DOCUMENTAR | Rugby-ul timișorean s-a născut pe „Știința” (II)

Paris-1924-Rugby-152-1

Unul dintre primii antrenori ai Științei, Gogu Sfetescu, a fost component al naționalei olimpice a României, medaliată cu bronz la Paris, în 1924

Povestea nașterii rugby-ului timișorean are, fără îndoială, un farmec aparte. E vorba despre strădania câtorva bucureșteni de a convinge publicul timișorean (obișnuit și răsfățat din plin de cu totul alte discipline) de frumusețea acestui sport britanic, sosit în România pe filieră franceză, dar care, până după cel de-al Doilea Război Mondial s-a practicat, cu mici excepții, doar în capitală.

Reproducem, în cele ce urmează, a doua parte a scrisorii pe care economistul Matei Dumitrescu, inițiatorul mișcării rugbystice de pe Bega, i-a trimis-o gazetarului Mircea Cosma, în 1972, după titlul național cucerit de Universitatea Timișoara, și publicată în cotidianul „Renașterea bănățeană”, în iulie 1999. În primul episod al serialului, am rămas la jocul demonstrativ organizat pe actualul stadion „Știința”, în primăvara anului 1949, care nu a convins deloc publicul timișorean. Stângăciile celor 15 jucători, aflați cu toții la primul meci de rugby (sport pe care îl cunoscuseră de mai puțin de o săptămână), au provocat „râsete și hilaritate” în tribune. Iată, așadar, continuarea poveștii, în cuvintele economistului Dumitrescu:

„Noi nu ne-am descurajat. Au urmat jocuri demonstrative la Giarmata, Săcălaz și nu mai știu unde. În loc de buturi am pus oiștele de la căruțe în prelungirea barelor de fotbal. Toți băieții își plăteau trenul și tramvaiul, iar mâncare, ce luam fiecare de acasă. Am avut un bun prieten în Comisia Centrală, Deniki, fost fundaș la Grivița Roșie. L-am chemat la Timișoara și a venit. Ne-a ajutat să aducem în Timișoara o echipă campioană la categoria B în București, „Ospătari”. Drumul pe CFR clasa a III-a l-a suportat Federația de Rugby (Deniki, săracu), iar de la CSUT am ciupit două mese la Parc, pe Bega. Câte o bere și prăjituri le-am dat noi trei, eram doar salariați. Am instalat câte două prăjini în prelungirea barelor de fotbal și am ținut o consfătuire cu toții, inclusiv arbitrii. Cuvântul de ordine a fost ca mingile să iasă din grămadă o dată la ospătari și o dată la noi și să curgă baloanele până la ultimul om din linia de treisferturi. Trebuia arătat oamenilor frumusețea jocului «la mână». S-a jucat cât mai simplu și rezultatul a fost 15-5 pentru ospătari. Cred că proporție de 50% convinsesem publicul, dar cum să mergem mai departe? Ne-a dat CSUT niște tricouri negre de la echipa de fotbal (de rezervă) și ghete câte au putut și ei. Ne-am schițat un plan de perspectivă și, în 1950, când m-am dus în delegație la București, am vorbit cu un vechi demi de la Sportul Studențesc, Buzoianu, care a consimțit să se înhame și dânsul la munca de pionier. Între timp, eu m-am dus la Clubul CFR Timișoara și am înjghebat și acolo o echipă de muncitori, dar care cu greu înțelegeau că rugby nu este fotbal să dai în balon numai cu piciorul. Pe la sfârșitul anului 1950, mi-a expirat mandatul de serviciu, asemenea și arhitectului Nuți Georgescu, și am părăsit dragul nostru oraș Timișoara. Prin 1952, prietenul Buzoianu a căpătat alt angajament și atunci am vorbit cu un antrenor de mare suprafață, Gogu Sfetescu, omul de la care am învățat și eu multe, nu numai noțiunile tehnico-tactice, ci și acelea morale, care sunt specifice jucătorului de rugby. Dragi prieteni, de atunci v-am urmărit mereu activitatea și m-am bucurat și am suferit odată cu voi în peregrinările de la A la B și înapoi în A. Vă mulțumesc prin prezenta pentru că prin succesul vostru ați tradus în viață o idee a câtorva oameni îndrăgostiți de rugby. Fiți și voi pionieri mai departe și asumați-vă sarcina ca să luați pe lângă voi câte un student mai tânăr sau școlar și învățați-l cu drag tainele acestui joc, al curajului, bărbăției, demnității. O ultimă rugăminte. Vă rog nu ne uitați pe noi, pionierii acestui sport în Timișoara. Arh. Nuți Georgescu, Popescu, Deniki, Buzoianu, Gogu Sfetescu, Mitică Antonescu, Calincov.

Rămân al dv., cu drag, Matei Dumitrescu, economist Telefoane București”

În următorul episod, vom afla mărturisirile unuia dintre componenții primei echipe de rugby a Timișoarei, care povestește cum a luat contactul cu acest sport și cum i-a fost explicat de inițiatorii secției de specialitate de la CSUT (Știința).

