ioan soter Archives

Timișoreanca Iolanda Balaș s-a stins din viață

„Timişoara reprezintă totul pentru mine. Timişoara e oraşul în care m-am născut, am învăţat, am făcut sport. Să ştiţi că deşi am colindat toată lumea, pentru mine, Timişoara rămâne Timişoara. E cel mai frumos şi cel mai civilizat oraş din România. Ştiu că sunt subiectivă, dar aşa simt. Pe unde mă duc îmi place să spun că sunt din Timişoara. Sunt mândră că sunt din Timişoara!” Iolanda Balaș (1936-2016)

Veste tristă pentru sportul românesc. Iolanda Balaș a încetat din viață astăzi, la vârsta de 79 de ani, după o lungă suferință. Născută la Timișoara, pe 12 decembrie 1936, „Ioli” e , fără doar și poate, cel mai valoros produs din istoria atletismului de pe Bega. A cucerit două medalii de aur la Jocurile Olimpice, a devenit tot de două ori campioană europeană, are în palmares două medalii de aur la Jocurile Mondiale Universitare, iar de 14 ori a stabilit recordul mondial la săritura în înălțime.

Iolanda Balaș a început atletismul la clubul timișorean Electrica, sub îndrumarea celui ce avea să-i devină mai târziu soț, Ioan Soter. De altfel, „Ioli” avea să devină vedeta unui club care, în anii 40-50 a dominat Campionatele Naționale, având în componență nume precum Edith Treybal, Hans Wiesenmayer, Luiza Ernst, Eugen Lupșa, Mihai și Aurel Raica, Irina Pusch etc.

Și-a continuat activitatea la CCA (viitoarea Steaua), unde a fost transferată alături de Ioan Soter, concurând până în 1967. După retragerea din activitatea competițională, a fost antrenoare în cadrul clubului Steaua, iar în perioada 1988-2005 a condus Federația Română de Atletism.

Site-ul nostru a publicat, de-a lungul anilor, o serie de articole despre cea supranumită „Doamna atletismului românesc”:

Timișoara olimpică: Doamna atletismului românesc vine din Iosefin

Doamna atletismului românesc, la ceas aniversar! Iolanda Balaș, specialista în recorduri din Iosefin

Pagini din atletismul timișorean (III): Ioan Sőtér, șlefuitorul Iolandei Balaș

Pagini din atletismul timișorean (I): Descoperitoarea Iolandei Balaș

Odihnească-se în pace!

Adelina Pastor, aur la Campionatele Internaționale ale României! Ioana Gheorghe, dublu argint

Piteștiul a fost ieri capitala atletismului românesc, stadionul „Nicolae Dobrin” găzduind două competiții importante. De dimineață, s-a desfășurat prima etapă a Campionatelor Naționale de seniori, tineret și juniori 1, care deschid practic sezonul de aer liber. Apoi, după-amiază, a avut loc cea de-a 60-a ediție a Campionatelor Internaționale ale României. Ambele concursuri au adus câte trei prezențe pe podium pentru atleții timișoreni și câte o medalie de aur.

La prima etapă a „naționalului”, Cosmin Dumitrache și-a respectat statutul de lider al hurdlerilor români, câștigând proba sa de bază, cea de 110 metri garduri, cu timpul 14.69. La câteva secunde de aur a fost și Adrian Drăgan, sibianul legitimat la CSM Timișoara, clasat al doilea în proba de 400m, cu timpul 48.21. Acesta a fost urmat de un alt sportiv al clubului de pe Bega, Alberto Gheorghescu, sosit al treilea, cu timpul 48.44 secunde. Alți trei atleți timișoreni au participat în această cursă, dar au înregistrat clasări departe de podium: Gabriel Grunwald – locul 14 (49.66), Marcus Rafael Drăghici – locul 15 (50.04) și Ilie Brancu – locul 18 (50.85).

În concursurile de dimineață, mai notăm un loc 4 obținut de Andrei Bărbuț la 5.000 de metri (14:57.40) și tot un loc 4 pentru Diana Franțescu, la 400 metri garduri (64.26).

