iolanda balas Archives

FOTOREPORTAJ | Ruinele sportului timișorean (IV): UMT, stadionul cu iz britanic ras de pe fața pământului

Până acum, în cadrul serialului nostru, am văzut împreună cum s-au degradat câteva dintre arenele mai mici ale Timișoarei, folosite de-a lungul vremii cel mult la nivelul eșalonului terț. Nu putea însă lipsi din vederile noastre ceea ce se întâmplă la Pădurea Verde, acolo unde o veritabilă groapă de gunoi ne amintește de ceea ce fusese până nu demult stadionul „UMT”. O arenă cochetă, cu o tribună de lemn acoperită, rămasă moștenire din efervescentul fotbal timișorean al perioadei interbelice, cu peluze pe stil britanic, cu locuri în picioare și bare de sprijin, cu un gazon natural impecabil. Aici s-a jucat fotbal de primă ligă în sezonul 2001/2002. Aici s-au umplut tribunele până la refuz la finele anilor ’90, când UMT-ul, din postura de divizionară C, ajungea să se dueleze cu Astra Ploiești ori Dinamo în Cupa României. Tot aici, la începutul acestui deceniu s-a petrecut cea mai sinistră crimă la adresa fotbalului timișorean de după Revoluție, așa cum aș numi demolarea arenei UMT.

În țările civilizate, un stadion cu o istorie precum cel al UMT-ului ar fi fost exploatat la maximum. Măcar în scop turistic, dacă în circuitul fotbalistic al anului 2016 o arenă de acest tip nu și-ar putea face loc. Tribuna de lemn cu acoperiș, situată pe latura mărginită de strada Avram Imbroane, putea fi trecută fără niciun fel de problemă în lista monumentelor istorice ale orașului. O construcție rămasă moștenire de la vechea arenă Electrica, acolo unde, în anii ’30, Ripensia lui Dobay, Bindea, Ciolac și Deheleanu scria pagini de aur în cartea de istorie a fotbalului românesc. Tribuna, deși reconstruită parțial în anii ’70, iar apoi dotată cu scaune de plastic în vara lui 2001, păstra acel iz interbelic. Îți dădea certitudinea că nu te afli pe un stadion oarecare, ci pe unul cu o încărcătură specială, unde povestea fotbalului romantic se regăsea în fiecare colțișor.

Astăzi, perimetrul în care se înălța, până în urmă cu patru ani, stadionul UMT, nu prea mai are ce să îți povestească. Istorisirile bunicilor noștri, umbra lui Dobay, a Iolandei Balaș (care tot pe acest stadion și-a început urcușul spre „Everestul” performanței) și chiar urma pașilor lui Călin, Vlaicu, Mada sau Săvoiu au dispărut odată cu intrarea buldozerelor pe acest spațiu sacru al sportului timișorean. Dacă vreți, e povestea – sau imaginea iconică – a capitalismului bezmetic din România ultimilor 25 de ani, cel în care se calcă pe cadavre, se demolează fără discernământ, se privatizează după reguli originale, se parcelează, se închiriază ori se vinde după bunul plac. Povestea unui dribling, nu al lui Bindea printre apărătorii adverși, ci al actualilor proprietari printre chichițe și portițe legale, golul fiind aici echivalentul găsirii unei căi de schimbare a terenului de la destinația pe care o are de mai bine de 80 de ani: sportul de performanță.

Ce a mai rămas astăzi, în 2016, din stadionul „UMT”? Gardul dinspre strada Avram Imbroane, cu intrarea principală de lângă ștrand, casele de bilete, precum și turnul înălțat tot în vara lui 2001 pentru televiziuni. În spatele gardului, bălării ce trec binișor de-un metru și gunoaie. Aici, în acest mormânt nemarcat, zace o parte a istoriei fotbalului timișorean.

Voi lăsa să vorbească imaginile, surprinse ieri (23 iulie 2016) în spațiul fostului stadion:

Site-ul nostru a publicat, de-a lungul anilor, o serie de articole dedicate dramei stadionului UMT. Am reconstituit ultimele momente din viața echipei, care s-a desființat în vara lui 2008, odată cu retrogradarea în Divizia D, am consemnat momentul demolării arenei, în urmă cu patru ani, iar luna trecută ne-am amintit de istorica promovare în „A” a „zebrelor”, de la care s-au scurs 15 ani.

Vă propun să ne încheiem periplul de la UMT într-un ton nostalgic, cu imagini din anii în care stadionul de la Pădurea Verde mustea de lume la meciurile alb-negrilor:

Și dacă tot suntem la capitolul amintiri, să vedem și imagini filmate la un meci UMT – CSM Reșița (2-1) din primăvara lui 2001, adică din sezonul în care trupa pregătită de Aurel Șunda promova în Divizia A:

Emil Grozescu, seniorul atletismului timișorean: „Mă amăgește faptul că urmașii mei nu se bucură de aceleași condiții”

În Timișoara, atletismul s-a numărat dintotdeauna printre disciplinele cu priză la localnici. Încă din primii ani ai secolului trecut, s-au înființat secții de atletism în cadrul marilor cluburi sportive ale vremii (C.A.T, Chinezul, R.G.M.T. etc.), iar efervescența din acea perioadă a dus la explozia din anii 40-50 a clubului Electrica (devenit ulterior Progresul). Nume precum Eugen Lupșa, Luiza Ernst, Irina Pusch, Edith Treybal, Ioan Soter, Hans Wiesenmayer și, firește, Iolanda Balaș dominau concursurile interne și reprezentau cu brio România în întrecerile internaționale. În această efervescență a atletismului timișorean a apărut și Emil Grozescu, mai întâi ca sportiv – apropiat de toți marii performei ai vremii de la Electrica – și, din 1961, ca antrenor, o activitate care i-a adus cele mai mari satisfacții ale vieții și pe care a abandonat-o definitiv abia anul trecut.

Emil Grozescu, pe Stadionul Olimpic din Moscova, în 1980, așteptând intrarea în concurs a elevului său de la Politehnica Timișoara, Vasile Bichea

Emil-Alexandru Grozescu s-a născut la Timișoara, în 1933. La 83 de ani, analizează cu luciditatea și rigoarea pe care am aștepta-o astăzi mai de grabă de la factorii de decizie starea de fapt a atletismului timișorean și românesc. A activat ca antrenor la Clubul Sportiv Școlar din Timișoara, din 1961, iar din 1968 până anul trecut a lucrat în slujba CS Politehnica Timișoara. În plus, în perioada 1981-2000 s-a regăsit și în corpul de antrenori ai Lotului Național. Cariera sa însumează 332 de medalii (272 la nivel național, 48 la competiții balcanice, 7 la Campionate Mondiale și 5 la Campionate Europene), performanțe care îl situează în rândul celor mai importanți antrenori din istoria atletismului timișorean.

