ani, marcați de repetate accidentări. În 2013, devenea indisponibilă chiar înaintea Campionatului Mondial de la Antwerp. Apoi, în 2014, a ratat și prezența la Nanning, tot din motive medicale. O accidentare a ținut-o departe și de una dintre competițiile cele mai importante ale anului în curs, Jocurile Europene de la Baku.

În acest moment „Didi” e în plenitudinea forțelor și se află în lotul României pentru Campionatele Mondiale de la Glasgow, a căror miză e, în primul rând, calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio de anul viitor. Primele opt clasate din Scoția vor obține biletele pentru Brazilia.

„Bineînțeles, sperăm să ne calificăm în primele opt și să ducem echipa la Rio. Dar pe lângă asta, ne propunem să fim o echipă. Vrem să fim din ce în ce mai puternice. Vrem să fim România”, a declarat Diana Bulimar, pentru site-ul oficial al Federației Internaționale de Gimnastică, ieri, după primele antrenamente de la Glasgow.

Pe lângă gimnasta lansată la Timișoara, în lotul României se mai află Larisa Iordache, Anamaria Ocolișan, Andreea Iridon, Laura Jurca și Silvia Zarzu, iar Andreea Munteanu e rezervă.

Cu 594 de sportivi din 87 de țări, această a 46-a ediție a Mondialelor de gimnastică va doborî toate recordurile de participare, însă vor exista și alte recorduri de îmbunătățit pe durata competiției, potrivit Federației Internaționale de Gimnastică. Să mai spunem că echipa României nu a mai urcat pe podiumul Campionatelor Mondiale din 2007.

CEV Satellite, primul pas: „Ne dorim, în maximum doi ani, medalii europene la U16 și U18”

Timișoara a devenit, în mai puțin de un an de zile, punctul de maximă fierbere al voleiului pe plajă în România. CEV Satellite 2015 va aduce în Parcul Rozelor medaliate la importante competiții internaționale, campioane europene și mondiale și sportive prezente pe podiumul Jocurilor Europene desfășurate în acest an la Baku. Un prilej important pentru tinerele reprezentante ale României de a lua pulsul elitei continentale și de a face puncte importante în ierarhia CEV.

Dan Jitaru, cel ce e antrenorul loturilor naționale de volei pe plajă ale României și, totodată, antrenorul echipei Agroland Timișoara în voleiul de sală, consideră organizarea acestui turneu pe Bega ca fiind un pas extrem de important. Atât pentru tinerele sportive ce vor reprezenta România (provenite, în mare parte, chiar de la Agroland), cât și pentru Timișoara, care își va dezvolta infrastructura pentru această disciplină.

România va fi reprezentată de trei echipe, toate prezente pe tabloul principal: Adriana Melniciuc / Adelina Ungureanu, Ioana Ordean / Florina Murariu și Beatrice Galiț / Andreea Bărsășteanu. Mezinele lotului sunt Adelina Ungureanu, care a împlinit recent 15 ani, și Florina Murariu, care la doar 13 ani își va măsura forțele cu unele dintre cele mai experimentate jucătoare de pe continent.

„Avem fete foarte tinere. Pe lângă cele de 18 ani, avem două foarte tinere, de 13 și 15 ani, care sunt chiar la început de drum și care pornesc cu dreptul în acest traseu, spre înalta performanță. Sunt crude, dar e important ca ele să își realizeze un număr de puncte cât mai bun. Pot da piept cu adversare foarte puternice, de la care au numai de învățat, din toate punctele de vedere. Iar apoi, când vor merge la competițiile europene apropiate vârstei lor să facă rezultate bune. Mă refer aici la Campionatul European U16, care va fi organizat pentru prima oară de CEV la anul, și la cel ce s-a derulat săptămâna trecută, pentru U18. Ne dorim ca în maximum doi ani să obținem medalii la aceste competiții. Pentru cel de-al treilea an, 2018, ne propunem calificarea la Jocurile Olimpice de Tineret de la Buenos Aires”, a declarat Dan Jitaru.

La Timișoara nu se va practica voleiul pe nisip doar vara, existând un plan pentru amenajarea unui teren acoperit, extrem de util pentru ca fetele să își continue pregătirea în această disciplină pe tot parcursul anului. „Probabil din iarna viitoare, se va realiza și un teren acoperit, care e într-adevăr esențial în realizarea performanței în acest sport. Ne dorim, într-adevăr, să mișcăm un pic lucrurile în România, să aducem oamenii înspre acest sport, care e foarte bine cotat la nivel internațional”, a mai spus Jitaru.

CEV Satellite 2015 Timișoara își va disputa primele meciuri mâine, cu începere de la ora 14. E vorba despre așa-numitul „country quota”, în care patru echipe din Germania vor lupta pentru o poziție pe tabloul de calificări. Joi se vor disputa calificările, iar vineri vor intra în concurs și reprezentantele României, odată cu startul partidelor de pe tabloul principal.

Pagini din atletismul timișorean (III): Ioan Sőtér, șlefuitorul Iolandei Balaș

„Mult timp înaintea cosmonauților, eu am avut prin Sőtér senzația plecării solemne în spațiu. Un semen al nostru, un tânăr blond și superb în mișcări urma să se înalțe în aer. Era una dintre clipele cele mai curate pe care mi le-a dăruit stadionul.”

Începem povestea lui Ioan (János) Sőtér pornind de la cuvintele scriitorului Radu Cosașu. Pentru că, înainte de a fi antrenor și mai apoi soț al celei mai apreciate atlete timișorene din toate timpurile – Iolanda Balaș – „Hansi” a fost un atlet desăvârșit.