După-amiază, pista stadionului din Trivale a găzduit ediția jubiliară – cu numărul 60 – a Campionatelor Internaționale ale României. Iar medaliile au venit pentru timișoreni și de această dată, și tot în număr de trei.

Adelina Pastor a câștigat titlul în proba de 400 de metri, înregistrând timpul 53.49. Sportiva în vârstă de 22 de ani, care din această primăvară are legitimare și pentru CSM Craiova, a înregistrat o performanță sub posibilitățile sale, dar care a fost suficientă pentru obținerea medaliei de aur, oferindu-i un start lansat în întrecerile din aer liber. În această probă, au mai concurat două sportive din Timișoara, Diana Franțescu și Livia Cristurean, care s-au clasat pe locurile 7, respectiv 8, ultimele.

Cea mai bună sportivă a județului Timiș din 2014, Ioana Gheorghe, aduce pe Bega două medalii de argint, în probele de 100 și 200 de metri, titlul revenindu-i de fiecare dată bulgăroaicei Inna Eftimova. La 100m, tânăra atletă timișoreană a înregistrat 12.06, în vreme ce Eftimova a coborât bine sub 12 secunde (11.70), cucerind aurul detașat. La fel s-a întâmplat și la 200m, unde Ioana Gheorghe a trecut linia de sosire după 24.37 de secunde, Eftimova înregistrând 23.76.

Tot în concursul de seară de la Pitești, tânăra Cristina Bălan (din generația 1998) s-a clasat pe locul 10, penultimul, poziția a 11 revenindu-i unei favorite la medalii, Elena Lavric, care a abandonat.

Cea de-a 60-a ediție a Campionatelor Internaționale de Atletism ale României au participat 146 de sportivi din 17 țări, alături de tricolori fiind prezenți atleți din Armenia, Belarus, Bosnia-Herțegovina, Brazilia, Bulgaria, Israel, Italia, Jamaica, Republica Moldova, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Rusia, Serbia, SUA și Ucraina.

Să mai precizăm că proba de săritură în înălțime a purtat numele „Memorial Ioan Soter”, în amintirea fostului mare săritor în înălțime timișorean din anii 40-50, ulterior antrenor și soț al Iolandei Balaș. DIn păcate, Timișoara nu a avut niciun reprezentant, lipsa infrastructurii pentru probele tehnice oprind continuarea acestei tradiții. Păcat!

Pagini din atletismul timișorean (III): Ioan Sőtér, șlefuitorul Iolandei Balaș

„Mult timp înaintea cosmonauților, eu am avut prin Sőtér senzația plecării solemne în spațiu. Un semen al nostru, un tânăr blond și superb în mișcări urma să se înalțe în aer. Era una dintre clipele cele mai curate pe care mi le-a dăruit stadionul.”

Începem povestea lui Ioan (János) Sőtér pornind de la cuvintele scriitorului Radu Cosașu. Pentru că, înainte de a fi antrenor și mai apoi soț al celei mai apreciate atlete timișorene din toate timpurile – Iolanda Balaș – „Hansi” a fost un atlet desăvârșit.

Ioan Sőtér s-a născut în 1927 la Timișoara. A cochetat cu mai multe sporturi. Era, totuși o perioadă în care polivalența nu era deloc un lucru neobișnuit. De pildă, în 1949, îl regăsim în echipa de volei a Electricii, clasată pe poziția a 4-a la prima ediție a Campionatului Național. Însă marea sa dragoste a fost întotdeauna atletismul. Și ca, să fim și mai exacți, săritura în înălțime.

Ioan Sőtér a devenit portdrapelul secției de atletism a clubului Electrica. La finele anilor ’40, era cea mai prestigioasă din țară. Din 1948 începând, „Hansi” s-a impus de opt ori în proba de săritură în înălțime la Campionatele Naționale. De fapt, din 1948 până în 1956, a lipsit de pe prima treaptă a podiumului doar în 1955, când nu a concurat, din cauza unei accidentări.

