DOCUMENTAR | Rugby-ul timișorean s-a născut pe „Știința” (II)

Paris-1924-Rugby-152-1

Unul dintre primii antrenori ai Științei, Gogu Sfetescu, a fost component al naționalei olimpice a României, medaliată cu bronz la Paris, în 1924

Povestea nașterii rugby-ului timișorean are, fără îndoială, un farmec aparte. E vorba despre strădania câtorva bucureșteni de a convinge publicul timișorean (obișnuit și răsfățat din plin de cu totul alte discipline) de frumusețea acestui sport britanic, sosit în România pe filieră franceză, dar care, până după cel de-al Doilea Război Mondial s-a practicat, cu mici excepții, doar în capitală.

Reproducem, în cele ce urmează, a doua parte a scrisorii pe care economistul Matei Dumitrescu, inițiatorul mișcării rugbystice de pe Bega, i-a trimis-o gazetarului Mircea Cosma, în 1972, după titlul național cucerit de Universitatea Timișoara, și publicată în cotidianul „Renașterea bănățeană”, în iulie 1999. În primul episod al serialului, am rămas la jocul demonstrativ organizat pe actualul stadion „Știința”, în primăvara anului 1949, care nu a convins deloc publicul timișorean. Stângăciile celor 15 jucători, aflați cu toții la primul meci de rugby (sport pe care îl cunoscuseră de mai puțin de o săptămână), au provocat „râsete și hilaritate” în tribune. Iată, așadar, continuarea poveștii, în cuvintele economistului Dumitrescu:

„Noi nu ne-am descurajat. Au urmat jocuri demonstrative la Giarmata, Săcălaz și nu mai știu unde. În loc de buturi am pus oiștele de la căruțe în prelungirea barelor de fotbal. Toți băieții își plăteau trenul și tramvaiul, iar mâncare, ce luam fiecare de acasă. Am avut un bun prieten în Comisia Centrală, Deniki, fost fundaș la Grivița Roșie. L-am chemat la Timișoara și a venit. Ne-a ajutat să aducem în Timișoara o echipă campioană la categoria B în București, „Ospătari”. Drumul pe CFR clasa a III-a l-a suportat Federația de Rugby (Deniki, săracu), iar de la CSUT am ciupit două mese la Parc, pe Bega. Câte o bere și prăjituri le-am dat noi trei, eram doar salariați. Am instalat câte două prăjini în prelungirea barelor de fotbal și am ținut o consfătuire cu toții, inclusiv arbitrii. Cuvântul de ordine a fost ca mingile să iasă din grămadă o dată la ospătari și o dată la noi și să curgă baloanele până la ultimul om din linia de treisferturi. Trebuia arătat oamenilor frumusețea jocului «la mână». S-a jucat cât mai simplu și rezultatul a fost 15-5 pentru ospătari. Cred că proporție de 50% convinsesem publicul, dar cum să mergem mai departe? Ne-a dat CSUT niște tricouri negre de la echipa de fotbal (de rezervă) și ghete câte au putut și ei. Ne-am schițat un plan de perspectivă și, în 1950, când m-am dus în delegație la București, am vorbit cu un vechi demi de la Sportul Studențesc, Buzoianu, care a consimțit să se înhame și dânsul la munca de pionier. Între timp, eu m-am dus la Clubul CFR Timișoara și am înjghebat și acolo o echipă de muncitori, dar care cu greu înțelegeau că rugby nu este fotbal să dai în balon numai cu piciorul. Pe la sfârșitul anului 1950, mi-a expirat mandatul de serviciu, asemenea și arhitectului Nuți Georgescu, și am părăsit dragul nostru oraș Timișoara. Prin 1952, prietenul Buzoianu a căpătat alt angajament și atunci am vorbit cu un antrenor de mare suprafață, Gogu Sfetescu, omul de la care am învățat și eu multe, nu numai noțiunile tehnico-tactice, ci și acelea morale, care sunt specifice jucătorului de rugby. Dragi prieteni, de atunci v-am urmărit mereu activitatea și m-am bucurat și am suferit odată cu voi în peregrinările de la A la B și înapoi în A. Vă mulțumesc prin prezenta pentru că prin succesul vostru ați tradus în viață o idee a câtorva oameni îndrăgostiți de rugby. Fiți și voi pionieri mai departe și asumați-vă sarcina ca să luați pe lângă voi câte un student mai tânăr sau școlar și învățați-l cu drag tainele acestui joc, al curajului, bărbăției, demnității. O ultimă rugăminte. Vă rog nu ne uitați pe noi, pionierii acestui sport în Timișoara. Arh. Nuți Georgescu, Popescu, Deniki, Buzoianu, Gogu Sfetescu, Mitică Antonescu, Calincov.