Ioan Sőtér s-a născut în 1927 la Timișoara. A cochetat cu mai multe sporturi. Era, totuși o perioadă în care polivalența nu era deloc un lucru neobișnuit. De pildă, în 1949, îl regăsim în echipa de volei a Electricii, clasată pe poziția a 4-a la prima ediție a Campionatului Național. Însă marea sa dragoste a fost întotdeauna atletismul. Și ca, să fim și mai exacți, săritura în înălțime.

Ioan Sőtér a devenit portdrapelul secției de atletism a clubului Electrica. La finele anilor ’40, era cea mai prestigioasă din țară. Din 1948 începând, „Hansi” s-a impus de opt ori în proba de săritură în înălțime la Campionatele Naționale. De fapt, din 1948 până în 1956, a lipsit de pe prima treaptă a podiumului doar în 1955, când nu a concurat, din cauza unei accidentări.

Mai mult decât atât, Ioan Sőtér a stabilit de 14 ori recordul național la această probă. Prima sa reușită s-a consemnat la 14 iunie 1947 chiar la Timișoara, când a sărit 1.87m, depășind cu un centimetru ștacheta ridicată cu șapte ani în urmă de Pompiliu Stoichițescu. Rămâne deținătorul recordului naționale vrem de aproape 15 ani. Și-a bătut propriul record de nu mai puțin de 13 ori, iar ultima „bornă” a atins-o la 2 iunie 1956, la Jocurile Balcanice de la Istanbul, când a sărit 2.05m. Abia în 1961, Cornel Porumb avea să depășească această reușită, sărind 2.06m la Internaționalele României de la București.

De-a lungul carierei sale, Ioan Sőtér a sărit peste 2 metri – o „bornă” atinsă cu mare greutate la nivel mondial în acea perioadă – de peste 150 de ori, în concursuri sau antrenamente.

Antrenor vreme de trei decenii

„Cornel Iovănescu a fost primul meu dascăl, la Timișoara, de la care am învățat mult. Foarte mult… Mai întâi ca sportiv de performanță dar și despre cum ar trebui să se comporte un antrenor – iar acesta îl consider lucrul cel mai important. Mi-au rămas o serie de obiceiuri de la Cornel Iovănescu, pentru care am toată stima.” – Ioan Sőtér

Coperta revistei „Sport” din ianuarie 1968. Iolanda Balaș și Ioan Sőtér, la cununia civilă.

Spre finalul anilor ’50, Ioan Sőtér a abandonat activitatea competițională, axându-se pe cea de antrenor, pe care o desfășura deja în paralel. O începuse deja de ceva vreme, pregătind-o, din 1955, pe tânăra Iolanda Balaș, pentru prima mare provocare a carierei, Jocurile Olimpice de la Melbourne.

Originea sa maghiară și faptul că fratele său se stabilise în Australia l-au împiedicat să o însoțească pe tânăra Ioli la debutul ei sub semnul celor cinci cercuri. „Nu i s-a dat voie să plece pentru că avea un frate în Australia… Autorităţile vremii ştiau că Söter n-a ascuns vreo clipă acest lucru, dar văzând relaţiile antrenor-sportiv, şi nu numai, şi-au imaginat că, dacă plecăm împreună, rămânem acolo”, povestea Iolanda Balaș într-un interviu acordat revistei Q Magazine. Ioan Sőtér și-a putut însoți eleva abia la Jocurile Olimpice din 1960, de la Roma, acolo unde avea să cucerească și prima ei medalie de aur. Iar asta după un act nebunesc de curaj al atletei, care l-a abordat franc pe însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Delegaţia olimpică a României plecase deja la Roma, eu am cerut să nu plec, ca să rămân să mă antrenez împreună cu Söter până în ultimul moment. Şi atunci, într-o nebunie, nici eu nu ştiu de unde am avut curajul să fac ultima încercare. I-am spus lui Gheorghiu-Dej că eu nu pot reprezenta ţara care nu are încredere în mine. A avut un şoc. I-am spus toată povestea care ne acuza pe noi că am rămâne acolo. Mi-a spus: «Se va rezolva aşa cum trebuie». Era vineri. Luni aveam avion de pe Băneasa. Am fost anunţată oficial că plecăm împreună. În mod miraculos, Hansi Söter a primit paşaportul la aeroport”, a povestit Iolanda Balaș în același interviu.

Ioan Sőtér și-a dedicat întreaga carieră atletismului, activând ca antrenor la clubul Steaua până în ultimele săptămâni ale vieții sale. În 1987 însă, fostul mare atlet s-a consumat excesiv în urma unor incidente cu conducerea de atunci a clubului militar, care ulterior au dus la cele două comoții cerebrale care i-au curmat viața la doar 60 de ani. „În 1987, el fiind antrenor în lotul naţional şi fiind şi şeful secţiei de atletism de la Steaua, a fost chemat şi i s-au reproşat nişte lucruri nemeritate. Cuvinte ca: «Eşti incapabil! Nu eşti bun de nimic! Te dau afară!». L-au luat tare de tot. El nu mi-a spus nimic, dar am văzut că era foarte abătut. I-a venit rău, am mers la spital, iar în timp de două săpxămâni a repetat accidentul cerebral… Pentru noi, a fost o tragedie… Băiatul a fost marcat, a terminat liceul şi nu a putut să reuşească la admiterea la facultate”, a rememorat Iolanda Balaș momentul pierderii omului care i-a definit viața pe toate planurile.