Mai mult decât atât, Ioan Sőtér a stabilit de 14 ori recordul național la această probă. Prima sa reușită s-a consemnat la 14 iunie 1947 chiar la Timișoara, când a sărit 1.87m, depășind cu un centimetru ștacheta ridicată cu șapte ani în urmă de Pompiliu Stoichițescu. Rămâne deținătorul recordului naționale vrem de aproape 15 ani. Și-a bătut propriul record de nu mai puțin de 13 ori, iar ultima „bornă” a atins-o la 2 iunie 1956, la Jocurile Balcanice de la Istanbul, când a sărit 2.05m. Abia în 1961, Cornel Porumb avea să depășească această reușită, sărind 2.06m la Internaționalele României de la București.

De-a lungul carierei sale, Ioan Sőtér a sărit peste 2 metri – o „bornă” atinsă cu mare greutate la nivel mondial în acea perioadă – de peste 150 de ori, în concursuri sau antrenamente.

Antrenor vreme de trei decenii

„Cornel Iovănescu a fost primul meu dascăl, la Timișoara, de la care am învățat mult. Foarte mult… Mai întâi ca sportiv de performanță dar și despre cum ar trebui să se comporte un antrenor – iar acesta îl consider lucrul cel mai important. Mi-au rămas o serie de obiceiuri de la Cornel Iovănescu, pentru care am toată stima.” – Ioan Sőtér

Coperta revistei „Sport” din ianuarie 1968. Iolanda Balaș și Ioan Sőtér, la cununia civilă.

Spre finalul anilor ’50, Ioan Sőtér a abandonat activitatea competițională, axându-se pe cea de antrenor, pe care o desfășura deja în paralel. O începuse deja de ceva vreme, pregătind-o, din 1955, pe tânăra Iolanda Balaș, pentru prima mare provocare a carierei, Jocurile Olimpice de la Melbourne.

Originea sa maghiară și faptul că fratele său se stabilise în Australia l-au împiedicat să o însoțească pe tânăra Ioli la debutul ei sub semnul celor cinci cercuri. „Nu i s-a dat voie să plece pentru că avea un frate în Australia… Autorităţile vremii ştiau că Söter n-a ascuns vreo clipă acest lucru, dar văzând relaţiile antrenor-sportiv, şi nu numai, şi-au imaginat că, dacă plecăm împreună, rămânem acolo”, povestea Iolanda Balaș într-un interviu acordat revistei Q Magazine. Ioan Sőtér și-a putut însoți eleva abia la Jocurile Olimpice din 1960, de la Roma, acolo unde avea să cucerească și prima ei medalie de aur. Iar asta după un act nebunesc de curaj al atletei, care l-a abordat franc pe însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Delegaţia olimpică a României plecase deja la Roma, eu am cerut să nu plec, ca să rămân să mă antrenez împreună cu Söter până în ultimul moment. Şi atunci, într-o nebunie, nici eu nu ştiu de unde am avut curajul să fac ultima încercare. I-am spus lui Gheorghiu-Dej că eu nu pot reprezenta ţara care nu are încredere în mine. A avut un şoc. I-am spus toată povestea care ne acuza pe noi că am rămâne acolo. Mi-a spus: «Se va rezolva aşa cum trebuie». Era vineri. Luni aveam avion de pe Băneasa. Am fost anunţată oficial că plecăm împreună. În mod miraculos, Hansi Söter a primit paşaportul la aeroport”, a povestit Iolanda Balaș în același interviu.

Ioan Sőtér și-a dedicat întreaga carieră atletismului, activând ca antrenor la clubul Steaua până în ultimele săptămâni ale vieții sale. În 1987 însă, fostul mare atlet s-a consumat excesiv în urma unor incidente cu conducerea de atunci a clubului militar, care ulterior au dus la cele două comoții cerebrale care i-au curmat viața la doar 60 de ani. „În 1987, el fiind antrenor în lotul naţional şi fiind şi şeful secţiei de atletism de la Steaua, a fost chemat şi i s-au reproşat nişte lucruri nemeritate. Cuvinte ca: «Eşti incapabil! Nu eşti bun de nimic! Te dau afară!». L-au luat tare de tot. El nu mi-a spus nimic, dar am văzut că era foarte abătut. I-a venit rău, am mers la spital, iar în timp de două săpxămâni a repetat accidentul cerebral… Pentru noi, a fost o tragedie… Băiatul a fost marcat, a terminat liceul şi nu a putut să reuşească la admiterea la facultate”, a rememorat Iolanda Balaș momentul pierderii omului care i-a definit viața pe toate planurile.