DOCUMENTAR | Rugby-ul timișorean s-a născut pe „Știința” (I)

Mitica Antonescu

Mitică Antonescu, regretatul tehnician care a adus Timișoarei primul titlu în rugby-ul românesc, s-a aflat printre cei ce au ajutat la formarea primei echipe a orașului în sportul cu balonul oval. Sursa foto: arhiva Ziarului Timișoara

Campioana României, Timișoara Saracens, va avea parte de o companie extrem de selectă la toamnă, în Grupa 5 a EPCR Challenge Cup. Harlequins Londra, Edinburgh Rugby și Stade Francais Paris, formații cu o vechime de 160, 144, respectiv 133 de ani, sunt adversarele grupării bănățene. Pe Bega, rugby-ul a apărut mult mai târziu, în vremea când Harlequins, de pildă, se apropia deja de centenar. Considerăm însă necesar să amintim cum a apărut sportul cu balonul oval în Timișoara, un oraș care avea deja o bogată tradiție în canotaj, natație, fotbal, box sau handbal (în varianta veche, „hazena”). Așadar, cum și-a făcut loc rugby-ul într-un peisaj sportiv al Timișoarei deja extrem de bogat și de variat? Totul a pornit de la o discuție la o bere…

În iulie 1999, cunoscutul gazetar Mircea Cosma, publica în cotidianul Renașterea Bănățeană o scrisoare primită de la economistul Matei Dumitrescu, un personaj-cheie în „nașterea” rugby-ului timișorean. Scrisoarea îi fusese adresată jurnalistului în vara anului 1972, după ce Universitatea Timișoara a cucerit titlul național, spărgând astfel monopolul Bucureștiului, care își adjudecase până atunci toate trofeele.

Totul a început în 12 aprilie 1949, pe terasa restaurantului „Palace” (cunoscut mai târziu ca „Sinaia”), situat în cartierul Iosefin. Coincidență (sau nu), tot la „Palace” se semna, în 1902, actul de constituire al primului club de fotbal al Timișoarei, FCT, consacrat mai târziu sub denumirea de C.A.T.

Să-i dăm însă cuvântul lui Matei Dumitrescu:

„(…) Eu ca vechi rugbyst (demi la Viforul, Stadiul Român și PTT București) m-am aflat aici în Timișoara în perioada 1947-1950. La un pahar de bere la „Palace” în aprilie 1949, m-am întâlnit cu doi vechi colegi de rugby. Într-un elan le-am propus să înființăm și aici la Timișoara o echipă de rugby. «Fugi, omule, de aici cu gândurile astea!», m-a interpelat arhitectul Georgescu. Bănățenii sunt oameni cuminți, nu se ocupă cu sporturi violente. Nu știu cât a mai durat discuția, dar pe la ora 18 am intrat toți trei alături, la „Consignația” și am dat fiecare câte 80 de lei cumpărând o minge de rugby din plastic pe care scria „Ohio”. Ne-am dus la club la CSUT (n.r. Clubul Sportiv Universitar Timișoara, mai târziu Știința și apoi Politehnica) să le spunem de năzuința noastră. Oamenii binevoitori, dar sceptici. Mai încercase, spuneau ei, cu vreo 20 de ani înainte cineva, dar nu s-a prins. La discuție asista un student, Calincov, și un puști din clasa a X-a sau a XI-a, Mitică Antonescu (n.r. – antrenorul care, în 1972, avea să conducă „U” Timișoara spre titlu), numai ochi și văpaie. Ca orice lucru noi, îi atrăgea. I-am pus pe Calincov și pe Mitică să plimbe balonul pe Corso (între Catedrală și Teatru) în fiecare zi până vor obosi, iar dacă îi vor întreba cineva, să le spună atât: „veniți sâmbătă la Poli să vedeți”. De marți până sâmbătă nu mai era mult. Am împărțit munca. Popescu a mers la Comitetul județean de Cultură Fizică și a adus două megafoane, ce le-am instalat în cele două laturi ale tribunei, la terenul pe care se joacă și astăzi (n.r. – actualul „Știința”, pe care Universitatea și-a disputat meciurile de pe teren propriu în memorabilul sezon 1971/1972). Eu și cu Georgescu am început să strângem băieți cu aportul lui Calincov și Mitică Antonescu. Le-am citit regulamentul și i-am învățat cum se întocmește o grămadă, cum intră mingea și cum iese, apoi desfășurarea pe treisferturi etc. Intenții bune, dar sâmbătă, băieții, într-un exces de zel, au năruit grămada peste Mitică – la început taloner – și l-a cam zdrobit. În tribune, râsete, hilaritate și au plecat oamenii nu prea convinși”.

Povestea pionieratului rugby-ului timișorean, evocată în scrisoarea economistului Matei Dumitrescu, va continua în perioada următoare, pe site-ul nostru.