Băiatul despre care vorbește timișoreanca e Doru, unicul fiu al soților Sőtér. A fost la rândul său apropiat de atletism, fiind campion național de juniori în proba de sprint. Astăzi, Doru Sőtér e consilier în cadrul Agenției Naționale Anti-Doping.

Luptătoarea Estera Dobre revine în 2015! Obiectiv primordal: Rio

Anul 2015 se anunță unul extrem de important pentru secția de lupte libere de la CSM Timișoara. Cu riscul de a sacrifica medalii pe plan intern, în Superligă, gruparea de pe Bega își propune un țel cât se poate de măreț, calificarea măcar a unei sportive la Jocurile Olimpice de la Rio.

Secția de lupte de la CSM Timișoara a ajuns la ora bilanțului. Unul pozitiv în 2014, în opinia neobositului antrenor Petre Brândușan. Echipa feminină și-a apărat titlul în Superliga feminină. În schimb, băieții s-au recunoscut învinși, în fața „vecinilor” de la Lugoj. Un an cu satisfacții însă pe plan extern și confirmarea unui transfer realizat la începutul anului: Simona Pricob, venită de la Deva, care a devenit campioană națională la junioare și senioare, cireașa de pe tort fiind medalia de argint cucerită la Campionatul European de juniori de la Katowice.

„Ne-am fi dorit să cucerim titlul național și la masculin, dar în acest an colegii noștri de la Lugoj s-au dovedit a fi mai buni. Așa e în sport, nu întotdeauna poți îndeplini toate obiectivele. Dar, per total, suntem mulțumiți de obiectivele pe anul 2014”, spune antrenorul luptătorilor de la CSM Timișoara, Petre Brândușan, privind în urmă, la ultimele 12 luni.

Restart pentru Estera Dobre

O veste bună pentru CSM Timișoara e revenirea, în 2015, a Esterei Dobre, sportiva care se dorește a fi vârful de lance al clubului. Iar palmaresul ei vorbește de la sine, sportiva originară din Jimbolia cucerind de cinci ori argintul european, în 2007, 2008, 2010, 2011 și 2012. Urcase pe a doua treaptă a podiumului și în martie 2013, la Tbilisi. Însă tot în capitala Georgiei începuseră și necazurile.

În urma controlului antidoping de la Campionatul European de anul trecut, Estera Dobre a fost depistată pozitiv cu furosemid, o substanță diuretică, utilizată în general pentru slăbit și aflată pe lista substanțelor interzise. Federația Internațională de Lupte (FILA) a dictat atunci un verdict dur pentru bănățeancă: doi ani de suspendare din activitate.

Estera Dobre se legitimase la Timișoara la începutul anului 2013, însă nu a mai apucat să concureze oficial sub culorile grupării de pe Bega. Ea a continuat să se pregătească însă la club, iar în primăvara lui 2015 va putea participa din nou la competiții. Petre Brândușan își pune mari speranțe în cea mai galonată sportivă a sa care, alături de tânăra Simona Pricob, va ataca prezența la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, din 2016.

„Ne așteaptă un an mult mai greu. La Campionatele Mondiale va fi și criteriu de calificare la Jocurile Olimpice de la Rio. Odată cu anul viitor, se va ridica și suspendarea Esterei Dobre. Sperăm astfel să mergem cu două sportive, Simona Pricop și Estera Dobre la Campionatele Mondiale din SUA, din septembrie, unde vor încerca să se claseze în primele șase, care le-ar asigura calificarea la Jocurile Olimpice. Noi ne-am dori ca amândouă să reușească acest lucru, dar ne-am mulțumi și cu una singură. Suntem conștienți, e un prag mare, toate statele, toate federațiile lumii vor veni foarte bine pregătite, pentru a-și asigura locul la Rio”, a spus Brândușan.

Antrenorul luptătorilor de la CSM Timișoara a ținut să sublinieze importanța de a avea măcar o sportivă în Brazilia. „Încă nu ne-am stabilit strategia, dar probabil în 2015 vom merge mai mult pe individual, să reușim să trimitem măcar un sportiv la Jocurile Olimpice. Acesta e obiectivul primordial”, a spus Brândușan.

Chiar dacă accentul nu va mai cădea pe întrecerea internă, Petre Brândușan speră ca fetele să păstreze titlul național pe echipe la Timișoara, iar băieții să îl recupereze de la Lugoj. În 2015 se prefigurează însă și alte obstacole la masculin.

„Sperăm că va fi tot o bătălie între Lugoj și Timișoara, dar niciodată nu putem ști ce surprize ne rezervă viitorul. S-au întărit și Steaua, și Dinamo. Mai cu seamă Dinamo, care n-a reușit să urce pe podium. Cu cât valoarea competitoarelor va fi mai mare, cu atât va crește frumusețea acestui sport”, a conchis Petre Brândușan.

Cristian Pîrghie, revenit ca oaspete la Timișoara: „Aici am învățat să vâslesc”

Cristian Pîrghie e, fără îndoială, cel mai important canotor lansat în ultimul deceniu la Timișoara. Sportivul în vârstă de 22 de ani e legitimat în prezent la Steaua București și a revenit, pentru câteva zile, în orașul care l-a lansat spre marea performanță, cu ocazia Campionatelor Naționale de fond.

Cristi Pîrghie se simte în largul său pe apele canalului Bega. Practic, de aici a început ascensiunea sa spre culmile cele mai înalte ale canotajului mondial. Aici s-a urcat în prima barcă. Aici a atins primele vâsle. A învățat să țină direcția, să întoarcă, să „tragă”. De câțiva ani, a părăsit Timișoara, fiind legitimat la Steaua București, club sub culorile căruia concurează și în aceste zile, la Campionatul Național de fond, găzduit de capitala Banatului.