Băiatul despre care vorbește timișoreanca e Doru, unicul fiu al soților Sőtér. A fost la rândul său apropiat de atletism, fiind campion național de juniori în proba de sprint. Astăzi, Doru Sőtér e consilier în cadrul Agenției Naționale Anti-Doping.

Timișoara, oraș al premierelor în voleiul românesc

Echipa națională de volei a României, locul 4 la CM din 1949.
În rândul de sus, timișorenii Ștefan Roman (al treilea din stânga) și Emil Wilvert (al patrulea din dreapta)

Voleiul a ajuns, de ani buni, ruda săracă a sportului timișorean. Un sport lăsat complet de izbeliște după 1990, care a ajuns să se mulțumească în prezent doar cu simpla subzistență. Prea puțini dintre cei ce au condamnat la anonimat această disciplină cunosc meritele orașului de pe Bega în dezvoltarea ei la nivel național. Timișoara a fost singurul oraș din afara capitalei participant cu două echipe la prima ediție a Campionatului Național de volei masculin, desfășurată în 1949, și pe care o vom „diseca” în rândurile de mai jos.

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, activitatea voleibalistică din România se concentra, aproape în exclusivitate, în jurul Bucureștiului. O statistică întocmită de federația de specialitate, pentru perioada 1940-1942, arăta că, în capitală, existau 28 de echipe de volei, aproximativ 600 de jucători legitimați, 9 terenuri și 6 săli. Puține orașe din țară dispuneau de echipe bine conturate pentru această disciplină: Sibiu, Focșani, Constanța, Ploiești, Brașov, însă meciurile acestora erau rare, fără o anumită regularitate, în lipsa unui campionat național în adevăratul sens al cuvântului.

Singura competiție de anvergură desfășurată în acei ani era Campionatul Orașului București, care a avut, la masculin, câștigătoare precum Apărătorii Patriei, Sportul Studențesc, Telefon-Club, CS Bonaparte sau Avântul Sportiv.

Abia în 1949, s-au pus bazele unei adevărate întreceri naționale, odată cu extinderea voleiului în majoritatea orașelor importante ale țării. La startul competiției s-au înscris nu mai puțin de 20 echipe. Cele mai multe le dădea, firește, Bucureștiul, șase la număr: CSCA (Steaua), CSU, Sindicatul Sanitar, Godeanu, CFR și Petrolul. Orașele din provincie au fost reprezentate de câte o echipă. Excepție făcea Timișoara…

Bucureștiul, răpus în premieră

Emil Wilvert (Electrica), al treilea din stânga, la Universiada din 1953

Reprezentantele capitalei Banatului se numeau Electrica și CSU, nimeni alta decât actuala Universitatea, formație ce se luptă pentru revenirea în primul eșalon. Întrecerea a început cu un tur preliminar, disputat la București, ambele formații timișorene reușind calificarea în faza următoare. Electrica a dispus, în trei seturi, de SPF Constanța, în timp ce „universitarii” s-au impus, cu 3-1, în fața Petrolului Ploiești.

Formațiile câștigătoare au fost apoi împărțite în două serii, una de 6 și alta de 7 echipe, în vreme ce învinsele au participat la un turneu de consolare, câștigat de CSU Cluj. Cele două reprezentante ale Timișoarei au fost repartizate în seria a II-a și, încă din prima etapă, CSU a reușit un rezultat ce a atras atenția specialiștilor asupra potențialului existent în această parte de țară. „Studenții” au învins cu 3-2 pe Godeanu București, aceasta fiind prima înfrângere a unei grupări din capitală în fața unei echipe din provincie într-un joc oficial. Iată cum arăta un sextet al lui CSU Timișoara în acel sezon: Roman, Mănescu, Gorcea, Zârnoveanu, Baciu, Alexandrescu.

