Stelian Moculescu a efectuat o scurtă vizită la Timișoara, în luna decembrie, cu ocazia Supercupei României de volei feminin organizată în orașul de pe Bega
E greu de spus care ar fi fost destinul lui Stelian Moculescu dacă ar fi adormit în acea dimineață de început de septembrie, în 1972, în satul olimpic din München. Echipa națională de volei a României se pregătea să revină la București, după ce a încheiat pe locul al cincilea la Jocurile Olimpice, în afara obiectivului trasat de Federație, care țintea la medalii. Astăzi, Stelian Moculescu, voleibalistul instruit de soții Koin în anii ’60 la Timișoara, e considerat cel mai de succes antrenor din istoria voleiului german și unul dintre cei mai mari antrenori pe care i-a avut vreodată România. Dacă în 1972 nu suna însă ceasul…
Povestea succesului lui Stelian Moculescu începe, așadar, la Jocurile Olimpice de la München. Nu pe podium, cu medalia la gât, așa cum probabil vă imaginați. Începe cu o deșteptare matinală, în zorii unei zile de septembrie, când timișoreanul pe atunci în vârstă de doar 22 de ani părăsește pe furiș blocul în care era cazată naționala de volei a României din satul olimpic. În România, a urcat rapid treptele performanței. A devenit campion de juniori cu Banatul Timișoara, a jucat acasă, pentru Politehnica, și a ajuns apoi la București, pentru a se lupta la titlu sub culorile Rapidului, pregătit de o altă legendă a voleiului de pe Bega, Aurel Drăgan. „Eu când am plecat aveam 22 de ani, și nu am prea avut șansa să cuceresc un titlu. În ultimul an înainte de plecare, pe când jucam la Rapid, am avut o echipă foarte bună, cu care am terminat pe locul 2. O echipă tânără, cu Aurel Drăgan antrenor, însă Dinamo avea o echipă extrem de puternică la vremea respectivă. Nu mai rețin la câte puncte diferență au câștigat, dar lupta a fost foarte strânsă, echipa noastră a jucat într-adevăr foarte bine. Iar Aurică Drăgan era un antrenor foarte bun”, își amintește Stelian Moculescu.
Una dintre ultimele fotografii ale lui Stelian Moculescu din presa românească. Peste doar câteva luni, timișoreanul avea să aleagă libertatea
Simțea însă că nu se poate dezvolta la adevărata valoare în socialism. Cu atât mai puțin, în cel românesc, care începuse să capete un iz de Phenian. Participarea alături de naționala de volei a României la Jocurile Olimpice de la München, din 1972, reprezenta partea finală a unui plan mai vechi, pe care l-a ținut ascuns în sine chiar și față de familie.
„Eu nu am vorbit cu nimeni. Doar cu un prieten foarte bun discutasem, iar el știa ce intenții aveam. Bunicii mei și mama bănuiau ceva, dar eu nu le-am spus nimic, am zis să vedem ce se întâmplă. Dacă îmi iese, bine, dacă nu, mă întorc”, povestește Moculescu.
Naționala României încheiase pe locul 5 la München. Un asemenea rezultat ar reprezenta astăzi o minune pentru voleiul românesc. Atunci, în 1972, conducerea Federației îl vedea drept o neîmplinire, un eșec total, obiectivul fiind cucerirea unei medalii olimpice. Posibilele repercusiuni pe care aveau să le resimtă voleibaliștii români după aterizarea la București au înclinat decisiv balanța în gândul lui Stelian Moculescu. Era timpul să lase totul în urmă. Mama, bunicii, Timișoara, Bucureștiul, România…
„Eu am vrut să plec, dar știți cum e, eram tânăr, aveam 22 de ani, iar în gândul tău, astăzi pleci, mâine nu pleci. Realizam că e un drum fără întoarcere. Noi nu ne-am atins la München obiectivul, acela de a cuceri o medalie, terminasem pe locul 5, o prestație totuși bună în ochii mei. Însă pe vremea aceea altfel erau privite lucrurile și eram cu toții conștienți că, din cauza neîndeplinirii obiectivului, un an de zile nu vom mai avea parte de deplasări în străinătate”, și-a continuat povestea Stelian Moculescu.