Rămân al dv., cu drag, Matei Dumitrescu, economist Telefoane București”

În următorul episod, vom afla mărturisirile unuia dintre componenții primei echipe de rugby a Timișoarei, care povestește cum a luat contactul cu acest sport și cum i-a fost explicat de inițiatorii secției de specialitate de la CSUT (Știința).

DOCUMENTAR | Rugby-ul timișorean s-a născut pe „Știința” (I)

Mitica Antonescu

Mitică Antonescu, regretatul tehnician care a adus Timișoarei primul titlu în rugby-ul românesc, s-a aflat printre cei ce au ajutat la formarea primei echipe a orașului în sportul cu balonul oval. Sursa foto: arhiva Ziarului Timișoara

Campioana României, Timișoara Saracens, va avea parte de o companie extrem de selectă la toamnă, în Grupa 5 a EPCR Challenge Cup. Harlequins Londra, Edinburgh Rugby și Stade Francais Paris, formații cu o vechime de 160, 144, respectiv 133 de ani, sunt adversarele grupării bănățene. Pe Bega, rugby-ul a apărut mult mai târziu, în vremea când Harlequins, de pildă, se apropia deja de centenar. Considerăm însă necesar să amintim cum a apărut sportul cu balonul oval în Timișoara, un oraș care avea deja o bogată tradiție în canotaj, natație, fotbal, box sau handbal (în varianta veche, „hazena”). Așadar, cum și-a făcut loc rugby-ul într-un peisaj sportiv al Timișoarei deja extrem de bogat și de variat? Totul a pornit de la o discuție la o bere…

În iulie 1999, cunoscutul gazetar Mircea Cosma, publica în cotidianul Renașterea Bănățeană o scrisoare primită de la economistul Matei Dumitrescu, un personaj-cheie în „nașterea” rugby-ului timișorean. Scrisoarea îi fusese adresată jurnalistului în vara anului 1972, după ce Universitatea Timișoara a cucerit titlul național, spărgând astfel monopolul Bucureștiului, care își adjudecase până atunci toate trofeele.

Totul a început în 12 aprilie 1949, pe terasa restaurantului „Palace” (cunoscut mai târziu ca „Sinaia”), situat în cartierul Iosefin. Coincidență (sau nu), tot la „Palace” se semna, în 1902, actul de constituire al primului club de fotbal al Timișoarei, FCT, consacrat mai târziu sub denumirea de C.A.T.

Să-i dăm însă cuvântul lui Matei Dumitrescu:

„(…) Eu ca vechi rugbyst (demi la Viforul, Stadiul Român și PTT București) m-am aflat aici în Timișoara în perioada 1947-1950. La un pahar de bere la „Palace” în aprilie 1949, m-am întâlnit cu doi vechi colegi de rugby. Într-un elan le-am propus să înființăm și aici la Timișoara o echipă de rugby. «Fugi, omule, de aici cu gândurile astea!», m-a interpelat arhitectul Georgescu. Bănățenii sunt oameni cuminți, nu se ocupă cu sporturi violente. Nu știu cât a mai durat discuția, dar pe la ora 18 am intrat toți trei alături, la „Consignația” și am dat fiecare câte 80 de lei cumpărând o minge de rugby din plastic pe care scria „Ohio”. Ne-am dus la club la CSUT (n.r. Clubul Sportiv Universitar Timișoara, mai târziu Știința și apoi Politehnica) să le spunem de năzuința noastră. Oamenii binevoitori, dar sceptici. Mai încercase, spuneau ei, cu vreo 20 de ani înainte cineva, dar nu s-a prins. La discuție asista un student, Calincov, și un puști din clasa a X-a sau a XI-a, Mitică Antonescu (n.r. – antrenorul care, în 1972, avea să conducă „U” Timișoara spre titlu), numai ochi și văpaie. Ca orice lucru noi, îi atrăgea. I-am pus pe Calincov și pe Mitică să plimbe balonul pe Corso (între Catedrală și Teatru) în fiecare zi până vor obosi, iar dacă îi vor întreba cineva, să le spună atât: „veniți sâmbătă la Poli să vedeți”. De marți până sâmbătă nu mai era mult. Am împărțit munca. Popescu a mers la Comitetul județean de Cultură Fizică și a adus două megafoane, ce le-am instalat în cele două laturi ale tribunei, la terenul pe care se joacă și astăzi (n.r. – actualul „Știința”, pe care Universitatea și-a disputat meciurile de pe teren propriu în memorabilul sezon 1971/1972). Eu și cu Georgescu am început să strângem băieți cu aportul lui Calincov și Mitică Antonescu. Le-am citit regulamentul și i-am învățat cum se întocmește o grămadă, cum intră mingea și cum iese, apoi desfășurarea pe treisferturi etc. Intenții bune, dar sâmbătă, băieții, într-un exces de zel, au năruit grămada peste Mitică – la început taloner – și l-a cam zdrobit. În tribune, râsete, hilaritate și au plecat oamenii nu prea convinși”.

Povestea pionieratului rugby-ului timișorean, evocată în scrisoarea economistului Matei Dumitrescu, va continua în perioada următoare, pe site-ul nostru.

Rugby-ul revine la Gara Mare după aproape jumătate de veac


Campioana RCM Timișoara se va muta din acest an pe stadionul CFR, unde va conviețui alături de clubul de fotbal al feroviarilor. Pentru bătrâna arenă din spatele Gării Mari, rugby-ul nu va fi o noutate, mai ales că între 1949 și 1964, sportul cu balonul oval s-a practivat acolo chiar sub egida CFR.

Subiectul viitoarei conviețuiri dintre fotbaliștii de la CFR și rugbyștii de la RCM, pe arena de la Gara Mare, a fost îndelung dezbătut în acest început de an, atât în presă, cât și în rândul suporterilor ambelor clubului. Cu toate acestea, puțină lume știe că în acest fel se va relua o tradiție veche, din urmă cu mai bine de 50 de ani, de pe vremea când clubul feroviar avea și echipă de rugby.

Marele Mitică Antonescu a fost antrenor-jucător la echipa de rugby Locomotiva

Secția de rugby a CFR-ului a luat ființă în 1949, cu câteva luni după ce luase naștere cea a Universității. Prima participare în campionat e consemnată în sezonul 1951, sub numele de Locomotiva, când a evoluat în „seria provincialelor” din Campionatul Național, una câștigată în acel an de Știința Timișoara. Iată însă clasamentul acestei grupe:

1. Știința Timișoara, 2. Știința Cluj, 3. CSA Sibiu, 4. Aripile RPR Brașov, 5. Metalul Târnăveni, 6. Locomotiva Sighișoara, 7. Locomotiva Timișoara, 8. Locomotiva Cluj

Feroviarii timișoreni au evoluat în primul eșalon, atâta timp cât s-a desfășurat în sistemul pe două sau chiar trei serii, până în 1955. Vreme de un deceniu, CFR-ul a continuat să activeze în categoria a II-a, cu câteva tentative eșuate de revenire în elită, secția desființându-se în 1964.

„Rugby-ul se juca în deschiderea fotbalului”

Petre Lakatos e nelipsit de la meciurile CFR-ulu, fie că e vorba de meciurile de fotbal ale băieților sau ale fetelor. Face parte din generația vechilor „leoparzi” și, mai important, a jucat ceva mai mult de un an rugby la CFR, sub comanda marelui Mitică Antonescu, cel care la începutul anilor ’60 și-a încheiat cariera de jucător și a trecut la cea de antrenor chiar la Gara Mare.