Chiar dacă nu a fost vorba despre o medalie, antrenorul emerit Emil Grozescu își amintește cu plăcere de singura ediție a Jocurilor Olimpice la care a participat ca antrenor. Se întâmpla în 1980, la Moscova, atunci când elevul său de la Politehnica Timișoara, Vasile Bichea, finalist în proba de 3.000m obstacole.

Vasile Bichea, sportiv pregătit la Politehnica Timișoara de Emil Grozescu, a încheiat pe locul 9 finala de 3.000m obstacole din cadrul J.O. din 1980, de la Moscova

„Pentru mine Olimpiada înseamnă vârful performanței sportive, așa cum e pentru orice antrenor. La mine s-a materializat în 1980, când în calitate de antrenor al sportivului Vasile Bichea, finalist la 3.000m obstacole, am trăit acest moment la maximum. Jocurile Olimpice sunt o competiție deosebită, atât ca desfășurare, cât și prin aspectele colaterale. Să stai în satul olimpic, alături de toate vedetele sportului mondial, e ceva de nedrscris, un vis… Am participat la multe Campionate Mondiale, Europene, Balcanice, dar Olimpiada este ceva deosebit”, povestește profesorul Grozescu.

În proba olimpică de 3.000m obstacole, Vasile Bichea s-a clasat pe locul 9, la o distanță totuși mare față de medaliatul cu aur, polonezul Bronislaw Malinowski. Totuși, pentru Emil Grozescu a rămas mândria că printre primii atleți ai lumii s-a aflat și un sportiv al Politehnicii.

„S-a calificat după serii și semifinale în finală, astfel încât am trăit de trei ori emoții puternice alături de el. Sigur că aș fi dorit și o medalie, dar nu a fost posibil. Am fost totuși fericit că la mijlocul plutonului s-a găsit și un reprezentant al Politehnicii Timișoara. Participarea lui o consider onorabilă, deși e clar că se putea mai mult”, a mai spus Emil Grozescu.

Emil Grozescu s-a pensionat definitiv abia anul trecut, însă poate fi zărirt deseori în zona stadionului „Știința”, pentru a-și vedea la lucru foștii elevi, fie ei sportivi, fie antrenori. Deși vârsta din buletin îl trage spre casă, atletismul, care i-a definit întreaga existență, îl receamă mereu aproape de pistă. „Ca antrenor în atletism, trebuie să îți supraveghezi sportivii la trei antrenamente pe zi, ceea ce presupune un efort deosebit. Bineînțeles, sportivii suportă în primul rând acest efort, dar antrenorul e omul din umbră, care trebuie să fie prezent la toate”, afirmă profesorul Grozescu.

Ce s-a ales de atletismul timișorean?

Profesorul Emil Grozescu vorbește despre starea actuală a atletismului timișorean referindu-se la contextul general, național, al celui mai vechi sport olimpic. Sportul nu s-a numărat printre primele zece priorități în niciunul dintre guvernele post-decembriste, o lege sănătoasă și coerentă a sponsorizării pare mai departe decât primii pași ai omului pe Marte, iar infrastructura e aproape inexistentă.

„Atletismul timișorean e parte a sistemului național. Când se va acorda un mai mare sprijin sistemului național, atunci și la Timișoara vor merge lucrurile mai bine. Nu poți realiza mare performanță dacă nu ai un sprijin total, financiar în primul rând. 0,25% din PIB pentru sport mi se pare extrem de puțin, nu știu cum pot supraviețui sportivii. Iar acest aspect se vede până jos, la cluburile din sistemul național. Când se vor schimba lucrurile, sigur se vor ridica și cluburile din Timișoara. Cadre ar fi, sportivi se pot recruta, trăim într-un oraș în care sportul este bine cotat. Însă marea performanță costă mult… susținătoare speciale, alimentație specială… iar atât timp cât nu ajungi la o performanță de valoare națională sau internațională, sprijinul e parțial. Eu aveam, pe vremuri, grupe de 30 de atleți la Politehnica, iar 10 dintre ei ajungeau să performeze la nivel internațional. Cred că trebuie să așteptăm puțin, trebuie să existe însă și speranță”, spune Emil Grozescu.

La nivel național, cluburile timișorene continuă să adune anual medalii, care în acest context pot fi privite drept adevărate miracole. Timișoara nu dispune de o altă pistă decât cea de pe „Știința”, de multe ori supraaglomerată, o sală de atletism nu mai există din 1997, când a ars cea din Circumvalațiunii, iar probele tehnice (cele care au adus, fără doar și poate, cele mai mari performanțe atletismului timișorean”) au dispărut cu desăvârșire.

„Nu mai avem sală, care a fost incendiată și nu s-a mai construit. Stadionul „Dan Păltinișanu” nu mai are pistă de atletism… s-a turnat bitum peste, pentru a fi mai aspectuoasă la meciurile de fotbal. Au dispărut tot din acest motiv probele tehnice. E foarte, foarte greu. Mai sunt câțiva pasionați, printre foștii mei elevi, dar și unii dintre ei deja se pensionează. Ioan Damaschin, de exemplu, e deja pensionar, iar dacă nu va avea condiții, nu știu cât va mai putea continua. Alții abia au început, cum e Raymond Gulyas, un tânăr foarte ambițios, dar nici el nu știu cât va putea continua fără un sprijin consistent”, a mai afirmat Emil Grozescu.

Dar de cel românesc?

Se apropie cu pași repezi Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, iar atletismul are una dintre cele mai numeroase delegații la nivel național. Totuși, îndrăznim să sperăm la medalii în august?

„E greu să sperăm la medalii. Ați văzut că a căzut și gimnastica, o adevărată fabrică de medalii. Dar eu spun că una-două surprize pot apărea, pentru că așa s-a întâmplat la fiecare ediție. Întotdeauna a venit o medalie acolo de unde nu te așteptai. Sigur, mă amăgește faptul că urmașii mei nu se pot bucura de aceleași condiții materiale pe care le-am avut noi. Au dispărut și competițiile de masă, un aspect total neglijat. În plus, pregătirea centralizată a fost cheia succesului în sportul Românesc. Eu în cei aproape 20 de ani în care am activat și la lotul național, veneam cu învoire acasă în decursul unui an… cu învoire! N-aveam nici concedii, nimic…”, e de părere Emil Grozescu.

Prin mâna antrenorului Emil Grozescu au trecut, de-a lungul vremii, nume importante ale atletismului timișorean și românesc, cum sunt Mariana Chirilă, Maria Simeanu, sau regretata Georgeta Gazibara, toate cu rezultate de excepție în întrecerile internaționale.

Proba de sprint, dominată de atletele de la CSM Timișoara, la Campionatele Internaționale ale României

13346923_979290898845369_4355011999303277219_n

CSM Timișoara a dominat proba de sprint (100m)! În centru, câștigătoarea Andreea Ogrăzneanu, iar în stânga ei, Ioana Gheorghe, clasată pe poziția a doua. (Foto: Cristian Barbu)

Stadionul „Nicolae Dobrin” din Pitești a găzduit ieri ediția cu numărul 61 a Campionatelor Internaționale de Atletism ale României, competiție ce a primit din acest an numele singurei duble campioane olimpice în această disciplină, timișoreanca Iolanda Balaș. Deși participarea atleților timișoreni nu a fost foarte numeroasă, CSM Timișoara a înregistrat un dublu succes în proba feminină de sprint, 100m.