La turneul final s-au calificat primele două clasate din fiecare serie. În prima, a fost o afacere bucureșteană, CSCA și CSU mergând împreună mai departe. În cea de-a doua, s-a impus favorita CFR București, fiind însă însoțită de revelația Electrica Timișoara. Printre remarcații grupării bănățene, îi nominalizăm pe Emil Wilvert, viitor internațional de succes al României, și pe Ioan Söter, cel mai important săritor în înălțime din țară la acea vreme, viitor descoperitor, șlefuitor și apoi soț al Iolandei Balaș. Alături de ei, au mai evoluat Mânăstireanu, frații Florescu și Jitaru.

În „careul de ași” ai primului Campionat Național la volei masculin, „intrusa” Electrica Timișoara nu a făcut față ritmului impus de cele trei bucureștene calificate în această fază. Bănățenii au pierdut, pe rând, cu 0-3 în fața lui CSCA, cu 0-3 în fața lui CSU, reușind, în ultimul joc, să le smulgă un set celor de la CFR, care aveau să se încununeze cu primul titlu național.

Rampă de lansare pentru o legendă a voleiului românesc

Printre remarcații primei ediții a Campionatului Național, s-a numărat și Ștefan Roman, jucător la CSU Timișoara. Născut în 1927, la Șeitin, jud. Arad, s-a remarcat ca voleibalist la Timișoara, mai întâi la RGMT (Reuniunea de Gimnastică a Muncitorilor), pentru care a debutat în 1946. După două sezoane bune la CSU (devenită între timp Știința), se transferă la București, unde evoluează la CCA și Progresul. A fost unul dintre jucătorii de bază ai naționalei României în decursul anilor 50, contribuind la realizări precum locul 2 la Campionatul Mondial din 1956, locul 2 la Campionatul European din 1958, locul 3 la Campionatul Mondial din 1960 și locul 4 la Campionatul Mondial din 1952.

Ca antrenor, a activat la CCA, Rapid și Progresul, secondându-l pe legendarul Nicolae Sotir la conducerea echipei naționale, în perioada 1960-1964. Între 1969 și 1971 a activat în Grecia, iar la mijlocul anilor 70 a îndeplinit rolul de antrenor federal. În 1953 a fost numit Maestru Emerit al Sportului, iar în 2000 i s-a conferit Crucea Națională „Serviciul Credincios” clasa a II-a. A încetat din viață în luna ianuarie a anului 2008.

Doamna atletismului românesc, la ceas aniversar! Iolanda Balaș, specialista în recorduri din Iosefin

Iolanda Balaș-Soter, cel mai de succes produs al atletismului timișorean, împlinește astăzi 77 de ani. Supranumită „doamna atletismului românesc”, atât pentru performanțele remarcabile pe care le-a obținut în prestigioasa carieră, cât mai ales pentru prestanța și eleganța din afara stadionului, Iolanda Balaș și-a început drumul în cartierul Iosefin, iar apoi la clubul Electrica, îndrumată de cel ce avea să îi fie soț, Ioan Soter.

Iolanda Balaș a trecut în ultima perioadă prin momente de cumpănă, însă miercuri a apărut din nou în public, la Gala Atletismului Românesc, unde a primit un trofeu omagial, pentru întreaga activitate. Rămasă la fel de puternică, în ciuda obstacolelor din ultima perioadă, „doamna Ioli” e pregătită să revină în sprijinul sportului pe care l-a slujit o viață, prin intermediul Fundației Atletismului Românesc.

„Au trecut anii, fără discuţie, şi, când împlineşti o anumită vârstă, de ziua ta ai un prilej să te bucuri că ai mai apucat un an, dar şi să te întristezi că a mai trecut un an. Dar să revenim la fundaţie, unde nu am mai fost de o lună şi jumătate, am stat în spital. Voi fi din nou la fundaţie, pentru că aceasta este menirea acestei organizaţii, pe care, iertaţi-mi lipsa de modestie, am creat-o: să ajute atletismul românesc. Amintirile sunt deja în cărţi, în enciclopedii, acum în muzee. Acum trebuie să creăm alte amintiri, pentru alte generaţii. Voi face şi eu ce mai pot face pentru ei”, a declarat Iolanda Balaș, într-un interviu acordat Agerpres.