Petre Lakatos, fost jucător în echipa de rugby a CFR-ului

„Eu jucam fotbal, dar veneam să asist la antrenamentele rugbyștilor. Când balonul ieșea afară, îl prindeam și îl păleam bine. Mitică Antonescu și-a dat seama că am priză bună și șut puternic și m-a chemat la rugby. Am jucat ca fundaș, nu prea intram în contact direct cu adversarii”, ne-a povestit Lakatos.

Cum conviețuiau însă fotbalul și rugby-ul la Gara Mare, în urmă cu mai bine de 50 de ani? „Meciurile de rugby se jucau în deschiderea celor de fotbal. Etapa de Divizia B era programată duminică, de la ora 17, astfel că de la ora 15 se juca rugby, dacă se nimerea ca ambele echipe să aibă meciuri acasă. H-urile se legau de porțile de fotbal cu niște cabluri speciale, iar apoi se demontau foarte repede. Treaba aceasta o făceam chiar noi, jucătorii, după meci. Nu era deloc ușor pentru că erau totuși din fier. Gazonul rezista foarte bine, nu se punea problema să le stricăm terenul fotbaliștilor”, ne-a mai spus Petre Lakatos.

„Vocea ascuțită a lui Mitică Antonescu domina fondul sonor”

Mitică Antonescu, fostul mare antrenor și jucător al Timișoarei, care ne-a părăsit din păcate la finele anului trecut, și-a început cariera de tehnician la CFR, activând o vreme și în teren. „La meciurile noastre, pe stadionul de la Gara Mare domina vocea ascuțită a lui Mitică Antonescu: «Pierdutăăă!». Țin minte că nu existau pe atunci acele căciuli folosite astăzi la transformări. fie se punea nisip sub minge, fie îi ținea cineva mingea culcată lui Rumbach, care era transformeurul nostru de serviciu. Avea o forță uluitoare, transforma lovituri de pedeapsă de dincolo de centrul terenului, ceea ce pentru vremea respectivă, era o performanță”, povestește Lakatos.

Că tot veni vorba de Rumbach, fostul rugbyst al „leoparzilor” își amintește că, datorită staturii sale impunătoare, era solicitat să stea ca „steward” la poarta fostei săli de sport din spatele magazinului Bega, pentru a se asigura că nu intră nimeni fără bilet. „În general, acolo era un bătrânel, care stătea și la poartă, și la casa de bilete. Când se juca handbal, baschet sau volei, studenții obișnuiau să vină în grupuri mari și intrau cu hei rupul. Credeți că avea ce să le facă săracul om? Atunci l-au chemat pe Rumbach, care stătea sprijinit în balustrada din fața intrării și zâmbea ștrengărește. Prin statura lui, ocupa toată intratea, iar când era el acolo, nimeni nu mai avea curaj măcar să se apropie de el. Era un munte de om, un neamț cu părul blond spre alb și cu ochi albaștri”, ne-a mai povestit Lakatos.

„Țin cu tot ce înseamnă Timișoara, chiar dacă eu sunt CFR-ist”

Petre Lakatos nu crede că vor fi probleme în conviețuirea dintre fotbaliști și rugbyști, mai ales că la Gara Mare spațiul e suficient de generos pentru ambele sporturi. „Nu va fi nicio problemă, pot conviețui foarte bine ambele echipe aici. Mi-ar fi părut rău să fie CFR-ul dat afară de aici, de pe stadion, dar e bine că s-a rezolvat problema. Va fi cu siguranță un spectacol aici, la Gara Mare, voi veni cu mare plăcere la fiecare meci al rugbyștilor, pentru că eu țin în primul rând cu Timișoara, chiar dacă toată viața am fost, mai întâi de toate, CFR-ist”, ne-a mai spus Petre Lakatos.

Responsabilii grupării de rugby a Timișoarei spun că în următoarele săptămâni ar putea începe lucrările la arena de la Gara Mare. Vor fi recondiționate cele două tribune de pe terenul principal, iar sub cea dinspre oraș vor fi amenajate vestiare exclusiv pentru cei de la RCM. De asemenea, se are în plan realizarea a trei terenuri de antrenament în spatele tribunei a II-a, din care unul va fi cu suprafață sintetică.