Clubul timișorean a dat primele două clasate ale probei de sprint ieri după-amiază, pe stadionul din Trivale. Medalia de aur a fost cucerită de Andreea Ogrăzeanu, sportivă ce aleargă cu dublă legitimare, la Rapid București și CSM Timișoara. Atleta în vârstă de 26 de ani a înregistrat 11.59, fiind singura concurentă care a coborât sub pragul de 12 secunde.

Învingătoarea a fost urmată, pe a doua treaptă a podiumului, de Ioana Gheorghe, tot de la CSM Timișoara. Sprintera în vârstă de 19 ani a cucerit medalia de argint, după ce a fost cronometrată cu 12.07 secunde.

În paralel, tot la Pitești se desfășoară, la acest final de săptămână, și etapa a doua a Campionatelor Naționale în aer liber, unde astăzi vom avea primele prezențe timișorene. În jurul orei 16:25 e programat startul în proba feminină de 800m, în care va alerga Delia Irimia, de la CSM Timișoara. Clubul de pe Bega va avea două sportive și la 200m, probă ce va începe în jurul orei 16:35, pe Adelina Pastor și Ioana Gheorghe.

***

“Internaționalele” de atletism ale României, una dintre cele mai vechi competiții ale continentului din această disciplină, a programat prima ediție în 1948, la București, pe fostul stadion “Republicii”. La actualele întreceri au participat sportivi din Albania, Armenia, Bulgaria, Germania, Macedonia, Republica Moldova și România. Fosta mare atletă timișoreană Iolanda Balaș a dat numele competiției în acest an, iar câștigătoarea probei de săritură în înălțime, tânăra Ana Maria Antal (LPS Roman), a fost recompensată și cu trofeul „Iolanda Balaș-Soter”. De asemenea, proba masculină de săritură în înălțime a purtat numele lui Ioan Soter, și i-a revenit bulgarului Tihomir Ivanov.

Timișoreanca Iolanda Balaș s-a stins din viață

„Timişoara reprezintă totul pentru mine. Timişoara e oraşul în care m-am născut, am învăţat, am făcut sport. Să ştiţi că deşi am colindat toată lumea, pentru mine, Timişoara rămâne Timişoara. E cel mai frumos şi cel mai civilizat oraş din România. Ştiu că sunt subiectivă, dar aşa simt. Pe unde mă duc îmi place să spun că sunt din Timişoara. Sunt mândră că sunt din Timişoara!” Iolanda Balaș (1936-2016)

Veste tristă pentru sportul românesc. Iolanda Balaș a încetat din viață astăzi, la vârsta de 79 de ani, după o lungă suferință. Născută la Timișoara, pe 12 decembrie 1936, „Ioli” e , fără doar și poate, cel mai valoros produs din istoria atletismului de pe Bega. A cucerit două medalii de aur la Jocurile Olimpice, a devenit tot de două ori campioană europeană, are în palmares două medalii de aur la Jocurile Mondiale Universitare, iar de 14 ori a stabilit recordul mondial la săritura în înălțime.

Iolanda Balaș a început atletismul la clubul timișorean Electrica, sub îndrumarea celui ce avea să-i devină mai târziu soț, Ioan Soter. De altfel, „Ioli” avea să devină vedeta unui club care, în anii 40-50 a dominat Campionatele Naționale, având în componență nume precum Edith Treybal, Hans Wiesenmayer, Luiza Ernst, Eugen Lupșa, Mihai și Aurel Raica, Irina Pusch etc.

Și-a continuat activitatea la CCA (viitoarea Steaua), unde a fost transferată alături de Ioan Soter, concurând până în 1967. După retragerea din activitatea competițională, a fost antrenoare în cadrul clubului Steaua, iar în perioada 1988-2005 a condus Federația Română de Atletism.

Site-ul nostru a publicat, de-a lungul anilor, o serie de articole despre cea supranumită „Doamna atletismului românesc”:

Timișoara olimpică: Doamna atletismului românesc vine din Iosefin

Doamna atletismului românesc, la ceas aniversar! Iolanda Balaș, specialista în recorduri din Iosefin

Pagini din atletismul timișorean (III): Ioan Sőtér, șlefuitorul Iolandei Balaș

Pagini din atletismul timișorean (I): Descoperitoarea Iolandei Balaș

Odihnească-se în pace!

FOTO: Astăzi pare de neconceput: Iolanda Balaș, Lia Manoliu sau Zoltan Vamoș, concurând pe „CFR”

Mihaela Peneș, campioană națională la suliță, în 1965, după o dispută palpitantă cu Maria Diaconescu, pe stadionul de la Gara Mare

La finalul săptămânii începe sezonul atletic al seniorilor, cu prima etapă a Campionatului Național de sală. La București. Iar primăvara și vara, așa cum ne-am obișnuit în ultimii ani, „naționalele” se mută la Pitești. A trecut de mult vremea în care astfel de concursuri se organizau la Timișoara. Mulți dintre cei ce lecturează acest material nici nu erau născuți atunci când aici, pe Bega, se desfășurau Campionate Naționale sau chiar întâlniri internaționale.

Astăzi vă propunem un exercițiu de imaginație. Cu toții cunoaștem starea actuală a stadionului „CFR”. O arenă care s-a degradat continuu în ultimii 20 de ani, timp în care a fost disputată în instanțe. Așadar, vă puteți imagina un concurs național sau chiar internațional pe vechea arenă de la Gara Mare?

Construit după cel de-al Doilea Război Mondial, pe locul legendarei arene „Banatul, distrusă de bombardamente, și dat în folosință în 1949, stadionul CFR a fost, nu de puține ori, o gazdă primitoare pentru atleți. Vom aminti, în cele ce urmează trei competiții importante desfășurate pe această arenă, toate în anii ’60.

7-8 octombrie 1961 Triunghiularul România – Italia – Ungaria

Ceremonia de deschidere a triunghiularului Româna – Italia – Ungaria, pe stadionul „CFR”

Singura întâlnire de acest gen organizată în România anului 1961, competiția de la Timișoara s-a bucurat de prezența unor nume importante ale atletismului național și internațional. Publicul timișorean a avut ocazia de a o vedea la lucru pe Iolanda Balaș, pe atunci o tânără în vârstă de 24 de ani, dar deja consacrată la scară mondială. „Ioli”, fata crescută în Iosefin, într-o clădire în care soarta a făcut să locuiască o familie de atleți, soții Eugen Lupșa și Luiza Ernst-Lupșa, se prezenta pe „CFR” cu statutul de campioană olimpică, pe care și-l câștigase cu un an în urmă, la Roma. La Timișoara a fost prezentă și Lia Manoliu, o stea în continuă ascensiune, după bronzul la disc cucerit tot la Roma. Dintre vizitatoare, o amintim pe itlianca Letizia Bertoni, medaliată cu argint la Campionatele Europene de la Berna, din 1954, la 4x100m.

