universitatea timisoara Archives

S-a egalat performanța din 1972! Timișoara cucerește două titluri naționale în același an la sporturile de echipă

Timișoara sportivă trăiește un nou paradox. Un oraș în care problemele legate de infrastructură sunt vechi și se acutizează pe an ce trece, iar grijile financiare, restanțele sau bugetele limitate caracterizează aproape toate disciplinele, a ajuns să aibă, în decurs de mai puțin de o săptămână, două campioane! Dacă lunea trecută Informatica a înscris futsalul pe lista disciplinelor în care Timișoara a devenit campioană, sâmbătă a fost rândul rugbyștilor de la Saracens să-și reafirme supremația pe plan intern.

Sâmbătă seară, pe stadionul „Arcul de Triumf” din capitală, s-a declanșat fiesta timișoreană. Pentru a treia oară consecutiv și a șasea oară în istorie, titlul național ajunge în orașul de pe Bega. Mai mult, a fost a zecea finală disputată de Timișoara Saracens în compania celor de la CSM Știința Baia Mare, iar procentajul victoriilor bănățene e de… 100%! Fie că vorbim despre Superligă, Cupa României sau Cupa Regelui.

Prin victoria cu 21-15 de sâmbătă, din duelul cu trofeul pe masă cu maramureșenii, elevii lui Chester Williams și Sosene Anesi au adus Timișoara sportivă într-o situație în care nu s-a mai aflat de 46 de ani! 1972 a fost ultimul an în care orașul de pe Bega a devenit campion în două discipline.

Și atunci, cu 46 de ani în urmă, rugbyștii s-au numărat printre protagoniști. Universitatea Timișoara, condusă de pe margine de legendarul Mitică Antonescu, a câștigat duelul pentru trofeu cu Știința Petroșani și a oprit hegemonia Bucureștiului din această disciplină. Izbânda timișorenilor s-a conturat odată cu victoria de pe actualul stadion „Știința”, cu 22-12, chiar în fața contracandidatei din Valea Jiului, fiind apoi asigurată și din punct de vedere matematic prin victoria din restanța de la Bârlad.

Universitatea Timișoara, campioana României la rugby în 1972, fotografiată pe arena „Știința”, casa lui Rășcanu & co. din acea perioadă

Iată-i pe cei care au scris istorie în 1972 în tricoul Universității Timișoara, care a devenit prima campioană a României la rugby din afara capitalei: Nicolae Duţă (fundaş), Mihai Suciu, Alexandru Szasz (aripi – treisferturi), Marian Gheţu (uvertură), Iuliu Peter, Gheorghe Cîndea (centri), Bebe Ceauşu, Ion Iacob (mijlocaşi la grămadă), Constantin Nedelcu, Ewald Vollmann, Ion Tătucu, Gheorghe Răşcanu (linia a treia), Radu Malancu, Florin Ionică, Eduard Pries (linia a doua), Emanoil Ene, Gică Niculescu, Francisc Neiss, Bimbo Trailovici, Alexandru Ioniţă, Florin Popovici şi Octavian Vlad (linia întâi).

Opt dintre componentele Universității, în 1972: (de la stânga, la dreapta) Cristina Metzenrath, Elena Onofraș, Elisabeta Simo, Edeltraut Franz-Sauer, Hilda Hrivnak, Terezia Popa, Gerlinde Oprea, Ibadula Nadire.

Tot în 1972, Universitatea Timișoara a devenit campioană și în handbal feminin. Gruparea pregătită de Constantin Lache s-a clasat pe prima treaptă la finalul respectivului sezon, devansând Universitatea București, echipa antrenată de celebrul Constantin Pilică Popescu, podiumul fiind completat de IEFS București.

Titlul din 1972 a fost al șaptelea pentru handbalul feminin timișorean, în varianta cu șapte jucătoare, și al patrulea consecutiv! În total, fetele de la Universitatea au cucerit 11 medalii de aur în handbalul românesc, ultima în 1978, când s-a realizat și „eventul” (campionat + Cupa României).