Născută la 12 decembrie 1936 la Timișoara, Iolanda Balaș s-a apucat de atletism în 1948, la vârsta de 12 ani. Punctul de plecare în traseul ei de săritoare la înălțime a fost 1,28m. Vă propunem să urmărim cum au evoluat performanțele celei ce avea să domine autoritar scena mondială la această probă timp de un deceniu:

1951 – 1,51m, 1952 – 1,53m, 1953 – 1,60m, 1954 – 1,65m, 1955 – 1,70m, 1956 – 1,76m, – 1958 – 1,83m, 1959 – 1,84m, 1960 – 1,86m, 1961 – 1,91m, 1962 – 1,87m, 1963 – 1,88m, 1964 – 1,90m, 1965 – 1,86m, 1966 – 1,84m.

Momentul psihologic al carierei

La nici 20 de ani, pe 14 iulie 1956, Iolanda Balaș stabilea primul record mondial, 1,75m, cu un centimetru peste deținătoarea acestuia, britanica Thelma Hopkins. Peste câteva săptămâni, au urmat Jocurile Olimpice de la Melbourne, însă în finala mare, Ioli nu a fost în cea mai bună formă, clasându-se a cincea, cu o săritură de 1.67m. O înfrângere pe care a suportat-o foarte greu și din cauza căreia și-a întrerupt activitatea o perioadă mai îndelungată. Ioan Soter, cel ce i-a fost antrenor și ulterior soț, a rememorat mai târziu modul în care Ioli a trecut peste acel prim mare eșec al carierei și a ajuns să domine proba de săritură în înălțime timp de un deceniu:

„La 30 ianuarie 1957, Ioli a venit singură pe stadion, după o lună și jumătate de luptă cu sine, și mi-a adresat – pe tonul cel mai simplu – cele două cuvinte pe care le așteptam de la o zi la alta: <Putem începe!>. Aveam în fața mea un alt om, astfel că pot spune cu certitudine că Ioli a început să lucreze cu adevărat abia în ziua aceea de sfârșit de ianuarie a anului 1957. Tot ceea ce realizase până atunci, adică de la primul său record național – 1,49m în 1951, la Timișoara – și până la 1,75m, se datora în cea mai mare măsură calităților fizice excepționale, talentului și năzuinței sale de a zbura. Deci, după 30 ianuarie, pot spune că a început munca… Au dispărut ca prin farmec nesiguranța Iolandei, neîncrederea ei în forțele proprii. În fața mea nu se mai afla o adolescentă, ci o atletă matură. Melbourne? Nu era decât o etapă. Ultima înfrângere. Acum, Ioli punea întrebări. Nu mai era fetița din 1949 care îmi imita toate mișcările. Fiecare idee era întoarsă pe toate fețele. De ce așa? Poate că ar fi mai bine dacă… Și toate acestea nu urmăreau decât un singur scop: evitarea greșelii. Oricât de neînsemnată. Melbourne-ul, deși redus – prin efortul rațiunii – la dimensiunile unei singure etape, nu poate fi uitat. (…) Abia spre sfârșitul lui 1957, după o muncă uriașă, Ioli a revenit treptat la plafonul lui 1,70-1,73m. La 13 octombrie, la București, a sărit 1,76m, egalând recordul mondial care i-a pricinuit necazuri în Australia. Nu se scurseseră nici 11 luni din ziua neagră de la Melbourne!” (Ion Puică, Ștafeta de aur, Ed. Sport-Turism, 1988)

Pentru a vă face o imagine și mai clară a impactului pe care Iolanda Balaș l-a avut la nivel mondial în anii săi de glorie, să dăm citire unei fraze apărute în Guines Book World Records: „Românca Iolanda Balaș, între 1956 și 1966, a câștigat toate cele 140 de concursuri de săritură în înălțime la care a luat parte”.

Mai multe detalii despre cariera timișorencei Iolanda Balaș, puteți consulta AICI, în articolul apărut pe site-ul nostru în 2012, în cadrul rubricii „Timișoara olimpică”.

