iosefin Archives - Druckeria

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (II)

Povestea lui Ștefan Dobay a ajuns la momentul în care viitorul „tunar” al Ripensiei și al naționalei României făcea cunoștință cu mingea. Totul s-a petrecut la Liceul Piarist, unde îi privea cu jiind pe colegii săi șutând într-o minge, și nu una oarecare, ci una „adevărată”! Așadar, aici, la Liceul Piarist, s-a născut fotbalul în mintea lui Dobay, după ce cu vreo două decenii în urmă, în 1899, elevii aceluiași liceu organizau primul meci de fotbal de pe actualul teritoriu al României. Dar să-i dăm cuvântul „Calului”…

Absolvind cele patru clase primare, mama a vrut să mă dea la gimnaziul de stat. Dar, din lipsă de locuri, a fost nevoită să mă înscrie la „Piariști”, liceu aparținând unui ordin eclesiastic romano-catolic.

Aici, am văzut eu pentru prima oară MINGEA DE FOTBAL, care pentru mulți dintre noi era o raritate. Nu avea acces la ea decât o parte din elevi, pentru că era prea scumpă.

În recreație, aceștia dominau curtea școlii cu jocul lor tabu. Nimeni nu avea voie să le atingă „obiectul”.

Trăgeau șuturi puternice cu mingea de rupeau crengile nucilor uriași cu care era împrejmuită curtea școlii.

– Oreeemus! exclamau îngroziți reverenzii.

Mi-ar fi plăcut mult să dau și eu cu piciorul, așa, cu sete, într-o minge. Dar nu aveam cum să încerc.

Din ziua aceea însă, la mine a început un neastâmpăr. Abia așteptam să îmi fac lecțiile pentru ca apoi să mă duc la joacă.

Cartierul nostru, bătrânul „Iosefin”, prin care trecea tramvaiul, era despărțit de cartierul „Elisabetin” de peste drum de un bulevard larg, care forma o adevărată graniță între cele două mahalale cu copii mulți, între care aveau să se poarte îndelungate și neuitate întreceri de tot felul. Aici, în Elisabetin, peste drum de casa noastră și de blocul restaurantului „Elite”, era un părculeț. În acest părculeț mi-am petrecut copilăria. Până la cinci după-amiază era păzit. După plecarea paznicului, noi, copiii, îl transformam într-un imperiu liber și gălăgios. Prin părculeț erau alei, drumuri de trecere, brazde, ronduri cu flori, boschete, pimi, bănci, coșuri pentru hârtii, stâlpi pentru lumină electrică și nu de puține ori, foarte multă lume.

Acest complex de obstacole nu ne-a împiedicat însă să practicăm zilnic unele jocuri, să alergăm sau să „batem” mingea. În toiul jocului, nimeni nu mai ținea socoteală de nimic. Mai ales când jucam fotbal! Atunci era pericol mare mai ales pentru trecători.

Ne jucam până ce se-ntuneca. În fiecare seară, aveam alt program. Ne jucam de-a „pandurii și haiducii” și trebuia să ne ascundem în orice loc al părculețului. Între boschete, printre flori, în copaci, după stâlpi și chiar în spatele băncilor cu îndrăgostiți… Și haiducii trebuiau găsiți de panduri!

În altă seară, jucam „Sherlock Holmes”. La acest joc, aveam voie să ne agățăm de trăsuri și de tramvaie, mai ales de acelea de pe „linia violetă”, o stație în sus și una în jos. Pe vremea aceea, la Timișoara tramvaiele nu aveau numere. Vagoanele erau însemnate, peste lămpi, cu o dungă colorată: roșu, verde, galben, albastru sau violet. Sau ne suiam în căruțele țăranilor care veneau din împrejurimi cu marfă, în fiecare luni, miercuri și vineri seara, pentru târgul din ziua următoare. Obosiți cum erau, căruțașii nu băgau de seamă că aveau musafiri nepoftiți sub fân sau prelată, unde găseam tot felul de bunătăți: fructe, pepeni verzi, numai de la 15 kilograme în sus. Dar cum „urciorul nu merge de multe ori la apă”, până la urmă ni se înfunda și nouă.

