Timișoara olimpică: Un timișorean, artizan al singurei medalii a voleiului românesc

Voleiul e astăzi un sport aproape uitat la Timișoara. De câțiva ani, orașul nu mai are reprezentantă la feminin, în vreme ce la masculin, Universitatea a încheiat în martie primul sezon de Divizia A1 din 2000 încoace. Cu toate acestea, sportul cu mingea la fileu are o veche tradiție pe Bega, de aici plecând voleibaliști de mare valoare, așa cum e și cazul lui Marius Căta-Chițiga.

Marius Căta-Chițiga e, fără îndoială, cel mai titrat voleibalist pe care l-a dat Timișoara. A deprins tainele acestui sport în capitala Banatului, însă aproape întreaga carieră și-a legat-o de Dinamo, club cu care a cucerit zece titluri naționale, o Cupă a Campionilor (1981) și o Cupă a Cupelor (1979).

S-a născut la 13 februarie 1960 la Timișoara și a fost atras încă de mic de sport. „La noi, în curtea blocului din B-dul Republicii nr. 10, copiii practicau multe jocuri, de la fotbal, handbal, baschet, volei, tenis cu piciorul, cel clasic, cu racheta, si de masă. În afara curţii, mergeam la ştrandul din Parcul Central, cunoscut de noi ca Uszoda. Eram mulţi copii, familiile erau tinere şi regăseai diverse meserii şi profesii, de la directori de fabrică la simpli meseriaşi, ingineri, profesori etc.  Părinţii ne încurajau de la geamuri şi aveau grijă să aplaneze conflictele dintre noi”, ne-a povestit fostul mare voleibalist.

„O să ajung la Olimpiadă când voi fi mare!”

Apropierea de volei s-a produs în 1972, atunci când un vecin de-al său l-a recomandat profesorului Gheorghe Horhat. „Eram în probe la nea Ghiţă şi familia mă tot întreba ce sport practic eu, cum se joacă, de ce ajung aşa murdar acasă. Noi făceam antrenamente pe zgură, la terasa C.F.R. sau în baza sportivă a lui Poli de vizavi, şi nu aveam posibilitatea de a ne spăla în vestiare. Dar eram fericit că primeam după fiecare antrenament o ciocolată şi dacă munceam mai mult eram lăudaţi şi primeam două ciocolate, ca recompensă. Transpirat, ciufulit, plin de zgură şi cu echipamentul murdar, ajungeam acasă în faţă mamei care riposta «Treci la baie să te speli şi să nu-mi laşi echipamentul murdar pe acolo prin baie, ai săpun de rufe să-l speli!». Of , ce suferinţă şi chin pe capul meu, dar mi-a prins bine ulterior”, și-a continuat istorisirea Căta-Chițiga.

În acel an se desfășurau Jocurile Olimpice de la Munchen, iar micul Marius urmărea cu interes competițiile care erau transmise la televizor. De aici a pornit ambiția sa de a reprezenta într-o zi România sub steagul celor cinci cercuri, vis ce avea să i se îndeplinească după numai opt ani. „Ştiu că atunci am scos o perlă: «O să ajung şi eu la Olimpiadă când voi fi mare», iar acel moment a fost imboldul meu, care m-a determinat să mă îmi schimb atitudinea în tot ce urma să fac”, ne-a povestit fostul voleibalist.

N-a fost dorit la Poli

Ceea ce pornise ca o joacă, începuse să se transforme într-o activitate cât se poate de serioasă pentru Marius. După numai doi ani au început să apară rezultatele, iar tânărul voleibalist timișorean a devenit o prezență constantă în loturile naționale de juniori. La numai 17 ani, a fost solicitat de Dinamo, una dintre forțele campionatului intern, acceptând provocarea de a se muta la București.

Prima opțiune a lui Căta-Chițiga a fost însă Poli Timișoara, grupare ce în acei ani era o echipă de prima jumătate a clasamentului în Divizia A. În ciuda talentului și a rezultatelor bune pe care le avusese ca junior, nu a fost acceptat la formația studențească. „Auzind că am fost solicitat de Dinamo Bucureşti,  profesorul Gheorghe Bodescu care, cu un an în urmă, îmi respinsese atât mie, cât şi lui Adrian Urzică, solicitarea de a activa la Poli Timişoara, m-a chemat spre a-mi favoriza acum intrarea la Poli, dar sub o procedură neortodoxă. Tot el, urma, vezi Doamne, să mă promoveze la Dinamo, transferul făcându-se cu ajutorul lui”, ne-a mărturisit Marius Căta-Chițiga.