Lia Manoliu și rezultatul ei, afișat la Timișoara

La general, România a câștigat în fața Italiei, cu 62-41, și a realizat un punctaj egal cu al Ungariei, 52-52.

Dintre românce, pe cea mai înaltă treaptă a podiumului au urcat Iolanda Balaș (săritura în înălțime, cu 1.80m, pe locul doi clasându-se, la mare distanță, unguroaica Eva Geley, cu doar… 1.58), Maria Pandele (lungime – 5,85m), Ana Roth (greutate – 15,35m), Lia Manoliu (disc – 54,29m) și Maria Diaconescu (suliță – 53,97m).

Tot în acele zile, s-a desfășurat și un concurs al reprezentativelor de tineret, între România și Ungaria, tricolorii impunându-se la general cu 101-96.

Publicul privește în picioare finalele probelor de 60m garduri și 100m

Septembrie 1963 Triunghiular de juniori România – Polonia – Iugoslavia

Finish-ul probei de 400m plat, în fața tribunei populate de la Gara Mare

Doi ani mai târziu, arena „CFR” devenea din nou gazda unui triunghiular internațional, de această dată destinat juniorilor, atât la masculin, cât și la feminin. În întrecerile băieților, au participat, alături de reprezentantele României, cele ale Iugoslaviei și Poloniei. Tricolorii au câștigat cu 102-97 în fața vecinilor, dar au pierdut cu 114,5-93,5 în fața Poloniei. În duelul direct al oaspeților, Polonia s-a impus în fața Iugoslaviei cu 118-81.

La feminin, s-a desfășurat doar o întâlnire între România și Polonia, câștigată de gazde cu 63-52.

August 1965 Campionatele Naționale ale României

Coperta a IV-a a Revistei Sport din august 1965: timișoreanul Zoltan Vamoș, în drum spre medalia de aur la 3.000m obstacole

După aproape două decenii, o finală a „naționalelor” a fost găzduită la Timișoara. Din presa vremii aflăm însă că locația nu trebuia să fie stadionul „CFR”, ci noul „1 Mai”, inaugurat doar cu doi ani în urmă. Dar… „organizatorii au ales stadionul cu tribune din lemn, cu fum, pufăit și chiuit de locomotivă, nu dintr-un respect pentru tradiție, pentru asigurarea unei atmosfere intime, ci deoarece și-au dat seama, în ceasul al unsprezecelea, că pista noului și modernului stadion 1 Mai, cu tribune de beton, a căror capacitate e de ordinul zecilor de mii, nu corespunde cerințelor”. Da, gafe de proiecție, execuție și breșe de organizare se întâmplau și în urmă cu jumătate de veac.

Publicul numeros prezent din nou în tribunele arenei de la Gara Mare a avut ce vedea. O revenire de senzație în prim-plan pentru localnicul Zoltan Vamoș, învingător în cursa de 3.000 de metri obstacole. Un duel de neuitat pentru titlul la aruncarea suliței, între consacrata Maria Diaconescu și o tânără speranță, pe numele ei Mihaela Peneș. Chiar dacă cea din urmă era campioana olimpică en titre, tot veterana Deaconescu era văzută drept favorită.

Însă tinerețea a învins, Mihaela Peneș descriind, în Revista Stadion, senzațiile trăite la Timișoara: „Aici, la Timișoara, a fost cel mai greu concurs din scurta mea carieră. Când am ajuns la locul de întrecere, lumea din tribună a început să mă aplaude ca pe o favorită. Nu am fost obișnuită cu toate aceste aplauze, deoarece favorită a fost întotdeauna numai Maria Diaconescu. Va să zică acum sunt eu favorită. Știam că favoritul are un prestigiu pe care e obligat să și-l apere. Și, dintr-o dată, m-a cuprins teama.

1965 Iolanda Balas - al 15-lea titlu national consecutiv

Iolanda Balaș devine campioană națională, pentru a 15-a oară la rând, tocmai acasă, la Timișoara

Dacă mă învinge Maria Diaconescu, unde-mi este prestigiul? Niciodată nu mi-a fost teamă de ea, acum îmi era. Sângele a început să dea în clocot. Respiram și aveam senzația că mă sufoc. În loc de oxigen, trăgeam în plâmâni… trac. Îmi dădeam seama că fac totul anapoda. Mă zbăteam în mine să scap de această intoxicație cu trac. Până la urmă am reușit, dar m-am comportat ca un convalescent”.

Firește, cireașa de pe tort pentru publicul de pe „CFR” a fost evoluția Iolandei Balaș. 1.75 a sărit atleta născută foarte aproape, în Iosefin. Dar suficient pentru a-și trece în cont cel de-al 15-lea titlu de campioană națională.

Au trecut anii, iar Timișoara nu mai face de mult subiectul unei discuții privitoare la locul de desfășurare al unui campionat național de atletism. Nu există, momentan, o pistă omologabilă pentru concursuri oficiale. Iar probele tehnice (lungime, înălțime, prăjină, suliță, disc, greutate etc.) au dispărut complet din repertoriul atleților timișoreni. Iar motivul e simplu: nu au unde să le învețe…

Foto: Colecția Revistei Stadion

Pagini din atletismul timișorean (III): Ioan Sőtér, șlefuitorul Iolandei Balaș

„Mult timp înaintea cosmonauților, eu am avut prin Sőtér senzația plecării solemne în spațiu. Un semen al nostru, un tânăr blond și superb în mișcări urma să se înalțe în aer. Era una dintre clipele cele mai curate pe care mi le-a dăruit stadionul.”

Începem povestea lui Ioan (János) Sőtér pornind de la cuvintele scriitorului Radu Cosașu. Pentru că, înainte de a fi antrenor și mai apoi soț al celei mai apreciate atlete timișorene din toate timpurile – Iolanda Balaș – „Hansi” a fost un atlet desăvârșit.

Ioan Sőtér s-a născut în 1927 la Timișoara. A cochetat cu mai multe sporturi. Era, totuși o perioadă în care polivalența nu era deloc un lucru neobișnuit. De pildă, în 1949, îl regăsim în echipa de volei a Electricii, clasată pe poziția a 4-a la prima ediție a Campionatului Național. Însă marea sa dragoste a fost întotdeauna atletismul. Și ca, să fim și mai exacți, săritura în înălțime.

Ioan Sőtér a devenit portdrapelul secției de atletism a clubului Electrica. La finele anilor ’40, era cea mai prestigioasă din țară. Din 1948 începând, „Hansi” s-a impus de opt ori în proba de săritură în înălțime la Campionatele Naționale. De fapt, din 1948 până în 1956, a lipsit de pe prima treaptă a podiumului doar în 1955, când nu a concurat, din cauza unei accidentări.