***

Odată cu izbânda de sâmbătă a rugbyștilor de la Timișoara Saracens, numărul titlurilor naționale ale orașului de pe Bega în sporturile de echipă a ajuns la 37. Rugby-ul a egalat cu această ocazie poloul, ambele discipline avânt șase titluri naționale. Handbalul, cu 14 titluri, și fotbalul, cu 10, conduc în continuare detașat clasamentul sporturilor de echipă din Timișoara.

Baschetul feminin din Timișoara, spre a cincea promovare după revoluție

SCM Timișoara poate readuce baschetul feminin de pe Bega pe prima scenă la finalul acestei săptămâni

La final de săptămână, pe parchetul sălii „Constantin Jude” se decide promovarea în Liga Națională de baschet feminin. SCM Timișoara, în calitate de gazdă, își propune readucerea orașului de pe Bega în elită, după o absență de un an, cauzată de dispariția grupării BCM Danzio. Cu o tradiție de șapte decenii în spate, baschetul feminin a trăit vremuri zbuciumate pe Bega în perioada post-decembristă, iar în rândurile ce urmează ne vom aminti de cele patru promovări izbutite de formațiile locale în acești 27 de ani.

Baschetul feminin s-a bucurat de o popularitate considerabilă la Timișoara în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial. Formația locală Știința a participat la primul Campionat Național în adevăratul sens al cuvântului (la care au participat și echipe din afara Bucureștiului) în 1950. Deși ani la rândul Timișoara a fost o prezență constantă pe prima scenă, niciun trofeu la nivel de senioare nu a ajuns vreodată pe Bega, baschetbalistele stând în umbra handbalistelor, de 11 campioane naționale, în anii 60 și 70.

Cea mai însemnată performanță s-a realizat în 1979, atunci când Universitatea Timișoara, sub conducerea antrenorului Ladislau Bachner, s-a clasat pe poziția a doua în campionat, după un turneu final găzduit de Târgu Mureș și câștigat de Crișul Oradea. Din respectiva generație reținem nume precum Aștelean, Casetti, Goian, Gross, Bodea etc.

Probleme mai mari au apărut după 1990 – ca în orice disciplină din Timișoara. Lipsa stabilității instituționale (vezi zbuciumul cluburilor universitare din Timișoara de la începutul anilor 90), a unei siguranțe financiare (în ciuda unor tentative ambițioase din mediul privat) a dus la un traseu sinuos al baschetului feminin pe Bega. Și chiar la dispariția completă la nivel de senioare, preț de mai bine de un deceniu.

1990 – POLITEHNICA TIMIȘOARA

Ladislau Bachner, longevivul antrenor al echipei feminine a Timișoarei, a fost artizanul promovării din 1990

La finele ediției 1989/1990, Politehnica Timișoara, sub conducerea aceluiași Ladislau Bachner, a revenit pe prima scenă. Stabilirea celor două promovate s-a realizat după două turnee de sală, primul la Timișoara și al doilea la Constanța. În cel de pe Bega, bănățencele au realizat două victorii, 72-70 cu Constructorul Arad (viitorul ICIM) și 76-44 cu Robotul Bacău, însă au pierdut surprinzător cu Conpef Constanța, scor 58-62. În turneul de la malul mării, formația timișoreană a reușit victorii pe linie, situându-se la final la egalitate de puncte cu gruparea din Constanța, ambele promovând „la braț” în Divizia A.

În lotul Politehnicii Timișoara s-au regăsit, la momentul promovării, următoarele jucătoare: Luminița Groza, Gabriela Catrina, Daniela Jitaru, Dana Bancea, Carmen Leah, Etelka Nagy, Laura Dumitrescu, Mioara Radu, Laura Ferenczi, Viorica Farago, Dana Cojocaru, Iudith Sișa și Alexandra Gal.