…Și cu toate acestea, pe cât eram de năzdrăvani în distracțiile noastre nevinovate – pe atât de serioși și dârji eram în „activitatea sportivă”.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Pagini din atletismul timișorean (III): Ioan Sőtér, șlefuitorul Iolandei Balaș

„Mult timp înaintea cosmonauților, eu am avut prin Sőtér senzația plecării solemne în spațiu. Un semen al nostru, un tânăr blond și superb în mișcări urma să se înalțe în aer. Era una dintre clipele cele mai curate pe care mi le-a dăruit stadionul.”

Începem povestea lui Ioan (János) Sőtér pornind de la cuvintele scriitorului Radu Cosașu. Pentru că, înainte de a fi antrenor și mai apoi soț al celei mai apreciate atlete timișorene din toate timpurile – Iolanda Balaș – „Hansi” a fost un atlet desăvârșit.

Ioan Sőtér s-a născut în 1927 la Timișoara. A cochetat cu mai multe sporturi. Era, totuși o perioadă în care polivalența nu era deloc un lucru neobișnuit. De pildă, în 1949, îl regăsim în echipa de volei a Electricii, clasată pe poziția a 4-a la prima ediție a Campionatului Național. Însă marea sa dragoste a fost întotdeauna atletismul. Și ca, să fim și mai exacți, săritura în înălțime.

Ioan Sőtér a devenit portdrapelul secției de atletism a clubului Electrica. La finele anilor ’40, era cea mai prestigioasă din țară. Din 1948 începând, „Hansi” s-a impus de opt ori în proba de săritură în înălțime la Campionatele Naționale. De fapt, din 1948 până în 1956, a lipsit de pe prima treaptă a podiumului doar în 1955, când nu a concurat, din cauza unei accidentări.

Mai mult decât atât, Ioan Sőtér a stabilit de 14 ori recordul național la această probă. Prima sa reușită s-a consemnat la 14 iunie 1947 chiar la Timișoara, când a sărit 1.87m, depășind cu un centimetru ștacheta ridicată cu șapte ani în urmă de Pompiliu Stoichițescu. Rămâne deținătorul recordului naționale vrem de aproape 15 ani. Și-a bătut propriul record de nu mai puțin de 13 ori, iar ultima „bornă” a atins-o la 2 iunie 1956, la Jocurile Balcanice de la Istanbul, când a sărit 2.05m. Abia în 1961, Cornel Porumb avea să depășească această reușită, sărind 2.06m la Internaționalele României de la București.

De-a lungul carierei sale, Ioan Sőtér a sărit peste 2 metri – o „bornă” atinsă cu mare greutate la nivel mondial în acea perioadă – de peste 150 de ori, în concursuri sau antrenamente.

Antrenor vreme de trei decenii

„Cornel Iovănescu a fost primul meu dascăl, la Timișoara, de la care am învățat mult. Foarte mult… Mai întâi ca sportiv de performanță dar și despre cum ar trebui să se comporte un antrenor – iar acesta îl consider lucrul cel mai important. Mi-au rămas o serie de obiceiuri de la Cornel Iovănescu, pentru care am toată stima.” – Ioan Sőtér

Coperta revistei „Sport” din ianuarie 1968. Iolanda Balaș și Ioan Sőtér, la cununia civilă.

Spre finalul anilor ’50, Ioan Sőtér a abandonat activitatea competițională, axându-se pe cea de antrenor, pe care o desfășura deja în paralel. O începuse deja de ceva vreme, pregătind-o, din 1955, pe tânăra Iolanda Balaș, pentru prima mare provocare a carierei, Jocurile Olimpice de la Melbourne.