În noaptea dinaintea întoarcerii lotului României la București s-a petrecut episodul care avea să îi schimbe viața. „În ultima noapte, până la 4 dimineață au stat cu toții la mine în cameră. La un moment dat, am zis «Gata, mă culc. Dacă mă trezesc, plec, dacă nu, mă întorc acasă». Eu m-am trezit, însă n-au fost punctuali nemții. Am stat de la ora 7 până la 7 și jumătate să îl aștept pe cel ce trebuia să mă preia cu mașina și nu știam cu ce vine. A fost o situație destul de neplăcută, despre care poate acum pot să râd. Dar la momentul acela, a fost neplăcut”, povestește Moculescu. Cel care l-a scos din satul olimpic și din orașul München a fost nimeni altul decât selecționerul reprezentativei de volei a Germaniei, Manfred Kindermann. Interesant e că următorul antrenor care avea să conducă Germania la o ediție a Jocurilor Olimpice a fost chiar Stelian Moculescu, în 2008, la Beijing.
Lotul României, în pregătiri pentru Jocurile Olimpice din 1972. De la stânga la dreapta: Mircea Codoi, Laurențiu Dumănoiu, Stelian Moculescu, Cornel Oros, Gabriel Udișteanu, Constantin Chițigoi, Romeo Enescu, William Schreiber – căpitanul echipei, Gyula Bartha, Cristian Ion, Marian Stamate, Viorel Bălaș.
Facem un salt de patru ani și ajungem în 1976 când, în cadrul unui turneu organizat în Italia, naționalele de volei ale României și Germaniei ajung față în față. O revedere stranie. La fel de stranie ca numele celor doi căpitani: William Schreiber și Stelian Moculescu.
„Ne-am reîntâlnit în 1976 la Roma. Într-adevăr, eu eram căpitanul Germaniei, iar în naționala României era căpitan Willy Schreiber. A fost prima revedere între noi după plecarea mea. Până la plecarea mea din apartament, din satul olimpic, știam povestea. Ce s-a întâmplat ulterior, mi-au povestit băieții. Și-au dat seama oamenii dimineață, la plecare, că nu mai sunt în delegație”, a mai spus Moculescu.
„Antrenorii au devenit o marfă, pe care o arunci ca pe o sticlă goală de bere”
În Germania, Stelian Moculescu a cunoscut consacrarea, atât ca jucător, cât mai ales ca antrenor
Spuneam în rândurile de mai sus că, în 1972, Federația Română de Volei nu concepea ratarea podiumului olimpic. Ajungem în 2017 și constatăm că s-au scurs 37 de ani de la ultima participare a naționalei masculine sub semnul celor cinci cercuri (Moscova, 1980 – medalie de bronz, cu timișorenii Dan Gârleanu și Marius Căta-Chițiga în componență).
Cum s-a ajuns la această situație? Cum a decăzut atât de mult România într-o disciplină în care juca, la un moment dat, de la egal la egal cu orice națiune de pe planetă? Ne răspunde tot Stelian Moculescu.
„Cauzele sunt multiple. În primul rând, conducerile cluburilor nu sunt profesioniste. Aduc antrenori, aruncă antrenori… antrenorii au devenit o marfă, pe care o arunci ca pe o sticlă goală de bere. Pentru ei nu contează nimic, se bagă peste antrenori, ei vor să câștige, cumpără sau dau afară jucători, ei fac, ei taie, ei spânzură. Nu există răbdare. În al doilea rând, prea puțini antrenori merg să studieze în străinătate, să vadă care e nivelul voleiului de înalt nivel. E o părere pe care mi-am exprimat-o de multe ori, dacă am fost noi vreodată ceva în voleiul mondial, nu înseamnă că mai suntem și acum. Voleiul s-a schimbat foarte mult. Iar în România, după căderea lui Ceaușescu, s-a schimbat modul în care te puteai purta cu oamenii. Nu mai erai soldat, ci om. Sunt lucruri importante… Dar faptul că nu sunt mulți antrenori bine pregătiți la nivel tehnico-tactic, juniorii nu se dezvoltă cum trebuie, iar dacă se dezvoltă, nu primesc șanse să joace. Sunt multe echipe care luptă pentru locurile 6-7 și sunt pline de străini. Să-mi fie cu iertare, dar pentru locul 7, n-am nevoie de străini, pot și cu români. Pentru a forma o echipă bună, e suficient să ai 2-3 străini de valoare, pe lângă care să crești români. Aici trebuie schimbată gândirea. Nu sunt adeptul unor restricții, în care să spui că ai voie doar 2, 3 sau 4 străini, trebuie să ai și tu o răspundere față de situația asta”, a declarat Moculescu, retras în primăvara anului trecut din antrenorat, după o carieră încărcată de trofee.
Prima parte a reportajului cu Stelian Moculescu poate fi citită AICI.