Mai mult decât atât, Ioan Sőtér a stabilit de 14 ori recordul național la această probă. Prima sa reușită s-a consemnat la 14 iunie 1947 chiar la Timișoara, când a sărit 1.87m, depășind cu un centimetru ștacheta ridicată cu șapte ani în urmă de Pompiliu Stoichițescu. Rămâne deținătorul recordului naționale vrem de aproape 15 ani. Și-a bătut propriul record de nu mai puțin de 13 ori, iar ultima „bornă” a atins-o la 2 iunie 1956, la Jocurile Balcanice de la Istanbul, când a sărit 2.05m. Abia în 1961, Cornel Porumb avea să depășească această reușită, sărind 2.06m la Internaționalele României de la București.

De-a lungul carierei sale, Ioan Sőtér a sărit peste 2 metri – o „bornă” atinsă cu mare greutate la nivel mondial în acea perioadă – de peste 150 de ori, în concursuri sau antrenamente.

Antrenor vreme de trei decenii

„Cornel Iovănescu a fost primul meu dascăl, la Timișoara, de la care am învățat mult. Foarte mult… Mai întâi ca sportiv de performanță dar și despre cum ar trebui să se comporte un antrenor – iar acesta îl consider lucrul cel mai important. Mi-au rămas o serie de obiceiuri de la Cornel Iovănescu, pentru care am toată stima.” – Ioan Sőtér

Coperta revistei „Sport” din ianuarie 1968. Iolanda Balaș și Ioan Sőtér, la cununia civilă.

Spre finalul anilor ’50, Ioan Sőtér a abandonat activitatea competițională, axându-se pe cea de antrenor, pe care o desfășura deja în paralel. O începuse deja de ceva vreme, pregătind-o, din 1955, pe tânăra Iolanda Balaș, pentru prima mare provocare a carierei, Jocurile Olimpice de la Melbourne.

Originea sa maghiară și faptul că fratele său se stabilise în Australia l-au împiedicat să o însoțească pe tânăra Ioli la debutul ei sub semnul celor cinci cercuri. „Nu i s-a dat voie să plece pentru că avea un frate în Australia… Autorităţile vremii ştiau că Söter n-a ascuns vreo clipă acest lucru, dar văzând relaţiile antrenor-sportiv, şi nu numai, şi-au imaginat că, dacă plecăm împreună, rămânem acolo”, povestea Iolanda Balaș într-un interviu acordat revistei Q Magazine. Ioan Sőtér și-a putut însoți eleva abia la Jocurile Olimpice din 1960, de la Roma, acolo unde avea să cucerească și prima ei medalie de aur. Iar asta după un act nebunesc de curaj al atletei, care l-a abordat franc pe însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Delegaţia olimpică a României plecase deja la Roma, eu am cerut să nu plec, ca să rămân să mă antrenez împreună cu Söter până în ultimul moment. Şi atunci, într-o nebunie, nici eu nu ştiu de unde am avut curajul să fac ultima încercare. I-am spus lui Gheorghiu-Dej că eu nu pot reprezenta ţara care nu are încredere în mine. A avut un şoc. I-am spus toată povestea care ne acuza pe noi că am rămâne acolo. Mi-a spus: «Se va rezolva aşa cum trebuie». Era vineri. Luni aveam avion de pe Băneasa. Am fost anunţată oficial că plecăm împreună. În mod miraculos, Hansi Söter a primit paşaportul la aeroport”, a povestit Iolanda Balaș în același interviu.

Ioan Sőtér și-a dedicat întreaga carieră atletismului, activând ca antrenor la clubul Steaua până în ultimele săptămâni ale vieții sale. În 1987 însă, fostul mare atlet s-a consumat excesiv în urma unor incidente cu conducerea de atunci a clubului militar, care ulterior au dus la cele două comoții cerebrale care i-au curmat viața la doar 60 de ani. „În 1987, el fiind antrenor în lotul naţional şi fiind şi şeful secţiei de atletism de la Steaua, a fost chemat şi i s-au reproşat nişte lucruri nemeritate. Cuvinte ca: «Eşti incapabil! Nu eşti bun de nimic! Te dau afară!». L-au luat tare de tot. El nu mi-a spus nimic, dar am văzut că era foarte abătut. I-a venit rău, am mers la spital, iar în timp de două săpxămâni a repetat accidentul cerebral… Pentru noi, a fost o tragedie… Băiatul a fost marcat, a terminat liceul şi nu a putut să reuşească la admiterea la facultate”, a rememorat Iolanda Balaș momentul pierderii omului care i-a definit viața pe toate planurile.

Băiatul despre care vorbește timișoreanca e Doru, unicul fiu al soților Sőtér. A fost la rândul său apropiat de atletism, fiind campion național de juniori în proba de sprint. Astăzi, Doru Sőtér e consilier în cadrul Agenției Naționale Anti-Doping.

Pagini din atletismul timișorean (II): De 18 ani, sezonul „indoor” se pregătește „outdoor”

Ruinele sălii de atletism din Circumvalațiunii (stânga), imortalizate în 2006 (Foto: http://ccc-circumvalatiunii-foto.blogspot.ro)

Sezonul atletic 2015 a pornit la drum în urmă cu două săptămâni, ca de obicei, cu stagiunea „indoor”. Printre participanți se numără, de fiecare dată, și sportivi de la cluburile timișorene, iar în ultimii ani, prezențele pe podium au fost constante. Pentru un atlet timișorean, o medalie la o competiție de sală înseamnă mult mai mult decât la prima vedere. Iar asta deoarece, pentru a o obține, e nevoit să se pregătească ub cerul liber, în frig, ploaie ori ninsoare, bine înfofolit.

Faptul că din Timișoara au răsărit câteva nume importante în atletismul românesc în ultimii 10-15 ani poate fi considerat, pe bună dreptate, un miracol Baza materialăs-a degradat cu repeziciune după Revoluție, autoritățile fiind rareori dispuse să le asculte păsurile atleților, darămite să miște vreun deget în acest sens.

