La vârsta de cinci ani, vedea pentru prima oară un cal cu mânere, la Timișoara. Avea să devină aparatul său favorit, fapt pe care l-a dezvăluit două decenii mai târziu, când a prindea, in extremis, echipa olimipică de gimnastică. Nu a României, ci a Statelor Unite. E povestea lui Mihai Bagiu, timișoreanul care a scăpat printr-o „portiță” a regimului ceaușist până în Orange County, California, acolo unde avea să își vadă visul cu ochii.

Gimnastica timișoreană a avut, destul de sporadic ce-i drept, reprezentanți la Jocurile Olimpice. Elena Mărgărit, Cristina Doboșan și, mai spre zilele noastre, Dan Potra, Vlad Cotuna și Diana Bulimar. Cu toții au concurat, firește, pentru România. Nu și Mihai Bagiu, cel care a făcut cunoștință cu gimnastica în sala din Circumvalațiunii, însă a reprezentat țara sa adoptivă, SUA, la Jocurile Olimpice de la Atlanta, din 1996.

Mihai Bagiu s-a născut la 10 aprilie 1971 la Timișoara. Prima întâlnire cu gimnastica a avut-o la vârsta de cinci ani, în orașul natal. În sala ce avea să-i dea, mai târziu, pe Dan Potra sau Diana Bulimar se aflau prima saltea, primul cal cu mânere, primele paralele din memoria sa. I-au plăcut. E lesne de intuit. În acel an, Nadia Comăneci scria istorie la Montreal. Deja celebrul „1:00”, care a depășit tehnologia tabelei din Montreal Forum, stârnise o adevărată isterie în România, în jurul gimnasticii.

După nici trei ani de antrenamente la Timișoara, a făcut cel mai important pas al vieții sale. Famila sa a emigrat în Statele Unite, stabilindu-se cât mai departe posibil de regimul cu nuanțe de gri și miros de fum al lui Ceaușescu, în Orange County, California. „Era mai ușor să părăsești România atunci. Aveam deja rude ce locuiau aici, în Statele Unite, și am cerut azil politic. Totul a fost legal, n-am fost transfugi, am emigrat în condițiile impuse de lege”, povestea Bagiu, peste ani, într-un interviu acordat lui Mike Penner, de la Los Angeles Times.

Deși avea în față mult mai multe posibilități decât în țara natală, timișoreanul și-a continuat și În SUA pasiunea pentru gimnastică. S-a înscris la clubul SCATS Gymnastics, din Hultington Beach, acolo unde a început să crească văzând cu ochii.

În 1989, după zece ani de ședere în patria Unchiului Sam, familia Bagiu a primit cetățenia americană. Până atunci, Mihai se remarcase într-o serie de concursuri la nivel național, la Albuquerque Nationals, la Winter Nationals în Colorado Springs sau la U.S. Challenge, de la Denver. Însă abia acum a devenit eligibil pentru lotul național de gimnastică a Statelor Unite, unde ajunge în 1990.

Atlanta sau nimic!

Drumul lui Mihai Bagiu nu a fost însă lipsit de suișuri și coborâșuri. Nu a realizat un punctaj suficient la selecția pentru lotul ce urma să reprezinte Statele Unite la Jocurile Olimpice de la Barcelona, în 1992. S-a remarcat însă abia în 1995, atunci când a câștigat medalia de aur cu reprezentativa SUA la Jocurile Pan Americane din Argentina, competiție unde reușise să mai urce pe podium, în concursul de cal cu mânere, unde a luat locul al doilea.

S-a gândit apoi extrem de serios la șansa imensă pe care o are în față. Un an mai târziu, Statele Unite urmau să găzduiască Jocurile Olimpice, la Atlanta. Specialiștii nu îl vedeau însă printre favoriții concursului de calificare de la Boston. A prins însă echipa „la mustață”, fiind notat cu 9.650 la sol, deși a prezentat „un element riscant, numit Kovacs, pe care antrenorii l-au sfătuit să nu îl execute”, după cum nota Chicago Tribune.

O calificare la Jocurile Olimpice, prin care Mihai Bagiu și-a împlinit „visul american”. Un vis pentru care, în 1996, făcuse multe sacrificii. Pentru a se pregăti cu unul dintre cei mai reputați antrenori din țară, Ed Burch, a fost nevoit să-și schimbe domiciliul în Albaquerque, New Mexico. Un efort consistent, mai ales din punct de vedere financiar. 1.250 de dolari pe lună costa chiria la casa în care s-a stabilit alături de soția sa, Kris, și de fetița sa nou-născută, Gabriela.

În cazul în care ar fi încheiat calificările pe a opta poziție, nu ar fi mers la Atlanta, iar USA Gymnastics i-ar fi tăiat și renta. „Aș fi fost nevoit să mă retrag din gimnastică și să încerc altceva. Eu sunt calificat ca instructor personal, deci probabil aș fi căutat ceva în domenium fizioterapiei, acasă, în Orange County”, povestea Mihai Bagiu, chiar înaintea Jocurilor Olimpice, în cadrul aceluiași interviu oferit pentru L.A. Times.

Chiar dacă la Jocurile Olimpice nu a rupt gura târgului, visul îi fusese împlinit. Puștiul care sărea, în anii 70, pe saltelele sălii din Circumvalațiunii, inspirat de performanța Nadiei, a ajuns la cea mai grandioasă întrecere sportivă a omenirii. A rămas, totuși, cu un loc 5 cu echipa Statelor Unite, în care a concurat alături de John Roethlisberger, Blaine Wilson, John MacReady, Jair Lynch, Kip Simons și Chainey Umphrey.

„Am venit aici pentru a trăi visul american. Am venit pentru a scăpa de comunism, pentru a avea dreptul de a alege ce vrem să facem și ce nu vrem să facem”. (Mihai Bagiu, 1996, Chicago Tribune)