Servim ceva? Tradiția tenisului timișorean, neînsemnată în fața intereselor imobiliare

1982 CN dublu Segarceanu-Dirzu

A fost odată… Cuplul Florin Segărceanu – Andrei Dîrzu câștigă titlul național la dublu, pe terenul central de la „Electrica”, în 1982.

Hai, noroc! Să mai cerem un rând și să depănăm amintiri. Știți… chiar sub masa la care stăm, acum câțiva ani, Victor Hănescu se pregătea să-i dea lovitura câștigătoare lui Rufin. Un francez. Și vedeți unde-i barul? Pe-acolo și-a făcut intrarea pe teren iugoslavul Zivojnovic, la Balcaniada din ’82. Auzi, știi ce? Cheamă chelnerița. Spune-i să dea pe… cred că se transmite un meci de Cupa Davis. Prin ’88 sau așa ceva, am văzut și eu unul pe viu. România cu Portugalia. Culmea, tot aici! Vezi, pe-acolo, pe lângă umbrelele alea, pe-acolo am prins loc, înghesuit, să-l văd pe Segărceanu împotriva lui Cunha-Silva. A pierdut, aia țin minte…

Ceea ce ați citit mai sus, poate fi numită o incursiune într-un viitor foarte apropiat. Timișoara mai pierde o bază sportivă de tradiție. Din vară, pe terenul central de la „Electrica”, nu se vor mai servi mingi, ci băuturi alcoolice. Zgura pe care, în ultima jumătate de veac, au jucat nume precum Ilie Năstase, Dumitru Hărădău, Florin Segărceanu, Adrian Marcu și, mai spre zilele noastre, Victor Hănescu se va transforma în terasă.

În urmă cu două săptămâni, Radio Timișoara relata despre dispariția terenurilor din stânga intrării în Baza Electrica. Au fost vândute de proprietar. Nu mai erau rentabile, iar ofertele afaceriștilor imobiliari sunt greu de rezistat. Indiferent la câți euro pe metru pătrat s-au înțeles cele două părți, prețul e mult prea mic față de ceea ce a însemnat baza Electrica pentru sportul timișorean.

DSCF0092

Spaniolul Ruben Ramirez Hidalgo, servind în finala cu austriacul Haider-Maurer, la BRD Timișoara Challenger 2013

Am văzut cu ochii noștri, în urmă cu câțiva ani, forfota de nedescris din jurul terenurilor. În 2012 și 2013, aici s-a organizat BRD Timișoara Challenger, turneu cu premii de 30.000 de dolari, care a adus pe Bega nume interesante ale tenisului românesc și mondial. În prima ediție desfășurată la Electrica, în 2012, Victor Hănescu și-a adjudecat trofeul, după 6-0, 6-3 în finala cu francezul Guillaume Rufin. Anul următor, a fost rândul austriacului Andreas Haider-Maurer să triumfe pe zgura timișoreană, după un ultim act palpitant: 6-4, 3-6, 6-4 în fața spaniolului Ruben Ramirez Hidalgo.

Tradiția turneelor challenger s-a întrerupt însă în 2014 și în 2015. Chipurile, din cauza șantierului de la pasajul Michelangelo. Ei bine, în 2016 orice scuză a sponsorilor, a federalilor sau a autorităților nu își mai are rostul. Terenul central și terenul 2 nu mai există.

Cupa Davis, punctul de maximă strălucire al arenei

Baza de tenis Electrica funcționează pe actualul bulevard Vasile Pârvan din 1951. Aici s-a mutat secția de tenis a clubului omonim, care ființa încă din 1933. De-a lungul a 65 de ani, în acest spațiu s-au desfășurat sute de turnee, de la Campionate Naționale de copii, până la meciuri de Cupa Davis.

Anul 1988 îl putem considera cel mai important din istoria bazei Electrica, aici desfășurându-se meciul de Cupa Davis dintre România și Portugalia. Tricolorii, în componența Adrian Marcu, Florin Segărceanu, Mihai Vanta, au pierdut cu 3-2 în fața lusitanilor, care se bazau pe Joao Cunha-Silva, Nuno Marques și Marco Seruca.

Cu șase ani în urmă, Timișoara a organizat Balcaniada de tenis, o competiție la care au fost prezente nume mari ale sportului alb din această parte a continentului. Meciurile s-au desfășurat pe bazele Electrica și AEM, cea din urmă fiind scoasă de mult din circuit.

1982 CN dublu Maria si Lucia Romanov

Gemenele Maria și Lucia Romanov, fotografiate în 1982, pe terenul central de la Electrica

România a cucerit titlul balcanic la feminin, avându-le în componență pe Lucia Romanov, Maria Romanov, Daniela Moise și Alice Dănilă ca rezervă. Reprezentantele țării noastre au reușit un turneu de excepție, în care au participat nume importante ale tenisului mondial la acea dată, cum ar fi surorile Maleeva (Bulgaria), Renata Sasak și Sabrina Goles (Iugoslavia) sau Angeliki Kanellopulou (Grecia). La masculin, România a încheiat pe locul secund, avându-i la dispoziție pe Florin Segărceanu, Andrei Dîrzu, Liviu Mancaș și Cristinel Ștefănescu. Primul loc a revenit puternicei reprezentante a Iugoslaviei, care îi avea în componență, printre alții, pe cunoscuții Slobodan Jivojnovic și Goran Prpic.

