Campioana României, Timișoara Saracens, va avea parte de o companie extrem de selectă la toamnă, în Grupa 5 a EPCR Challenge Cup. Harlequins Londra, Edinburgh Rugby și Stade Francais Paris, formații cu o vechime de 160, 144, respectiv 133 de ani, sunt adversarele grupării bănățene. Pe Bega, rugby-ul a apărut mult mai târziu, în vremea când Harlequins, de pildă, se apropia deja de centenar. Considerăm însă necesar să amintim cum a apărut sportul cu balonul oval în Timișoara, un oraș care avea deja o bogată tradiție în canotaj, natație, fotbal, box sau handbal (în varianta veche, „hazena”). Așadar, cum și-a făcut loc rugby-ul într-un peisaj sportiv al Timișoarei deja extrem de bogat și de variat? Totul a pornit de la o discuție la o bere…
În iulie 1999, cunoscutul gazetar Mircea Cosma, publica în cotidianul Renașterea Bănățeană o scrisoare primită de la economistul Matei Dumitrescu, un personaj-cheie în „nașterea” rugby-ului timișorean. Scrisoarea îi fusese adresată jurnalistului în vara anului 1972, după ce Universitatea Timișoara a cucerit titlul național, spărgând astfel monopolul Bucureștiului, care își adjudecase până atunci toate trofeele.
Totul a început în 12 aprilie 1949, pe terasa restaurantului „Palace” (cunoscut mai târziu ca „Sinaia”), situat în cartierul Iosefin. Coincidență (sau nu), tot la „Palace” se semna, în 1902, actul de constituire al primului club de fotbal al Timișoarei, FCT, consacrat mai târziu sub denumirea de C.A.T.
Să-i dăm însă cuvântul lui Matei Dumitrescu:
„(…) Eu ca vechi rugbyst (demi la Viforul, Stadiul Român și PTT București) m-am aflat aici în Timișoara în perioada 1947-1950. La un pahar de bere la „Palace” în aprilie 1949, m-am întâlnit cu doi vechi colegi de rugby. Într-un elan le-am propus să înființăm și aici la Timișoara o echipă de rugby. «Fugi, omule, de aici cu gândurile astea!», m-a interpelat arhitectul Georgescu. Bănățenii sunt oameni cuminți, nu se ocupă cu sporturi violente. Nu știu cât a mai durat discuția, dar pe la ora 18 am intrat toți trei alături, la „Consignația” și am dat fiecare câte 80 de lei cumpărând o minge de rugby din plastic pe care scria „Ohio”. Ne-am dus la club la CSUT (n.r. Clubul Sportiv Universitar Timișoara, mai târziu Știința și apoi Politehnica) să le spunem de năzuința noastră. Oamenii binevoitori, dar sceptici. Mai încercase, spuneau ei, cu vreo 20 de ani înainte cineva, dar nu s-a prins. La discuție asista un student, Calincov, și un puști din clasa a X-a sau a XI-a, Mitică Antonescu (n.r. – antrenorul care, în 1972, avea să conducă „U” Timișoara spre titlu), numai ochi și văpaie. Ca orice lucru noi, îi atrăgea. I-am pus pe Calincov și pe Mitică să plimbe balonul pe Corso (între Catedrală și Teatru) în fiecare zi până vor obosi, iar dacă îi vor întreba cineva, să le spună atât: „veniți sâmbătă la Poli să vedeți”. De marți până sâmbătă nu mai era mult. Am împărțit munca. Popescu a mers la Comitetul județean de Cultură Fizică și a adus două megafoane, ce le-am instalat în cele două laturi ale tribunei, la terenul pe care se joacă și astăzi (n.r. – actualul „Știința”, pe care Universitatea și-a disputat meciurile de pe teren propriu în memorabilul sezon 1971/1972). Eu și cu Georgescu am început să strângem băieți cu aportul lui Calincov și Mitică Antonescu. Le-am citit regulamentul și i-am învățat cum se întocmește o grămadă, cum intră mingea și cum iese, apoi desfășurarea pe treisferturi etc. Intenții bune, dar sâmbătă, băieții, într-un exces de zel, au năruit grămada peste Mitică – la început taloner – și l-a cam zdrobit. În tribune, râsete, hilaritate și au plecat oamenii nu prea convinși”.
Povestea pionieratului rugby-ului timișorean, evocată în scrisoarea economistului Matei Dumitrescu, va continua în perioada următoare, pe site-ul nostru.
One Response