S-a stins artizanul primului titlu din rugby-ul timișorean


Rugby-ul timișorean a fost lovit miercuri de o veste cruntă, mult mai amară decât înfrângerea lui Burcea & co. de sâmbătă, cu Steaua. Mitică Antonescu, antrenorul care a dus Universitatea către titlul de campioană din 1972, s-a stins din viață la vârsta de 80 de ani.

Eșecul cu Steaua, din Cupa României, pălește în fața tristei vești venite miercuri din Germania. Mitică Antonescu, făuritorul marii echipe a Universității Timișoara, campioană în 1972, a încetat din viață.

Născut în 1932, Antonescu a fost unul dintre oamenii căruia Timișoara are să-i datoreze aproape totul în materie de rugby. Pe lângă binecunoscuta izbândă din 1972, Mitică Antonescu a făcut parte din prima echipă de rugby a Timișoarei, în 1949. Arhivele rețin că la primul meci al Clubul Sportiv Universitar (CSUT), disputat la Sighișoara, a participat și viitorul mare antrenor: Liteanu, Antonescu, Popa, Nistor, Haller, Onciul, Zomborian, Georgescu (antrenor-jucător), Dăncescu, Gurti, Kalincov, Barla, Baruch, Balios, Melinte.

De la mijlocul anilor ’60, Mitică Antonescu a îmbrăcat treningul de antrenor, într-o perioadă în care clubul și-a schimbat denumirea în Universitatea Timișoara. Avea să fie începutul unei perioade de glorie, în care au fost puse bazele uneia dintre cele mai bune echipe de rugby pe care le-a avut urbea de pe Bega. În jurul localnicilor Neiss, Arsene, Priess, Vollmann și Tătucu, Antonescu avea să racoleze perle provenite din alte centre rugbystice ale țării, precum Rășcanu, Suciu, Peter, Ionică sau Popovici.

„Joc deschis la mână, atacuri permanente, marea viteză de reacție, inteligența, grefate pe excelente calități fizice – au făcut o echipă redutabilă. Marea dragoste față de acest sport a antrenorului echipei, imprimată întregului lot, seriozitate în pregătire, valoarea morală a fiecărui jucător”, consemna „Drapelul roșu”, după realizarea celei mai mari performanțe de până atunci a rugby-ului timișorean. În 1972, Universitatea, cu Mitică Antonescu la cârmă, devenea prima campioană națională din provincie, după decenii întregi în care cea mai râvnită distincție din rugby-ul românesc a luat de fiecare dată drumul Bucureștiului.

„Viața unei echipe la vremea respectivă era foarte grea. Niciun jucător nu avea salariu. Aveam doi absolvenți de facultate. Unul era la Catedra de Sudură, Francisc Neiss, iar celălalt era Ion Tătucu, absolvent la Educație Fizică. Din păcate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalți erau studenți și stăteau câte patru în cameră, la Căminul 7. A fost mare lucru să ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucător pofteau, aria lor de selecție fiind toată țara. Timișoara n-a avut juniori, n-a crescut jucători, deci am fost nevoiți să importăm”, rememora în vara acestui an Petre Laichici, conducător al clubului în perioada câștigării primului titlu de campioană.

Mitică Antonescu n-a mai reușit să repete cu Universitatea performanța din 1972, dar a reușit să o păstreze pentru o vreme printre forțele rugby-ului românesc, clasându-se pe 2 în următoarea ediție de campionat, iar în 1974 și 1975 obține două medalii de bronz. După o perioadă petrecută la cârma naționalei universitare, Antonescu se îndreaptă către Baia Mare, acolo unde ajută la ridicarea echipei Universitatea Remin, ce avea în scur timp să devină un nume important al sportului cu balonul oval din România.

La începutul anilor ’80, Mitică Antonescu a emigrat în Germania, unde s-a și stins din viață în această săptămână, la vârsta de 80 de ani. Din fericire, fostul mare antrenor a avut ocazia să prindă cel de-al doilea titlu al Timișoarei, cucerit în octombrie, ce-i drept, pe ultima sută de metri a vieții sale.

Federația Română de Rugby a anunțat că sâmbătă, la finala Cupei României dintre CSM Baia Mare și Steaua București, va fi ținut un moment de reculegere în memoria celui care a fost Mitică Antonescu.