Timișoreanca Iolanda Balaș, prima în Pantheonul Gloriei

Săptămâna trecută, la Barcelona, s-a serbat centenarul Federației Internaționale de Atletism (IAAF), prilej cu care s-a inaugurat un Hall of Fame, denumit Pantheonul Gloriei, în care au fost incluse 24 de personalități care au marcat istoria acestui sport. Primul nume din această galerie de legende e cel al timișorencei Iolanda Balaș, una dintre sportivele care și-au pus iremediabil amprenta pe evoluția săriturii în înălțime.

Timișoreanca Iolanda Balaș a scris istorie la săritura în înălțime. Dublă campioană olimpică, în 1960 și 1964, deținătoare a 14 recorduri mondiale, dublă campioană europeană, dublă campioană mondială universitară și dublă campioană balcanică. Acestea sunt doar cele mai importante distincții ale atletei ce a dominat această probă a atletismului vreme de aproape un deceniu.

Povestea primei doamne a atletismului mondial poate fi citită AICI.

Iată și componența completă a Pantheonului Gloriei:

Iolanda Balaş-Soter (România, înălţime), Fanny Blainkers- Koen (Olanda, 100, 200, 80 m garduri, înălţime, pentatlon), Serghei Bubka (Ucraina, prăjină), Sebastian Coe (Marea Britanie, 800, 1.500 m), Betty Cuthbert (Australia, 100, 200, 400 m), Mildred “Babe” Didriksen (SUA, 80 m garduri, suliţă, înălţime), Emil Zatopek(Cehoslovacia, 5.000, 10.000 m, maraton), Jackie Joyner-Kersee (SUA, heptatlon, lungime), Alberto Juantorena (Cuba, 400, 800 m), Wang Junxia (China, 3.000, 5.000, 10.000 m), Kip Keino (Kenya, 1.500, 5.000, 3.000 m obstacole), Stefka Kostadinova (Bulgaria, înălţime), Carl Lewis (SUA, 100, 200 m, lungime), Michael Johnson (SUA, 200, 400 m), Edwin Moses (SUA, 400 m garduri), Paavo Nurmi (Finlanda, 1.500, 5.000, 10.000 m), Dan O’Brien (SUA, decatlon), Al Oerter (SUA, disc), Jesse Owens (SUA, 100, 200 m, lungime), Peter Snell (Noua Zeelandă, 800, 1.500 m), Irena Szewinska (Polonia, 100, 200, 400 m), Abebe Bikila (Etiopia, maraton), Adhemar Da Silva (Brazilia, triplusalt), Vladimir Golubniki (Ucraina, 20 km marş).

Timișoara olimpică: Doamna atletismului românesc vine din Iosefin

Poate cel mai mare nume pe care Timișoara l-a dat olimpismului e Iolanda Balaș. Dublă campioană olimpică la săritura în înălțime, deținătoare a nenumărate recorduri mondiale, venerabila doamnă a atletismului românesc recunoaște, de fiecare dată când are ocazia, că datorează totul Timișoarei.

Iolanda Balaș a văzut lumina zilei la Timișoara, pe 12 decembrie 1936. A copilărit în Iosefin, într-o familie de etnici maghiari, dezbinată de război. Tatăl ei, Frigyes, a luptat în armata maghiară, însă a fost luat prizonier de către sovietici. O parte a familiei a reușit să se stabilească ulterior în Ungaria, unde fusese relocat și Fridgyes, însă micuța Iolanda și mama ei, Etel, au rămas în Timișoara.

Primele contacte cu sportul le-a avut în cartier. A fost elevă a școlii de fete „Notre Dame”, actualui Colegiu Bănățean, unde, sub supravegherea măicuțelor, a deprins tainele educației fizice în sala de sport a liceului, care e funcțională și astăzi. Mai târziu, l-a cunoscut pe celebrul săritor în înălțime Ioan Soter, care obținuse locul 6 la Jocurile Olimpice de la Helsinki, și care a dus-o pe Iolanda la atletism. Alături de antrenorul și, mai târziu, soțul ei, și-a perfecționat constant tehnica săriturii, ajungând să domine această disciplină vreme de un deceniu.