„E foarte frumos să concurez la Timișoara, pe apele Begăi. Îmi aduc aminte de vremurile când eram mic și am învățat să vâslesc, îmi aduc aminte de casă”, a declarat Pîrghie.

Canotorul bănățean e de părere că, în acest an, nivelul Campionatului Național de fond e mai modest decât în trecut. „Competiția de anul acesta e mult mai slabă față de alți ani, când erau mult mai multe cluburi puternice. Acum n-au mai rămas decât două structuri care se bat între ele (n.r. – Steaua și Dinamo). E un concurs de rezistență, dar nu e atât de greu. E drept, pe 2.000 de metri e ceva mai simplu”, spune Pîrghie.

Sportivul în vârstă de 22 de ani s-a remarcat deja din plin pe scena internațională. În 2012, a simțit pe propria-i piele atmosfera grandioasă a Jocurilor Olimpice, iar anul trecut a devenit campion mondial de tineret la Linz, cu echipajul de patru rame fără cârmaci. Firește, pentru 2014, își dorește o zestre mai bogată de medalii, în special în întrecerile internaționale.

„Îmi doresc un an mult mai bun decât cel care a trecut. Mi-am propus să obțin mai multe medalii în concursurile internaționale. Vreau medalia de aur la Campionatele Europene și o medalie la Campionatul Mondial. Dar vom vedea ce va fi. Încă nu mă gândesc la Jocurile Olimpice de la Rio. Mai avem în față un an de muncă și abia după aceea ne putem gândi și într-acolo”, a mai spus Pîrghie.

Cristi Pîrghie a cucerit o medalie de argint în prima zi a Campionatelor Naționale de fond de la Timișoara, cu echipajul de patru vâsle al Stelei, unde a „tras” alături de Ioan Prundeanu, Ștefan Nica, Adrian Damii și Florin Ștefan. Roș-albaștrii au încheiat cei 6.000 de metri ai cursei în 22:22.65, la patru secunde în spatele echipajului rivalei Dinamo. Pe poziția a treia s-a clasat Universitatea Timișoara. Astăzi, în ultima zi a competiției, timișoreanul va concura și în proba de două vâsle, unde va face tandem cu colegul său de la Steaua, Florin Buznean.

Timișoara dă singurul arbitru internațional de lupte de categorie olimpică din România

Peste doi ani, la Jocurile Olimpice de la Rio, Timișoara ar putea avea reprezentanți nu doar în rândul sportivilor, ci și printre oficiali. Marius Olaru este, în acest moment, singurul arbitru internațional de lupte de categorie olimpică din România. În luna martie, a oficiat la Campionatele Europene din Finlanda, iar în toamnă va fi prezent și la Campionatul Mondial ce va avea loc în Uzbekistan.

Marius Olaru a devenit, în acest an, arbitru internațional de lupte de categorie olimpică, singurul din România aflat la acest nivel. Bănățeanul și-a început activitatea de arbitru internațional în 2002, participând la campionate europene și mondiale de cadeți sau juniori, iar din acest an oficiază și la cele de seniori.

În luna martie a arbitrat la Campionatul European de lupte de seniori din Vantaa, Finlanda, următorul pas pentru el fiind Campionatul Mondial de seniori, găzduit de Uzbekistan, în luna septembrie. De asemenea, Marius Olaru intenționează să se califice pentru a arbitra în cadrul Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro, din 2016.

În acest moment, Marius Olaru este singurul arbitru de lupte din România care poate să oficia, la nivel de seniori, campionate europene, mondiale și Jocuri Olimpice.

Marius Olaru este cadru didactic la Facultatea de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității de Vest din Timișoara, unde predă încă din 1995. De la catedră, își instruiește studenții în discipline precum atletică grea, lupte și judo.

Realizările din arbitrajul internațional au stârnit cuvinte de laudă și din partea rectorului UVT, Marilen Pirtea. „Ne mândrim cu adevărați performeri, cadre didactice care pregătesc studenții Universității la cel mai înalt nivel, dovadă fiind numărul mare de campioni pe care i-a oferit și pregătit Universitatea de-a lungul timpului. Oameni de valoare dau, la rândul lor, valoare celor pe care îi îndrumă. Îi sprijinim și îi încurajăm în activitatea pe care o depun”, a declarat conducătorul Universității de Vest.

Printre studenții lui Marius Olaru s-au numărat, de-a lungul anilor, nume importante ale sportului românesc, precum Ștefan Gheorghiță, Marian Sandu, Leonard Doroftei, Mihai Leu, Adrian Diaconu, Gabriel Brezoianu sau Cezar Popescu.

150 de ani de canotaj în Timișoara

Canotajul poate fi considerat, fără doar și poate, sportul definitoriu al Timișoarei. Deși orașul de pe Bega își dispută întâietatea pe plan național în ceea ce privește apariția fotbalului sau a poloului pe apă, remarcându-se mai târziu, chiar pe plan internațional, la handbal, scrimă sau gimnastică, canotajul are cea mai lungă istorie, una care începe tocmai în 1864.

Canotori pe Bega. Una dintre imaginile clasice ale Timișoarei. Îi descoperim încă din copilărie, plutind pe apele canalului ce taie orașul în două și ne oprim nu de puține ori, fascinați, pentru a-i privi preț de câteva clipe.