Originea sa maghiară și faptul că fratele său se stabilise în Australia l-au împiedicat să o însoțească pe tânăra Ioli la debutul ei sub semnul celor cinci cercuri. „Nu i s-a dat voie să plece pentru că avea un frate în Australia… Autorităţile vremii ştiau că Söter n-a ascuns vreo clipă acest lucru, dar văzând relaţiile antrenor-sportiv, şi nu numai, şi-au imaginat că, dacă plecăm împreună, rămânem acolo”, povestea Iolanda Balaș într-un interviu acordat revistei Q Magazine. Ioan Sőtér și-a putut însoți eleva abia la Jocurile Olimpice din 1960, de la Roma, acolo unde avea să cucerească și prima ei medalie de aur. Iar asta după un act nebunesc de curaj al atletei, care l-a abordat franc pe însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Delegaţia olimpică a României plecase deja la Roma, eu am cerut să nu plec, ca să rămân să mă antrenez împreună cu Söter până în ultimul moment. Şi atunci, într-o nebunie, nici eu nu ştiu de unde am avut curajul să fac ultima încercare. I-am spus lui Gheorghiu-Dej că eu nu pot reprezenta ţara care nu are încredere în mine. A avut un şoc. I-am spus toată povestea care ne acuza pe noi că am rămâne acolo. Mi-a spus: «Se va rezolva aşa cum trebuie». Era vineri. Luni aveam avion de pe Băneasa. Am fost anunţată oficial că plecăm împreună. În mod miraculos, Hansi Söter a primit paşaportul la aeroport”, a povestit Iolanda Balaș în același interviu.

Ioan Sőtér și-a dedicat întreaga carieră atletismului, activând ca antrenor la clubul Steaua până în ultimele săptămâni ale vieții sale. În 1987 însă, fostul mare atlet s-a consumat excesiv în urma unor incidente cu conducerea de atunci a clubului militar, care ulterior au dus la cele două comoții cerebrale care i-au curmat viața la doar 60 de ani. „În 1987, el fiind antrenor în lotul naţional şi fiind şi şeful secţiei de atletism de la Steaua, a fost chemat şi i s-au reproşat nişte lucruri nemeritate. Cuvinte ca: «Eşti incapabil! Nu eşti bun de nimic! Te dau afară!». L-au luat tare de tot. El nu mi-a spus nimic, dar am văzut că era foarte abătut. I-a venit rău, am mers la spital, iar în timp de două săpxămâni a repetat accidentul cerebral… Pentru noi, a fost o tragedie… Băiatul a fost marcat, a terminat liceul şi nu a putut să reuşească la admiterea la facultate”, a rememorat Iolanda Balaș momentul pierderii omului care i-a definit viața pe toate planurile.

Băiatul despre care vorbește timișoreanca e Doru, unicul fiu al soților Sőtér. A fost la rândul său apropiat de atletism, fiind campion național de juniori în proba de sprint. Astăzi, Doru Sőtér e consilier în cadrul Agenției Naționale Anti-Doping.

Doamna atletismului românesc, la ceas aniversar! Iolanda Balaș, specialista în recorduri din Iosefin

Iolanda Balaș-Soter, cel mai de succes produs al atletismului timișorean, împlinește astăzi 77 de ani. Supranumită „doamna atletismului românesc”, atât pentru performanțele remarcabile pe care le-a obținut în prestigioasa carieră, cât mai ales pentru prestanța și eleganța din afara stadionului, Iolanda Balaș și-a început drumul în cartierul Iosefin, iar apoi la clubul Electrica, îndrumată de cel ce avea să îi fie soț, Ioan Soter.

Iolanda Balaș a trecut în ultima perioadă prin momente de cumpănă, însă miercuri a apărut din nou în public, la Gala Atletismului Românesc, unde a primit un trofeu omagial, pentru întreaga activitate. Rămasă la fel de puternică, în ciuda obstacolelor din ultima perioadă, „doamna Ioli” e pregătită să revină în sprijinul sportului pe care l-a slujit o viață, prin intermediul Fundației Atletismului Românesc.

„Au trecut anii, fără discuţie, şi, când împlineşti o anumită vârstă, de ziua ta ai un prilej să te bucuri că ai mai apucat un an, dar şi să te întristezi că a mai trecut un an. Dar să revenim la fundaţie, unde nu am mai fost de o lună şi jumătate, am stat în spital. Voi fi din nou la fundaţie, pentru că aceasta este menirea acestei organizaţii, pe care, iertaţi-mi lipsa de modestie, am creat-o: să ajute atletismul românesc. Amintirile sunt deja în cărţi, în enciclopedii, acum în muzee. Acum trebuie să creăm alte amintiri, pentru alte generaţii. Voi face şi eu ce mai pot face pentru ei”, a declarat Iolanda Balaș, într-un interviu acordat Agerpres.