De ani buni, probele tehnice, la care Timișoara și-a făcut odinioară un nume în atletismul românesc și cel mondial, au dispărut complet. De ani buni, săritori în lungime, înălțime ori cu prăjina, aruncători de greutate, ciocan sau disc nu s-au mai format pe Bega, din simplul fapt că n-au avut unde! În aceste probe, Timișoara va rămâne prezentă doar în arhive, prin performanțele Iolandei Balaș, a lui Hansi Söter, a fraților Raica ori a Luizei Ernst. Performanțe realizate în anii 40-50-60…

Până spre finele deceniului trecut, nici alergătorii nu o duceau mai bine. Pista de atletism de pe stadionul „Știința” ajunsese o ruină. Plăcile pistei începuseră să se desprindă, ajungând, mai în glumă, mai în serios, potrivite doar pentru proba de obstacole. În decembrie 1997, Gazeta Sporturilor semnala starea jalnică în care ajunsese baza atletismului timișorean, referindu-se la pista de pe „Știința”:

„Jalnică este situația și de la Stadionul Politehnica, proprietatea Institutului de învățământ superior. Puținii copii care mai vin la atletism nu beneficiază de vestiare (de dușuri ce să mai vorbim!), iar atunci când se echipează o fac în… turnul de cronometraj, în condiții mizere. Pista e și ea pe… ducă, bordurile s-au volatizat, iar pragurile de la groapa de sărituri au ajuns probabil lemn de foc în cine știe ce casă, paza fiind inexistentă. (…) Au început să dispară, mai bine zis șterpelite, și bucățile de tartan care, odinioară, mai dădeau aspectul unei arene sportive”

August 1997. Arde sala de atletism! Fumul gros se zărește de la mare distanță. (Foto: http://ccc-circumvalatiunii-foto.blogspot.ro)

Situația s-a remediat întrucâtva în 2007, atunci când s-a finalizat modernizarea bazei sportive de lângă Mecanică. Pista de atletism – prea îngustă totuși pentru a găzdui vreo întrecere oficială – a fost adusă la standarde actuale, atleții reușind să-și desfășoare pregătirile în condiții optime.

Totul până în anotimpul rece. Când, în mod normal, pregătirea ar trebui să se mute în sală. Mai ales că, așa cum spuneam în introducere, fiecare început de an programează competiții oficiale „indoor”. La Timișoara, antrenamentele continuă „outdoor”. E singura variantă pe care o au la dispoziție atleții de pe Bega.

Timișoara a dispus, pe vremuri, de o sală de atletism perfectă pentru antrenamente (chiar și competiții). Ea se afla în cartierul Circumvalațiunii și făcea parte dintr-un veritabil complex sportiv, în imediata vecinătate aflându-se bazinul de înot (50m) și sala de gimnastică. Un incendiu provocat de câțiva boschetari a distrus-o însă complet, în vara anului 1997. O bună bucată de timp, molozul și bucățile de lemn arse au rămas neatinse. Apoi, după curățearea locului, ruinele sălii au mai rămas în picioare mai bine de zece ani, până când, pe acel loc, s-a amenajat o parcare.

Atletul timișorean Silviu Nișu a ridicat problema lipsei unei săli de atletism într-un interviu acordat site-ului nostru în urmă cu un an:

„Nu pot să înțeleg cum, în toți acești ani, nu s-a făcut nimic. Eu am mai prins-o și era foarte utilă. În primul rând, nu bătea vântul, era încălzită, se puteau ține concursuri de 60 de metri, 60 metri garduri, lungime, înălțime, deci probele tehnice. În plus, apar și cheltuieli suplimentare pentru fiecare sportiv, tocmai pentru că trebuie să ne antrenăm afară. Îți trebuie iegări termici, care costă 90 de euro, apoi un fâș impermeabil, care e peste 100 de euro, o pereche de cuie, 100 de euro, care pe parcursul sezonului se strică și îți trebuie altele”.

De-a lungul anilor, o serie de investitori s-au arătat interesați de a ajuta la reconstrucția sălii, însă nu au ajuns la un numitor comun cu autoritățile. Tam-tamul din urmă cu câțiva ani, pe subiectul sălii de atletism, s-a stins și el. Într-o perioadă în care promisiunile bombastice legate de infrastructura sportivă (săli, stadioane, bazine etc.) sunt în toi, sala de atletism nu se mai află pe buzele nimănui.

Așadar, dragi atleți timișoreni, poftiți afară! A treia etapă a Campionatului Național de sală se apropie…

În 1969, la puțin timp după darea în folosință, sala de atletism din Timișoara mustea de sportivi. În picioare, antrenorii Siegfried Becker și Eugen Lupșa le explicau ziariștilor beneficiile unor astfel de facilități.

Pagini din atletismul timișorean (I): Descoperitoarea Iolandei Balaș

Site-ul nostru vă propune un nou serial, în care vom rememora perioada de glorie a atletismului timișorean, anii 40-50. Cluburile C.A.T., Chinezul, Prima Banat și, mai cu seamă, Electrica (ulterior Progresul) au format nume mari ale atletismului românesc și internațional. Mulți dintre ei au fost uitați odată cu trecerea anilor. Noi am suflat praful de pe paginile îngălbenite ale ziarelor vremii și îi vom readuce, pe rând, în prim plan.

În primul episod al serialului dedicat atletismului timișorean, o vom cunoaște pe Luiza Ernst-Lupșa. Una dintre cele mai importante atlete timișorene ale anilor 1942-1952, multiplă campioană națională în nu mai puțin de 9 probe atletice.

Face cunoștință cu atletismul de la o vârstă fragedă. Participă la primul concurs oficial sub egida clubului Electrica în 1939. E vorba despre Campionatele Regionale, la care se remarcă din start, câștigând trei medalii de aur: la 100m (14.9 secunde), aruncarea greutății (8.08m) și săritura în lungime (3m15). La Campionatele Naționale, obține primul succes în 1942, la aruncarea greutății, iar un an mai târziu câștigă proba de pentatlon.

După o perioadă de pauză, Luiza Ernst revine în forță, iar la Campionatele Naționale de fete (sic!) din 1946 cucerește nu mai puțin de cinci titluri: la sprint – 100m, săritura în lungime, greutate, disc și suliță. Cel mai bun an al carierei avea să fie însă 1948, marcat tot cu cinci titluri naționale (100m, 200m, 800m, lungime, greutate), la care s-a adăugat și medalia de argint obținută la prima ediție a Campionatelor Internaționale ale României. La 26 septembrie 1948, la București, Luiza Ernst sare 15,31 metri, fiind depășită doar de Olga Gyarmati, din Ungaria, una dintre cele mai importante săritoare ale continentului la vremea respectivă.

Iată o statistică a titlurilor naționale cucerite de Luiza Ernst:
1942 (București):Aruncarea greutății (9.47m);
1943 (Timișoara): Pentatlon (3.019,2p.)
1946 (Timișoara): 100m (13,0), lungime (4,89m), greutate (10,51m), disc (29,42m), suliță: (26,94m);
1947 (Cluj): 100m (13,5), lungime (5.05m), ștafeta 4x100m a Electricii Timișoara (55.3 sec.);
1948 (Brașov): 100m (13.2 sec.), 200m (27,9 sec.), lungime (5,10m), greutate (10,91m), ștafeta 4x100m a Electricii Timișoara;
1950 (Cluj): Lungime (5,27m);
1951 (Brașov):Pentatlon (3.010p.)
1952 (București): Lungime (5,19m), triatlon (1.993p.), pentatlon (2.763p.).

Eugen Lupșa (în stânga), soțul Luizei Ernst, la finele anilor 60, când era antrenor al atleților de la Știința Timișoara.