Canotajul e, mai presus de toate, cel mai vechi sport practicat în mod organizat la Timișoara. O datare precisă a apariției acestuia e aproape imposibilă. Din datele pe care le avem la dispoziție, aflăm că, la începutul anului 1864, s-au pus bazele „Societății de Luntrișoare”, prima asociație de canotaj de pe actualul teritoriu al României, înființată de câțiva studenți întorși de la studii din străinătate. Întrecerile cu ambarcațiuni începuseră să se dezvolte în mediul universitar englez încă din secolul al XVIII-lea, iar primul club de canotaj din lume, Leadner Club, lua ființă în 1818. În plus, din 1852, în Statele Unite, se desfășura, anual, celebra regată Harvard-Yale.

În marea majoritate a lucrărilor de specialitate, înființarea „Societății de Luntrișoare” de la Timișoara e concomitentă cu nașterea canotajului în România. Unele surse susțin însă că, încă din anii 1850, se organizau Regatele de la Sulina, la inițiativa viceconsului englez, aceste întrecer aflându-se sub patromajul Comisiei Europene a Dunării. Era vorba de curse cu bărci și baleniere cu două, patru sau șase rame, pe distanțe de 1.000 și 2.500 de metri.

Nu la multă vreme de la apariția „Societății de Luntrișoare” ia ființă și A.S. Regatta, a doua structură de profil a orașului. În 1866, consemnăm și nașterea Asociației de Canotaj din Timișoara, care va suferi, de-a lungul timpului, două procese de reorganizare, în 1899 și 1909.

În prima jumătate de secol de canotaj, ambarcațiunile ce pluteau pe Bega erau, în marea lor majoritate, rudimentare chiar și pentru standardele acelor vremuri. Popularitatea sportului a crescut însă constant și, cu timpul, baza materială s-a îmbunătățit. Șoproanele de lemn de pe malurile Begăi au fost înlocuite, în anii 1910-1912, cu un pavilion modern, pentru adăpostirea ambarcațiunilor.

După primul război mondial, își reia activitatea AS Regatta, făcându-și apariția și câteva cluburi sportive noi cu secții de canotaj, AS „Înainte” și Politehnica. În 1922 notăm și înființarea Societății de Canotaj Timișoara.

În 1932 consemnăm prima participare românească la o competiție internațională oficială. În cadrul Campionatului European de la Belgrad, țara noastră a fost reprezentată de schiful 4+1 al clubului Regatta Timișoara.

În cei 150 de ani de canotaj, Timișoara a dat sportivi de prim rang României pentru concursurile internaționale. Dintre participanții la Jocurile Olimpice, de-a lungul vremii, îi amintim pe Aurora Pleșca (argint în 1984, la Los Angeles, cu echipajul de opt rame cu cârmaci), Maria Macoviciuc (bronz în 1976, la Montreal, cu echipajul de patru rame cu cârmaci) sau Ladislau Lovrenschi, cârmaci în echipajele de 2+1 ale României la patru ediții ale Jocurilor Olimpice, totalizând un bronz, în 1972, la Munchen, și un argint, în 1988, la Seoul.

Față de alte sporturi de tradiție ale Timișoarei, canotajul a rămas pe baricade, contribuind constant la zestrea de medalii a orașului. Cristian Pîrghie a fost unul dintre cei patru sportivi timișoreni participanți la ultima ediție a Jocurilor Olimpice, desfășurată în 2012, la Londra. Iar nume precum Florin Enache, Adrian Cionca, Daniel Donci și mulți alții, bat la porțile afirmării.

Sursa fotografiilor: Timisoara cea minunată; Timisoara de altadata

EROI SCOȘI DE LA NAFTALINĂ: Mihai Bagiu, timișoreanul care și-a trăit „visul american” la Atlanta

Gimnaștii americani, la Atlanta:
Wilson, Macready, Umphrey, Simons, Lynch, Roethlisberger și timișoreanul Bagiu

La vârsta de cinci ani, vedea pentru prima oară un cal cu mânere, la Timișoara. Avea să devină aparatul său favorit, fapt pe care l-a dezvăluit două decenii mai târziu, când a prindea, in extremis, echipa olimipică de gimnastică. Nu a României, ci a Statelor Unite. E povestea lui Mihai Bagiu, timișoreanul care a scăpat printr-o „portiță” a regimului ceaușist până în Orange County, California, acolo unde avea să își vadă visul cu ochii.

Gimnastica timișoreană a avut, destul de sporadic ce-i drept, reprezentanți la Jocurile Olimpice. Elena Mărgărit, Cristina Doboșan și, mai spre zilele noastre, Dan Potra, Vlad Cotuna și Diana Bulimar. Cu toții au concurat, firește, pentru România. Nu și Mihai Bagiu, cel care a făcut cunoștință cu gimnastica în sala din Circumvalațiunii, însă a reprezentat țara sa adoptivă, SUA, la Jocurile Olimpice de la Atlanta, din 1996.

Mihai Bagiu s-a născut la 10 aprilie 1971 la Timișoara. Prima întâlnire cu gimnastica a avut-o la vârsta de cinci ani, în orașul natal. În sala ce avea să-i dea, mai târziu, pe Dan Potra sau Diana Bulimar se aflau prima saltea, primul cal cu mânere, primele paralele din memoria sa. I-au plăcut. E lesne de intuit. În acel an, Nadia Comăneci scria istorie la Montreal. Deja celebrul „1:00”, care a depășit tehnologia tabelei din Montreal Forum, stârnise o adevărată isterie în România, în jurul gimnasticii.