Născută la 12 decembrie 1936 la Timișoara, Iolanda Balaș s-a apucat de atletism în 1948, la vârsta de 12 ani. Punctul de plecare în traseul ei de săritoare la înălțime a fost 1,28m. Vă propunem să urmărim cum au evoluat performanțele celei ce avea să domine autoritar scena mondială la această probă timp de un deceniu:

1951 – 1,51m, 1952 – 1,53m, 1953 – 1,60m, 1954 – 1,65m, 1955 – 1,70m, 1956 – 1,76m, – 1958 – 1,83m, 1959 – 1,84m, 1960 – 1,86m, 1961 – 1,91m, 1962 – 1,87m, 1963 – 1,88m, 1964 – 1,90m, 1965 – 1,86m, 1966 – 1,84m.

Momentul psihologic al carierei

La nici 20 de ani, pe 14 iulie 1956, Iolanda Balaș stabilea primul record mondial, 1,75m, cu un centimetru peste deținătoarea acestuia, britanica Thelma Hopkins. Peste câteva săptămâni, au urmat Jocurile Olimpice de la Melbourne, însă în finala mare, Ioli nu a fost în cea mai bună formă, clasându-se a cincea, cu o săritură de 1.67m. O înfrângere pe care a suportat-o foarte greu și din cauza căreia și-a întrerupt activitatea o perioadă mai îndelungată. Ioan Soter, cel ce i-a fost antrenor și ulterior soț, a rememorat mai târziu modul în care Ioli a trecut peste acel prim mare eșec al carierei și a ajuns să domine proba de săritură în înălțime timp de un deceniu:

„La 30 ianuarie 1957, Ioli a venit singură pe stadion, după o lună și jumătate de luptă cu sine, și mi-a adresat – pe tonul cel mai simplu – cele două cuvinte pe care le așteptam de la o zi la alta: <Putem începe!>. Aveam în fața mea un alt om, astfel că pot spune cu certitudine că Ioli a început să lucreze cu adevărat abia în ziua aceea de sfârșit de ianuarie a anului 1957. Tot ceea ce realizase până atunci, adică de la primul său record național – 1,49m în 1951, la Timișoara – și până la 1,75m, se datora în cea mai mare măsură calităților fizice excepționale, talentului și năzuinței sale de a zbura. Deci, după 30 ianuarie, pot spune că a început munca… Au dispărut ca prin farmec nesiguranța Iolandei, neîncrederea ei în forțele proprii. În fața mea nu se mai afla o adolescentă, ci o atletă matură. Melbourne? Nu era decât o etapă. Ultima înfrângere. Acum, Ioli punea întrebări. Nu mai era fetița din 1949 care îmi imita toate mișcările. Fiecare idee era întoarsă pe toate fețele. De ce așa? Poate că ar fi mai bine dacă… Și toate acestea nu urmăreau decât un singur scop: evitarea greșelii. Oricât de neînsemnată. Melbourne-ul, deși redus – prin efortul rațiunii – la dimensiunile unei singure etape, nu poate fi uitat. (…) Abia spre sfârșitul lui 1957, după o muncă uriașă, Ioli a revenit treptat la plafonul lui 1,70-1,73m. La 13 octombrie, la București, a sărit 1,76m, egalând recordul mondial care i-a pricinuit necazuri în Australia. Nu se scurseseră nici 11 luni din ziua neagră de la Melbourne!” (Ion Puică, Ștafeta de aur, Ed. Sport-Turism, 1988)

Pentru a vă face o imagine și mai clară a impactului pe care Iolanda Balaș l-a avut la nivel mondial în anii săi de glorie, să dăm citire unei fraze apărute în Guines Book World Records: „Românca Iolanda Balaș, între 1956 și 1966, a câștigat toate cele 140 de concursuri de săritură în înălțime la care a luat parte”.

Mai multe detalii despre cariera timișorencei Iolanda Balaș, puteți consulta AICI, în articolul apărut pe site-ul nostru în 2012, în cadrul rubricii „Timișoara olimpică”.