I-a prezentat atletismul Iolandei Balaș

Luiza Ernst a fost pomenită, de-a lungul anilor, în numeroase rânduri de Iolanda Balaș, una dintre cele mai importante săritoare în înățlțime ale tuturor timpurilor la nivel mondial. Născută la Timișoara, Iolanda Balaș a copilărit în cartierul Iosefin, fiind vecină cu Luiza Ernst și cu soțul ei, sprinterul Eugen Lupșa.

Într-un interviu acordat Revistei Kamikaze, Iolanda Balaș a rememorat în amănunt primul contact cu soții Lupșa și, mai apoi, cu atletismul:

„M-am născut la Timișoara, în cartierul Iosefin, și am avut norocul că am locuit în aceeași clădire cu Luiza Lupșa, campioana României la pentatlon, și cu Eugen Lupșa, campion național la suta de metri. Într-o zi, aveam nouă ani și jumătate atunci, fiindcă dețineau un aparat de filmat pe opt milimetri, m-au invitat pe la ei ca să văd filmul Jocurile Olimpice din 1936 de la Berlin. Era în ’47-’48, deci trecuseră zece ani. Apărea și Hitler în film. Esențialul a fost că l-am remarcat pe Jesse Owens, care a cîștigat atunci patru titluri olimpice, la sută, la două sute, la ștafetă și la lungime. Asta m-a marcat extraordinar, mai ales că pregătiseră un neamț ca să cîștige titlul la suta de metri. De supărare că a cîștigat un negru, Hitler a plecat din tribună și nu a mai făcut premierea. Am rămas cu imaginea marelui atlet Jesse Owens, pe care l-am revăzut în 1967, la Olympia. I-am spus: «Știi, Jesse Owens, că eu, impresionată de performanțele tale, m-am îndrăgostit de atletism?» A rămas și el impresionat, a zis că îi pare bine, mă știa de la diferite concursuri. Ideea e că, impresionată de acest film văzut la tanti Luiza, m-am dus jos în curte și am luat o sfoară, am legat-o de doi pomi, am făcut sărituri la înălțime și am alergat în curte. Improvizasem un stadion. Luizei, care se uita și m-a văzut din geam de la ei, probabil i-a plăcut cum m-am mișcat și nu a trecut mult și m-a luat de mînă și m-a dus la Stadionul «Electrica», unde am făcut cunoștință cu cei mai mari campioni ai României din vremea respectivă: Tahoianu, Wiessmayer, frații Raica și așa mai departe, care întîmplător sau nu erau timișoreni și făceau parte din acest club. Mi-a zis: «Ăla e Sőtér».“ Era vorba de viitorul său antrenor și soț, Ioan (János) Sőtér”.

Povestea anilor de glorie ale atletismului timișorean va continua pe site-ul www.druckeria.ro. Până la un nou episod, vă propunem să lecturați din nou povestea unui alt colos al vremii, Hans Wiesenmayer, despre care am scris la începutul anului trecut.

Sursa foto: Colecțiile revistei „Stadion”

Atletismul a luat caimacul la galele sportului! Ioana Gheorghe, sportiva anului

2014 a fost anul Ioanei Gheorghe în sportul timișean. Atleta în vârstă de 17 ani a înregistrat o creștere fulminantă, fiind în prim-plan la toate concursurile de seniori pe plan intern, reușind să cocheteze cu podiumurile și pe plan extern. Tânăra sportivă de la CSM Timișoara a fost desemnată sportiva anului atât la Gala Sportului Timișean, desfășurată vinerea trecută, cât și la Gala Sportului Timișorean, organizată de Municipalitate, ieri seară, la Sala „Capitol”.

Punctul culminant al acestui an pentru Ioana Gheorghe a fost medalia de aur obținută la Jocurile Olimpice de Tineret de la Nanjing, în ștafeta atipică de 8×100 de metri. O probă mixtă, în care a avut coechipieri patru baieti: pe Howe Merten (Germania), Daou Bacar Aboubacar ( Comoros), Trae Williams ( Australia) si Witthawat Thumcha (Thailanda) si trei fete: pe Maria Simancas (Venezuela),Tatiana Blagoveshchenskaia (Rusia) si Lakeisha Ashley Warner (Asociatia Atletica IVB).

„Aceste premii mă motivează foarte mult, a fost cel mai bun an al meu și sper ca 2015 să fie și mai bun. Punctul culminant a fost la Jocurile Olimpice de Tineret din China, unde am câștigat ștafeta mixtă. O probă atipică, a fost și pentru mine o surpriză, pentru că nu știam că voi participa. La anul, sper să iau o medalie la Campionatele Europene de juniori 1 din Suedia. Mă gândesc și la Rio, bineînțeles. Sper să îmi realizez baremul. Trebuie să alerg 22 de secunde la 200m, care sper să devină și proba mea de bază”, a declarat Ioana Gheorghe.

Antrenorul ei, Ioan Damaschin, a dezvăluit secretul pentru această creștere fulminantă a tinerei sale sportive: munca. „Secretul e reprezentat prin muncă, perseverență și dorința de a face performanța. Speranța pentru fiecare sportiv e să ajungă cât mai sus, iar pentru noi asta înseamnă Jocurile Olimpice de la Rio, din 2016. Cred că Ioana are șanse să ajungă acolo, la fel ca și Adelina Pastor”, a spus Damschin.

Atletismul s-a obișnuit să fie în prim-plan la premierile de final de an. În ceea ce privește topul Direcției Județene de Sport și Tineret, e pentru a patra oară în ultimii șase ani când sportivul anului vine din atletism, Adelina Pastor cucerind această distincție în 2009, 2010 și 2013. „Mă mobilizează aceste premii, îmi oferă acea stare de bine, care mă determină să continui. Mai e și tinerețea acestor copii, pe care eu îi iubesc foarte mult și față de care am o mare responsabilitate, să îi duc cât mai sus în ierarhie și în topul celor mai buni, nu doar la noi în țară”, spune antrenorul Ioan Damaschin.

În 2015, țelul prinicipal e îndeplinirea baremurilor necesare calificării la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro. CSM Timișoara propune un veritabil careu de ași, chitit să adune cât mai multe medalii, în care alături de Ioana Gheorghe și Adelina Pastor se mai regăsesc Cosmin Dumitrache – o certitudine a probei de 110m garduri – și noua achiziție, sibianul Adrian Drăgan, la proba de 400m plat.

„Scopul nostru în 2015 e calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio. Ne așteaptă un an foarte greu. Încep cu Adelina Pastor, pentru că ea e deschizătorul de pârtie, va avea la anul Campionatul European de tineret, ea fiind ultimul an la tineret, apoi Campionatele Mondiale de la Beijing. În plus, ne luptăm cu echipa României să ajungem în Superligă la atletism. Mai am încă un sportiv care, zic eu, va deveni cel mai bun din țară, poate și printre primii din Europa. E vorba despre Adrian Drăgan, care e originar din Sibiu și vine după un an la Steaua, și care va participa tot la proba de 400m. În plus, mai e și Cosmin Dumitrache, și el un sportiv de excepție, aflat la primul său an de tineret”, a mai spus Damaschin.