După nici trei ani de antrenamente la Timișoara, a făcut cel mai important pas al vieții sale. Famila sa a emigrat în Statele Unite, stabilindu-se cât mai departe posibil de regimul cu nuanțe de gri și miros de fum al lui Ceaușescu, în Orange County, California. „Era mai ușor să părăsești România atunci. Aveam deja rude ce locuiau aici, în Statele Unite, și am cerut azil politic. Totul a fost legal, n-am fost transfugi, am emigrat în condițiile impuse de lege”, povestea Bagiu, peste ani, într-un interviu acordat lui Mike Penner, de la Los Angeles Times.

Deși avea în față mult mai multe posibilități decât în țara natală, timișoreanul și-a continuat și În SUA pasiunea pentru gimnastică. S-a înscris la clubul SCATS Gymnastics, din Hultington Beach, acolo unde a început să crească văzând cu ochii.

În 1989, după zece ani de ședere în patria Unchiului Sam, familia Bagiu a primit cetățenia americană. Până atunci, Mihai se remarcase într-o serie de concursuri la nivel național, la Albuquerque Nationals, la Winter Nationals în Colorado Springs sau la U.S. Challenge, de la Denver. Însă abia acum a devenit eligibil pentru lotul național de gimnastică a Statelor Unite, unde ajunge în 1990.

Atlanta sau nimic!

Drumul lui Mihai Bagiu nu a fost însă lipsit de suișuri și coborâșuri. Nu a realizat un punctaj suficient la selecția pentru lotul ce urma să reprezinte Statele Unite la Jocurile Olimpice de la Barcelona, în 1992. S-a remarcat însă abia în 1995, atunci când a câștigat medalia de aur cu reprezentativa SUA la Jocurile Pan Americane din Argentina, competiție unde reușise să mai urce pe podium, în concursul de cal cu mânere, unde a luat locul al doilea.

S-a gândit apoi extrem de serios la șansa imensă pe care o are în față. Un an mai târziu, Statele Unite urmau să găzduiască Jocurile Olimpice, la Atlanta. Specialiștii nu îl vedeau însă printre favoriții concursului de calificare de la Boston. A prins însă echipa „la mustață”, fiind notat cu 9.650 la sol, deși a prezentat „un element riscant, numit Kovacs, pe care antrenorii l-au sfătuit să nu îl execute”, după cum nota Chicago Tribune.

O calificare la Jocurile Olimpice, prin care Mihai Bagiu și-a împlinit „visul american”. Un vis pentru care, în 1996, făcuse multe sacrificii. Pentru a se pregăti cu unul dintre cei mai reputați antrenori din țară, Ed Burch, a fost nevoit să-și schimbe domiciliul în Albaquerque, New Mexico. Un efort consistent, mai ales din punct de vedere financiar. 1.250 de dolari pe lună costa chiria la casa în care s-a stabilit alături de soția sa, Kris, și de fetița sa nou-născută, Gabriela.

În cazul în care ar fi încheiat calificările pe a opta poziție, nu ar fi mers la Atlanta, iar USA Gymnastics i-ar fi tăiat și renta. „Aș fi fost nevoit să mă retrag din gimnastică și să încerc altceva. Eu sunt calificat ca instructor personal, deci probabil aș fi căutat ceva în domenium fizioterapiei, acasă, în Orange County”, povestea Mihai Bagiu, chiar înaintea Jocurilor Olimpice, în cadrul aceluiași interviu oferit pentru L.A. Times.

Chiar dacă la Jocurile Olimpice nu a rupt gura târgului, visul îi fusese împlinit. Puștiul care sărea, în anii 70, pe saltelele sălii din Circumvalațiunii, inspirat de performanța Nadiei, a ajuns la cea mai grandioasă întrecere sportivă a omenirii. A rămas, totuși, cu un loc 5 cu echipa Statelor Unite, în care a concurat alături de John Roethlisberger, Blaine Wilson, John MacReady, Jair Lynch, Kip Simons și Chainey Umphrey.

„Am venit aici pentru a trăi visul american. Am venit pentru a scăpa de comunism, pentru a avea dreptul de a alege ce vrem să facem și ce nu vrem să facem”. (Mihai Bagiu, 1996, Chicago Tribune)

EROI SCOȘI DE LA NAFTALINĂ: Frații Buding, de la Lovrin la Roland Garros

Ne-am obișnuit deja cu povești despre familii de sportivi. Cele mai la îndemână exemple ne vin din fotbal. Frații Inzaghi, dinastia Maldini și, în propria noastră bătătură, cei trei Rotariu: Ilie, Iosif și tânărul Dorin. Un caz mult mai puțin cunoscut, mai ales în România, pleacă din apropierea Timișoarei, mai precis de la Lovrin. Aici s-au născut frații Buding – Lothar, Edda, Ilse și Ingo, cu toții performeri de nivel mondial în tenis.

Lovrinul interbelic. Familia doctorului Franz Buding creștea, încetul cu încetul. În 1933, a venit pe lume primul său fiu, Lothar. I-au urmat două fetițe, Edda, în 1936, și Ilse, în 1940, pentru ca mezinul familiei, Ingo, să se nască în 1942. O familie tipică de șvabi bănățeni, care avea să scrie însă istorie, peste ani, în tenisul mondial.

Surorile Edda și Ilse Buding, în 1954

Imediat după cel de-al doilea război mondial, familia Buding se stabilește în Germania, acolo unde cei patru copii se întâlnesc pentru prima oară cu tenisul. După nici trei ani, urmează o nouă emigrare, de această dată în Argentina, acolo unde pasiunea fraților Buding pentru tenis crește considerabil.