De altfel, clubul sportiv Electrica a participat la Campionatul Național al României, la nivel de seniori, până în 1995 (când s-a prezentat doar în concursul masculin). Unul dintre cei ce au slujit clubul până la dispariția sa e Ovidiu Șola, care a activat la Electrica din 1967 până în 1995 ca jucător și mai apoi antrenor.

„Mă doare sufletul pentru orice teren de tenis care dispare din Timișoara. Ori în ultimii zece ani au dispărut, după calculele mele, cel puțin 16 terenuri de tenis. Electrica a fost o legendă a sportului timișorean, singurul club de dinainte de ’89 cu o anvergură națională”, spunea Șola la Radio Timișoara.

În pericol și baza din Parcul Rozelor?

Într-o lume în care piața imoblilarelor e într-o continuă dezvoltare, nicio bază sportivă din Timișoara nu se poate simți în siguranță. Iar pericolul crește direct proporțional cu apropierea față de centru. Antrenorul Ovidiu Șola atrage atenția că și alte terenuri din oraș vor avea, cât de curând, soarta Electricii. Și le nominalizează pe cele din curtea Liceului de Arte (strada Miron Cristea, colț cu C.D. Loga), dar și terenurile de beton din Parcul Rozelor, care aparțin de Clubul Sportiv Municipal. Și în acest caz, vorbim despre cea mai veche bază de tenis care mai funcționează astăzi în Timișoara.

150202_237654533072917_1986645616_n

Baza de tenis din Parcul Rozelor, așa cum arăta cu aproape un secol în urmă

„Probabil că intențiile de dezvoltare imboliliară vor fi tot mai accentuate. Sunt câteva terenuri de tenis ale căror locație e extrem de tentantă… Parcul Rozelor, Liceul de Arte, pentru că mai sunt două terenuri acolo… După câte știu, vor dispărea și ele în curând”, a declarat Șola pentru sursa citată.

Interesant e că în urmă cu o săptămână, primarul Nicolae Robu declara, pentru tion.ro, că sub terenurile din Parcul Rozelor se are în vedere amenajarea unei parcări subterane. Fără a alunga însă sportul alb din zonă. Mai mult, edilul a vorbit chiar despre construcția unei baze cu tribune, pentru competiții. „Una din variantele de folosire ar fi să facem acolo o parcare subterană, iar la suprafață să rămână o amenajare pentru petrecerea timpului liber, de tip bază sportivă. Am putea face chiar o amenajare mai complexă pentru un teren de tenis pentru competiții, cu tribune”, a declarat Robu pentru sursa citată. O idee bună și de urmărit. Fără să uităm totuși că ne aflăm în an electoral…

EROI SCOȘI DE LA NAFTALINĂ: Frații Buding, de la Lovrin la Roland Garros

familia-buding
Ne-am obișnuit deja cu povești despre familii de sportivi. Cele mai la îndemână exemple ne vin din fotbal. Frații Inzaghi, dinastia Maldini și, în propria noastră bătătură, cei trei Rotariu: Ilie, Iosif și tânărul Dorin. Un caz mult mai puțin cunoscut, mai ales în România, pleacă din apropierea Timișoarei, mai precis de la Lovrin. Aici s-au născut frații Buding – Lothar, Edda, Ilse și Ingo, cu toții performeri de nivel mondial în tenis.

Lovrinul interbelic. Familia doctorului Franz Buding creștea, încetul cu încetul. În 1933, a venit pe lume primul său fiu, Lothar. I-au urmat două fetițe, Edda, în 1936, și Ilse, în 1940, pentru ca mezinul familiei, Ingo, să se nască în 1942. O familie tipică de șvabi bănățeni, care avea să scrie însă istorie, peste ani, în tenisul mondial.

Surorile Edda și Ilse Buding, în 1954

Surorile Edda și Ilse Buding, în 1954

Imediat după cel de-al doilea război mondial, familia Buding se stabilește în Germania, acolo unde cei patru copii se întâlnesc pentru prima oară cu tenisul. După nici trei ani, urmează o nouă emigrare, de această dată în Argentina, acolo unde pasiunea fraților Buding pentru tenis crește considerabil.

Văzută drept cea mai talentată, Edda Buding își intensifică programul de pregătire de la vârsta de 12 ani, iar un an mai târziu, în 1949, cucerește deja primul titlu național de juniori al Argentinei. La rândul său, fratele cel mare, Lothar, începe să se remarce în turneele sud-americane, atingând sferturile de finală ale Internaționalelor Argentinei, în 1953. Iese la rampă și foarte tânăra Ilse, care în 1954, la vârsta de 14 ani, repetă performanța surorii sale, și devine, la rândul ei campioană de junioare a Argentinei. De altfel, surorile Buding au fost felicitate pentru performanțele lor de președintele argentinian, Juan Peron.