Primul record mondial, la nici 20 de ani

Iolanda Balaș a activat la clubul Electrica Timișoara. Cu toate acestea, politica de centralizare a noului regim a obligat-o să se stabiliească la doar 16 ani la București, unde a concurat pentru CCA. La 14 iulie 1956, cu câteva săptămâni înaintea Jocurilor Olimpice de la Melbourne, săritoarea din Timișoara a stabilit primul ei record mondial, 1.75m, cu un centimetru mai mult decât britanica Thelma Hopkins, deținătoarea recordului. Din păcate, Iolanda Balaș n-a putut repeta performanța și în Australia, clasându-se doar pe 5 în finala olimpică, cu o săritură de 1.67m.

Motivele eșecului de la Melbourne au fost mai târziu explicate. Antrenorul ei, Ioan Soter, n-a primit acceptul de a se deplasa împreună cu delegația României la Jocurile Olimpice, deoarece avea un frate în Australia și se considera că va încerca, la rândul lui, să rămână acolo. Rămasă fără mentorul ei, timișoreanca nu s-a ridicat la nivelul care a consacrat-o nici la antrenamente și nici la concurs.

Trei ani care au revoluționat săritura în înălțime

Iolanda Balaș a doborât un nou record mondial în octombrie 1957, sărind 1.76m, însă după numai o lună chinezoaica Zheng Fengrong avea să depășească cu un centimetru această ștachetă. La 7 iunie 1958, Iolanda Balaș redevine recordmenă mondială, păstrându-și acest statut până în 1971. Timp de trei ani, și-a depășit de 11 ori propriul record, ajungând ca la 16 iulie 1961 să sară 1.91m, o performanță uluitoare pentru vremea respectivă, nicio altă sportivă nereușind să depășească 1.78m. Recordul a stat în picioare timp de zece ani, și după retragerea atletei, fiind depășit de austriaca Ilona Gusenbauer.

Victorie zdrobitoare la Roma

Iolanda Balaș a cucerit primul aur olimpic în 1960, la Roma, atunci când a dominat realmente întregul concurs. Toate participantele au sărit maximum 1.71m, însă timișoreanca a reușit 1.73 chiar de la prima încercare. Deși își asigurase deja prima treaptă a podiumului, a continuat concursul, ajungând să sară 1.85 la ultima încercare. Nu mai puțin de 14 centimetri au despărțit-o pe Iolanda Balaș de ocupanta locului 2, poloneza Jaroslava Jozwiakowska.

Supremație confirmată la Tokio

Timișoreanca Iolanda Balaș avea întreaga lume a atletismului la picioare. Nici în 1964, la Tokio, n-a avut contracandidată. A cucerit medalia de aur cu o săritură de 1.90, după o tentativă nereușită de a-și depăși din nou propriul record mondial, fixând bara la 1.92. Pe poziția secundă s-a clasat australianca Michel Brown, care n-a reușit decât 1.80m, adică cu 10 centimetri mai puțin decât atleta născută pe Bega.

Timișoara i-a rămas în suflet

Anul acesta se împlinesc exact șase decenii de când Iolanda Balaș a părăsit definitiv Timișoara. După retragerea din activitatea competițională, a rămas la București, unde a activat ca arbitru de atletism, iar apoi ca președinte al federației de specialitate, între 1988 și 2005.

Deși nu mai are nicio rudă în orașul de pe Bega, revine aici cu plăcere de câte ori i se ivește ocazia. „Timişoara reprezintă totul pentru mine. Timişoara e oraşul în care m-am născut, am învăţat, am făcut sport. Ţin în continuare foarte mult la acest oraş, chiar dacă, din păcate, acolo nu mai am pe nimeni. Merg la Timişoara ca un străin. Nu mai am unde să trag, aşa că stau la hotel. Să ştiţi că deşi am colindat toată lumea, pentru mine, Timişoara rămâne Timişoara. E cel mai frumos şi cel mai civilizat oraş din România. Ştiu că sunt subiectivă, dar aşa simt. Pe unde mă duc îmi place să spun că sunt din Timişoara. Sunt mândră că sunt din Timişoara”, a declarat Iolanda Balaș, într-un interviu acordat în urmă cu doi ani, în Evenimentul Zilei.