Gândurile pentru anul care vine sunt, așadar, mai mari ca niciodată. Realitatea e însă sumbră, și ne referim aici la mai vechiul nostru of, infrastructura. De ani de zile, pe Bega nu se mai practică probe tradiționale ale orașului, precum aruncarea suliței, discului, ciocanului, greutății sau săriturile (prăjină, înălțime, lungime etc). E suficient să amintim faptul că Iolanda Balaș, una dintre cele mai importante săritoare în înălțime din istoria sportului mondial, a pornit din Timișoara. Mai mult decât atât, de aproape două decenii, sportivii duc lipsa unei săili de atletism, după ce în anii 90 cea veche, situată în Circumvalațiunii, a ars din temelii. Despre necesitatea unei săli de atletism, site-ul nostru a vorbit în repetate rânduri. Din păcate, ea nu se regăsește nici măcar în promisiunile pompoase ale mai-marilor urbei ori județului.

Doamna atletismului românesc, la ceas aniversar! Iolanda Balaș, specialista în recorduri din Iosefin

Iolanda Balaș-Soter, cel mai de succes produs al atletismului timișorean, împlinește astăzi 77 de ani. Supranumită „doamna atletismului românesc”, atât pentru performanțele remarcabile pe care le-a obținut în prestigioasa carieră, cât mai ales pentru prestanța și eleganța din afara stadionului, Iolanda Balaș și-a început drumul în cartierul Iosefin, iar apoi la clubul Electrica, îndrumată de cel ce avea să îi fie soț, Ioan Soter.

Iolanda Balaș a trecut în ultima perioadă prin momente de cumpănă, însă miercuri a apărut din nou în public, la Gala Atletismului Românesc, unde a primit un trofeu omagial, pentru întreaga activitate. Rămasă la fel de puternică, în ciuda obstacolelor din ultima perioadă, „doamna Ioli” e pregătită să revină în sprijinul sportului pe care l-a slujit o viață, prin intermediul Fundației Atletismului Românesc.

„Au trecut anii, fără discuţie, şi, când împlineşti o anumită vârstă, de ziua ta ai un prilej să te bucuri că ai mai apucat un an, dar şi să te întristezi că a mai trecut un an. Dar să revenim la fundaţie, unde nu am mai fost de o lună şi jumătate, am stat în spital. Voi fi din nou la fundaţie, pentru că aceasta este menirea acestei organizaţii, pe care, iertaţi-mi lipsa de modestie, am creat-o: să ajute atletismul românesc. Amintirile sunt deja în cărţi, în enciclopedii, acum în muzee. Acum trebuie să creăm alte amintiri, pentru alte generaţii. Voi face şi eu ce mai pot face pentru ei”, a declarat Iolanda Balaș, într-un interviu acordat Agerpres.

Născută la 12 decembrie 1936 la Timișoara, Iolanda Balaș s-a apucat de atletism în 1948, la vârsta de 12 ani. Punctul de plecare în traseul ei de săritoare la înălțime a fost 1,28m. Vă propunem să urmărim cum au evoluat performanțele celei ce avea să domine autoritar scena mondială la această probă timp de un deceniu:

1951 – 1,51m, 1952 – 1,53m, 1953 – 1,60m, 1954 – 1,65m, 1955 – 1,70m, 1956 – 1,76m, – 1958 – 1,83m, 1959 – 1,84m, 1960 – 1,86m, 1961 – 1,91m, 1962 – 1,87m, 1963 – 1,88m, 1964 – 1,90m, 1965 – 1,86m, 1966 – 1,84m.

Momentul psihologic al carierei

La nici 20 de ani, pe 14 iulie 1956, Iolanda Balaș stabilea primul record mondial, 1,75m, cu un centimetru peste deținătoarea acestuia, britanica Thelma Hopkins. Peste câteva săptămâni, au urmat Jocurile Olimpice de la Melbourne, însă în finala mare, Ioli nu a fost în cea mai bună formă, clasându-se a cincea, cu o săritură de 1.67m. O înfrângere pe care a suportat-o foarte greu și din cauza căreia și-a întrerupt activitatea o perioadă mai îndelungată. Ioan Soter, cel ce i-a fost antrenor și ulterior soț, a rememorat mai târziu modul în care Ioli a trecut peste acel prim mare eșec al carierei și a ajuns să domine proba de săritură în înălțime timp de un deceniu:

„La 30 ianuarie 1957, Ioli a venit singură pe stadion, după o lună și jumătate de luptă cu sine, și mi-a adresat – pe tonul cel mai simplu – cele două cuvinte pe care le așteptam de la o zi la alta: <Putem începe!>. Aveam în fața mea un alt om, astfel că pot spune cu certitudine că Ioli a început să lucreze cu adevărat abia în ziua aceea de sfârșit de ianuarie a anului 1957. Tot ceea ce realizase până atunci, adică de la primul său record național – 1,49m în 1951, la Timișoara – și până la 1,75m, se datora în cea mai mare măsură calităților fizice excepționale, talentului și năzuinței sale de a zbura. Deci, după 30 ianuarie, pot spune că a început munca… Au dispărut ca prin farmec nesiguranța Iolandei, neîncrederea ei în forțele proprii. În fața mea nu se mai afla o adolescentă, ci o atletă matură. Melbourne? Nu era decât o etapă. Ultima înfrângere. Acum, Ioli punea întrebări. Nu mai era fetița din 1949 care îmi imita toate mișcările. Fiecare idee era întoarsă pe toate fețele. De ce așa? Poate că ar fi mai bine dacă… Și toate acestea nu urmăreau decât un singur scop: evitarea greșelii. Oricât de neînsemnată. Melbourne-ul, deși redus – prin efortul rațiunii – la dimensiunile unei singure etape, nu poate fi uitat. (…) Abia spre sfârșitul lui 1957, după o muncă uriașă, Ioli a revenit treptat la plafonul lui 1,70-1,73m. La 13 octombrie, la București, a sărit 1,76m, egalând recordul mondial care i-a pricinuit necazuri în Australia. Nu se scurseseră nici 11 luni din ziua neagră de la Melbourne!” (Ion Puică, Ștafeta de aur, Ed. Sport-Turism, 1988)

Pentru a vă face o imagine și mai clară a impactului pe care Iolanda Balaș l-a avut la nivel mondial în anii săi de glorie, să dăm citire unei fraze apărute în Guines Book World Records: „Românca Iolanda Balaș, între 1956 și 1966, a câștigat toate cele 140 de concursuri de săritură în înălțime la care a luat parte”.

Mai multe detalii despre cariera timișorencei Iolanda Balaș, puteți consulta AICI, în articolul apărut pe site-ul nostru în 2012, în cadrul rubricii „Timișoara olimpică”.