Cu toții la Roland Garros

Toți cei patru frați Buding au participat la turnee de Mare Slem, însă cel ce îi unește e Roland Garros-ul. Lothar, Edda, Ilse și Ingo au concurat împreună în întrecerile de dublu și dublu-mixt, ce-i drept, fără mare succes.

În 1959, Edda Buding a făcut pereche, la dublu mixt, cu fratele ei mai mare, Lothar, cei doi oprindu-se în optimile de finală ale întrecerii, fiind învinși de perechea australo-britanică Fay Muller – Tony Pickard. Un an mai târziu, Edda și-a schimbat partenerul, alegându-l tot din familie, pe mezinul Ingo, pe atunci în vârstă de doar 18 ani. Cei doi Buding s-au oprit în turul al doilea, pierzând în fața perechii Lucia Bassi (Italia) – Francisco Contreras (Mexic). Edda a mai făcut echipă cu Ingo și mai târziu, în edițiile 1965, 1968 și 1970 ale celebrului turneu francez.

Tot la Rolland Garros, pe tabloul de dublu al ediției 1968, au apărut ambele surori ale familiei Buding, Edda și Ilse făcând pereche la întrecerea de dublu. Șvăboaicele s-au oprit însă în turul al doilea, pierzând în fața tandemului Julie Heidman (SUA) – Fay Toyne (Australia).

Au promovat tenisul la Jocurile Olimpice

În 1968, în ediția desfășurată la Ciudad de Mexico, tenisul a revenit în programul Jocurilor Olimpice, însă doar la nivel demonstrativ. Au răspuns prezent invitației organizatorilor 46 de concurenți din 15 țări, printre care și „Frații Tenis”, Edda și Ingo Buding.

Edda Buding și Helga Niessen, în finala turneului demonstrativ de tenis de la JO din 1968

Edda Buding și Helga Niessen, în finala turneului demonstrativ de tenis de la JO din 1968

Cea mai strălucitoare medalie a obținut-o Edda Buding, în turneul de dublu feminin, acolo unde a făcut pereche cu Helga Niessen. Cele două nemțoaice au dispus în finală, la Guadalajara, de Rosa Maria Reyes (Franța)  – Julie Heldman (SUA), în două seturi, 6-3, 6-4. Mezinul familiei Buding, Ingo, devenit deja tenismen de renume mondial, a bifat două clasări pe podium la această ediție a Jocurilor Olimpice. La simplu, a ajuns până în finală, însă a pierdut în fața unui reprezentant al țării gazdă, Rafael Osuna, în trei seturi, 3-6, 6-3, 3-6. Tot pe cea de-a doua treaptă a podiumului avea să încheie și întrecerea de dublu mixt, acolo unde a făcut pereche cu americanca Jane Bartkowicz. Cei doi au fost învinși în finală de perechea sovietică Vladimir Korotkov – Zaiga Jasone, scor 5-7, 4-6.

Cele mai importante performanțe ale fraților Buding:

Lothar Buding (n. 1933): Sferturi de finală la Campionatele Internaționale ale Argentinei (1953), Semifinale la River Plate Championships (1955); participant la numeroase turnee internaționale, printre care și Roland Garros.

Edda Buding (n. 1933): Finalistă la dublu mixt în 1957 la Rolland Garros (pereche cu chilianul Luis Ayala) și în 1961 la Wimbledon (pereche cu englezul Robert Howe); Semifinală la dublu feminin, în ediția 1961 a US Open (pereche cu italianca Yola Ramirez Ochoa); campioană olimpică la dublu feminin, în 1968, alături de Helga Niessen; finalistă în FED Cup, cu echipa Germaniei, în 1966.

Ilse Buding (n. 1940): Campioană de juniori a Argentinei în 1954; participantă la numeroase turnee internaționale, între care și Roland Garros.

Regretatul Ingo Buding a disputat 27 de meciuri pentru Germania în Cupa Davis

Regretatul Ingo Buding a disputat 27 de meciuri pentru Germania în Cupa Davis

Ingo Buding (1942-2003): Căpitan al echipei Germaniei de Cupa Davis, finalistă în 1970; 27 de meciuri pentru Germania în Cupa Davis; Sferturi de finală la Roland Garros, în 1965; campion de juniori la Roland Garros în 1959 și 1960; Vicecampion olimpic în 1968 la simplu și dublu mixt (tandem cu Jane Bartkowicz).

Ingo Buding s-a stins din viață la 13 martie 2003, la reședința sa de la Bandol, Franța, acolo unde familia sa deschisese, de mai mulți ani o școală de tenis. „Am pierdut un jucător de tenis de mare clasă care, în timpul lui, a făcut mult pentru tenisul german”, declara, la moartea sa, președintele Federației Germane de Tenis, Georg von Waldenfels.