Văzută drept cea mai talentată, Edda Buding își intensifică programul de pregătire de la vârsta de 12 ani, iar un an mai târziu, în 1949, cucerește deja primul titlu național de juniori al Argentinei. La rândul său, fratele cel mare, Lothar, începe să se remarce în turneele sud-americane, atingând sferturile de finală ale Internaționalelor Argentinei, în 1953. Iese la rampă și foarte tânăra Ilse, care în 1954, la vârsta de 14 ani, repetă performanța surorii sale, și devine, la rândul ei campioană de junioare a Argentinei. De altfel, surorile Buding au fost felicitate pentru performanțele lor de președintele argentinian, Juan Peron.

Cu toții la Roland Garros

Toți cei patru frați Buding au participat la turnee de Mare Slem, însă cel ce îi unește e Roland Garros-ul. Lothar, Edda, Ilse și Ingo au concurat împreună în întrecerile de dublu și dublu-mixt, ce-i drept, fără mare succes.

În 1959, Edda Buding a făcut pereche, la dublu mixt, cu fratele ei mai mare, Lothar, cei doi oprindu-se în optimile de finală ale întrecerii, fiind învinși de perechea australo-britanică Fay Muller – Tony Pickard. Un an mai târziu, Edda și-a schimbat partenerul, alegându-l tot din familie, pe mezinul Ingo, pe atunci în vârstă de doar 18 ani. Cei doi Buding s-au oprit în turul al doilea, pierzând în fața perechii Lucia Bassi (Italia) – Francisco Contreras (Mexic). Edda a mai făcut echipă cu Ingo și mai târziu, în edițiile 1965, 1968 și 1970 ale celebrului turneu francez.

Tot la Rolland Garros, pe tabloul de dublu al ediției 1968, au apărut ambele surori ale familiei Buding, Edda și Ilse făcând pereche la întrecerea de dublu. Șvăboaicele s-au oprit însă în turul al doilea, pierzând în fața tandemului Julie Heidman (SUA) – Fay Toyne (Australia).

Au promovat tenisul la Jocurile Olimpice

În 1968, în ediția desfășurată la Ciudad de Mexico, tenisul a revenit în programul Jocurilor Olimpice, însă doar la nivel demonstrativ. Au răspuns prezent invitației organizatorilor 46 de concurenți din 15 țări, printre care și „Frații Tenis”, Edda și Ingo Buding.

Edda Buding și Helga Niessen, în finala turneului demonstrativ de tenis de la JO din 1968

Cea mai strălucitoare medalie a obținut-o Edda Buding, în turneul de dublu feminin, acolo unde a făcut pereche cu Helga Niessen. Cele două nemțoaice au dispus în finală, la Guadalajara, de Rosa Maria Reyes (Franța) – Julie Heldman (SUA), în două seturi, 6-3, 6-4. Mezinul familiei Buding, Ingo, devenit deja tenismen de renume mondial, a bifat două clasări pe podium la această ediție a Jocurilor Olimpice. La simplu, a ajuns până în finală, însă a pierdut în fața unui reprezentant al țării gazdă, Rafael Osuna, în trei seturi, 3-6, 6-3, 3-6. Tot pe cea de-a doua treaptă a podiumului avea să încheie și întrecerea de dublu mixt, acolo unde a făcut pereche cu americanca Jane Bartkowicz. Cei doi au fost învinși în finală de perechea sovietică Vladimir Korotkov – Zaiga Jasone, scor 5-7, 4-6.

Cele mai importante performanțe ale fraților Buding:

Lothar Buding (n. 1933): Sferturi de finală la Campionatele Internaționale ale Argentinei (1953), Semifinale la River Plate Championships (1955); participant la numeroase turnee internaționale, printre care și Roland Garros.

Edda Buding (n. 1933): Finalistă la dublu mixt în 1957 la Rolland Garros (pereche cu chilianul Luis Ayala) și în 1961 la Wimbledon (pereche cu englezul Robert Howe); Semifinală la dublu feminin, în ediția 1961 a US Open (pereche cu italianca Yola Ramirez Ochoa); campioană olimpică la dublu feminin, în 1968, alături de Helga Niessen; finalistă în FED Cup, cu echipa Germaniei, în 1966.

Ilse Buding (n. 1940): Campioană de juniori a Argentinei în 1954; participantă la numeroase turnee internaționale, între care și Roland Garros.

Regretatul Ingo Buding a disputat 27 de meciuri pentru Germania în Cupa Davis

Ingo Buding (1942-2003): Căpitan al echipei Germaniei de Cupa Davis, finalistă în 1970; 27 de meciuri pentru Germania în Cupa Davis; Sferturi de finală la Roland Garros, în 1965; campion de juniori la Roland Garros în 1959 și 1960; Vicecampion olimpic în 1968 la simplu și dublu mixt (tandem cu Jane Bartkowicz).

Ingo Buding s-a stins din viață la 13 martie 2003, la reședința sa de la Bandol, Franța, acolo unde familia sa deschisese, de mai mulți ani o școală de tenis. „Am pierdut un jucător de tenis de mare clasă care, în timpul lui, a făcut mult pentru tenisul german”, declara, la moartea sa, președintele Federației Germane de Tenis, Georg von Waldenfels.