Vis împlinit! Medalie la Jocurile Olimpice

Transferul la Dinamo l-a propulsat, după numai doi ani, în echipa națională. Selecționerul Nicolae Sotir a hotărât să întinerească echipa, după o serie de rezultate oscilante, solicitându-l pe Marius Căta-Chițiga în 1979, pentru pregătirea participării la Jocurile Olimpice de la Moscova.

Primul hop l-a trecut în ianuarie 1980, când avea să se claseze împreună cu echipa națională pe locul 2 în turneul de calificare din Bulgaria, în fața inventatorilor acestui sport, SUA, și a Coreei de Sud. Calificarea la Moscova a reprezentat o bucurie de nedescris pentru târnărul voleibalist timișorean, însă greul abia aici avea să înceapă.

România a debutat în forță la turneul olimpic de volei, cu un 3-0 (15-3, 15-1, 15-1) în fața Libiei, meci încheiat în doar 31 de minute, un record absolut al întrecerilor olimpice. A urmat un eșec, 1-3 în fața deținătoarei titlului olimpic, Polonia, și apoi un meci de poveste în fața puternicei reprezentative a Braziliei. „La scorul de 1-1 şi 12-9 în setul 3 în favoarea Braziliei, am fost chemat de către antrenorul Nicolae Sotir, care m-a introdus în teren, în locul lui Gunter Enescu, în zona IV. Echipa noastră fiind la preluare, a ezitat la execuţie şi, am primit mingea de la Cornel Oros. Am atacat şi am obţinut schimb de serviciu. Pe serviciul nostru şi atacul adversarului, am reuşit să blochez individual în zona II şi să câştigăm punctul 10. A urmat revenirea echipei noastre şi câştigarea, în final, a meciului. A fost cea mai inspirată schimbarea a antrenorului, care m-a impulsionat spre câştig şi evoluţie bună pe mai departe”, ne-a povestit Căta-Chițiga.

În semifinale, România a cedat în trei seturi în fața gazdei URSS, pentru ca în meciul decisiv pentru medalia de bronz să își ia revanșa în fața Poloniei: 3-1 (15-10, 9-15, 15-3, 15-9). Marius Căta-Chițiga își vedea astfel visul cu ochii, urcând pe podiumul olimpic, cu medalia de bronz la gât, alături de Oros, Dumănoiu, Gârleanu, Stoian, Macavei, Sterea, Pop, Enescu, Chifu, Mina și Manole. „După obţinerea medaliei de bronz eram vedete, participând în satul olimpic, alături de alte echipe câştigătoare şi de la alte sporturi, la «repriza a treia». Am adunat tot ce aveam prin buzunare până am făcut o grămadă mare de ruble, care cred că ospătarii au dublat-o văzând setea noastră. Am cântat şi ne-am bucurat de viaţa sportivă, de faptul că ne întâlnim oriunde în lume, de faptul că sportul nu are conducători politici, nu are frontiere”, ne-a mai spus fostul voleibalist timișorean.

Marius Căta-Chițiga a evoluat la Dinamo până după revoluție, după care și-a încercat norocul și în campionatul Greciei, la Panellinios, club pentru care a jucat între 1992 și 1994.  Revenit în țară, a activat ca antrenor-jucător la Rapid București, formație pe care a promovat-o în prima divizie în 1995. A mai avut apoi o aventură pe banca tehnică, în 1999, la R.A.T.B. „Grundfos”, formație pe care a pregătit-o în a doua parte a sezonului și cu care a încheiat pe locul 6.

Deși s-au scurs 35 de ani de când a părăsit Timișoara, Marius Căta-Chițiga a rămas cu sufletul alături de orașul de pe Bega. „Deşi cursul vieţii m-a ţintuit la Bucureşti, de câte ori am posibilitatea vin cu drag în urbea natală, mă întâlnesc cu foşti colegi și prieteni. Mare mi-a fost bucuria când, după 30 ani, Ilie Bugarschi, coordonator de joc la Poli Timişoara, m-a invitat, la Timişoara, la întâlnirea jucătorilor de volei bănăţeni. A fost nu numai un remember plăcut  ci şi oportunitatea de a vedea evoluţia personală a fiecăruia, a aduna diferite generaţii, lucru pe care îl consider benefic pentru toţi sportivii, şi care ar trebui repetat periodic”, a conchis Căta-Chițiga.