Doamna atletismului românesc, la ceas aniversar! Iolanda Balaș, specialista în recorduri din Iosefin

Iolanda Balaș-Soter, cel mai de succes produs al atletismului timișorean, împlinește astăzi 77 de ani. Supranumită „doamna atletismului românesc”, atât pentru performanțele remarcabile pe care le-a obținut în prestigioasa carieră, cât mai ales pentru prestanța și eleganța din afara stadionului, Iolanda Balaș și-a început drumul în cartierul Iosefin, iar apoi la clubul Electrica, îndrumată de cel ce avea să îi fie soț, Ioan Soter.

Iolanda Balaș a trecut în ultima perioadă prin momente de cumpănă, însă miercuri a apărut din nou în public, la Gala Atletismului Românesc, unde a primit un trofeu omagial, pentru întreaga activitate. Rămasă la fel de puternică, în ciuda obstacolelor din ultima perioadă, „doamna Ioli” e pregătită să revină în sprijinul sportului pe care l-a slujit o viață, prin intermediul Fundației Atletismului Românesc.

„Au trecut anii, fără discuţie, şi, când împlineşti o anumită vârstă, de ziua ta ai un prilej să te bucuri că ai mai apucat un an, dar şi să te întristezi că a mai trecut un an. Dar să revenim la fundaţie, unde nu am mai fost de o lună şi jumătate, am stat în spital. Voi fi din nou la fundaţie, pentru că aceasta este menirea acestei organizaţii, pe care, iertaţi-mi lipsa de modestie, am creat-o: să ajute atletismul românesc. Amintirile sunt deja în cărţi, în enciclopedii, acum în muzee. Acum trebuie să creăm alte amintiri, pentru alte generaţii. Voi face şi eu ce mai pot face pentru ei”, a declarat Iolanda Balaș, într-un interviu acordat Agerpres.

Născută la 12 decembrie 1936 la Timișoara, Iolanda Balaș s-a apucat de atletism în 1948, la vârsta de 12 ani. Punctul de plecare în traseul ei de săritoare la înălțime a fost 1,28m. Vă propunem să urmărim cum au evoluat performanțele celei ce avea să domine autoritar scena mondială la această probă timp de un deceniu:

1951 – 1,51m, 1952 – 1,53m, 1953 – 1,60m, 1954 – 1,65m, 1955 – 1,70m, 1956 – 1,76m, – 1958 – 1,83m, 1959 – 1,84m, 1960 – 1,86m, 1961 – 1,91m, 1962 – 1,87m, 1963 – 1,88m, 1964 – 1,90m, 1965 – 1,86m, 1966 – 1,84m.

Momentul psihologic al carierei

La nici 20 de ani, pe 14 iulie 1956, Iolanda Balaș stabilea primul record mondial, 1,75m, cu un centimetru peste deținătoarea acestuia, britanica Thelma Hopkins. Peste câteva săptămâni, au urmat Jocurile Olimpice de la Melbourne, însă în finala mare, Ioli nu a fost în cea mai bună formă, clasându-se a cincea, cu o săritură de 1.67m. O înfrângere pe care a suportat-o foarte greu și din cauza căreia și-a întrerupt activitatea o perioadă mai îndelungată. Ioan Soter, cel ce i-a fost antrenor și ulterior soț, a rememorat mai târziu modul în care Ioli a trecut peste acel prim mare eșec al carierei și a ajuns să domine proba de săritură în înălțime timp de un deceniu:

„La 30 ianuarie 1957, Ioli a venit singură pe stadion, după o lună și jumătate de luptă cu sine, și mi-a adresat – pe tonul cel mai simplu – cele două cuvinte pe care le așteptam de la o zi la alta: <Putem începe!>. Aveam în fața mea un alt om, astfel că pot spune cu certitudine că Ioli a început să lucreze cu adevărat abia în ziua aceea de sfârșit de ianuarie a anului 1957. Tot ceea ce realizase până atunci, adică de la primul său record național – 1,49m în 1951, la Timișoara – și până la 1,75m, se datora în cea mai mare măsură calităților fizice excepționale, talentului și năzuinței sale de a zbura. Deci, după 30 ianuarie, pot spune că a început munca… Au dispărut ca prin farmec nesiguranța Iolandei, neîncrederea ei în forțele proprii. În fața mea nu se mai afla o adolescentă, ci o atletă matură. Melbourne? Nu era decât o etapă. Ultima înfrângere. Acum, Ioli punea întrebări. Nu mai era fetița din 1949 care îmi imita toate mișcările. Fiecare idee era întoarsă pe toate fețele. De ce așa? Poate că ar fi mai bine dacă… Și toate acestea nu urmăreau decât un singur scop: evitarea greșelii. Oricât de neînsemnată. Melbourne-ul, deși redus – prin efortul rațiunii – la dimensiunile unei singure etape, nu poate fi uitat. (…) Abia spre sfârșitul lui 1957, după o muncă uriașă, Ioli a revenit treptat la plafonul lui 1,70-1,73m. La 13 octombrie, la București, a sărit 1,76m, egalând recordul mondial care i-a pricinuit necazuri în Australia. Nu se scurseseră nici 11 luni din ziua neagră de la Melbourne!” (Ion Puică, Ștafeta de aur, Ed. Sport-Turism, 1988)

Pentru a vă face o imagine și mai clară a impactului pe care Iolanda Balaș l-a avut la nivel mondial în anii săi de glorie, să dăm citire unei fraze apărute în Guines Book World Records: „Românca Iolanda Balaș, între 1956 și 1966, a câștigat toate cele 140 de concursuri de săritură în înălțime la care a luat parte”.

Mai multe detalii despre cariera timișorencei Iolanda Balaș, puteți consulta AICI, în articolul apărut pe site-ul nostru în 2012, în cadrul rubricii „Timișoara olimpică”.

« Previous Page