Echipa și-a schimbat ulterior denumirea, revenind la cea consacrată, Universitatea, însă a rezistat în „A” doar două sezoane, retrogradând la finele ediției 1991/1992.

1993 UNIVERSITATEA TIMIȘOARA

Universitatea a revenit rapid pe prima scenă, după un adevărat galop de sănătate în sezonul 1992/1993 al Diviziei B. Gruparea de pe Bega, pregătită de Ludovic Raicu Gonczi, a înregistrat 14 victorii în cele 15 meciuri disputate, deși a beneficiat de un lot de jucătoare foarte tinere. De altfel, după retrogradarea din 1992, clubul universitar a realizat o strânsă colaborare cu CSS Timișoara, de unde s-a alimentat cu tinere talente care au completat lotul.

Au contribuit la promovare jucătoarele Daniela Bancea, Mioara Radu, Alexandra Gal, Daniela Cojocaru, Mioara Chipăruș, Nicoleta Savu, Viorica Farago, Daniela Jitaru, Monica Popoviciu, Adriana Dinescu, Etelka Nagy și Camelia Farcaș.

Din punct de vedere financiar, și mediul privat a avut o contribuție, după cum aflăm din presa vremii. Compania „Romacost” a asigurat echipei condiții de deplasare, precum și echipamente.

1996 AVANPOST CSS2 TIMIȘOARA

Timișoara se vedea în situația de a trimite în elită două echipe. Alături de Universitatea, a promovat și Avanpost CSS2, la finalul sezonului 1995/1996 al Diviziei B. O generație de excepție, crescută de antrenorul Constantin Wunsch, care în anii precedenți reușise o clasare pe locul 2 la Festivalul Național de Minibaschet din 1993, urmată de titluri naționale la Junioare III și Cadete. Acestei generații de junioare i s-a adăugat o singură senioară în lotul care a reușit promovarea, Gabriela Lipovan.

Din lot a făcut parte și Ancuța Stoenescu, jucătoare activă și în prezent, care a cucerit, la finalul sezonul 2016/2017, titlul național cu Sepsi Sfântu Gheorghe. La începutul acestui deceniu, Ancuța a evoluat și pentru formația din orașul natal, BCM Danzio.

La vârsta de 15 ani, Ancuța Stoenescu reușea promovarea pe prima scenă cu Avanpost CSS2 Timișoara

Să trecem în revistă componentele lotului echipei Avanpost CSS2 în sezonul promovării:

Gabriela Lipovan, Cristina Isac, Anca Stoenescu, Alina Rahoveanu, Cristina Stiriuc, Anuța Urs, Lavinia Toma, Mihaela Man, Gabriela Buliga, Iolanda Câmpeanu, Veronica Vasilescu, Lavinia Diaconu, Viorica Rădețoiu.

Echipa a beneficiat de sprijinul firmei Avanpost, prin președintele Gheorghe Rahoveanu, baschetbalistele având asigurate echipamente, mingi, tabere de pregătire în țară și în Ungaria, turnee internaționale de junioare.

Imediat după realizarea promovării, cele două cluburi timișorene de primă ligă au fuzionat, rezultând Universitatea Avanpost. În anii ce au urmat, s-au pus bazele unui proiect ambițios, funcția de antrenor fiind ocupată de Miroslav Popov, actualul selecționer al echipei naționale a României. Tot în acea perioadă, au început să sosească și primele straniere din baschetul timișorean, mai cu seamă din spațiul ex-sovietic. Cea mai cunoscută a fost Galina Silkina, care a evoluat ulterior și la ICIM Arad. Din păcate, în sezonul 1996/1997 au apărut problemele financiare, care au slăbit considerabil lotul echipei, iar Universitatea Avanpost a retrogradat.

2009 CSS BEGA (DANZIO)

După mai bine de un deceniu de absență a baschetului feminin din competițiile de senioare, în vara lui 2008 s-au pus bazele unei formații de ligă secundă, bazată pe junioarele de la CSS Bega. Sub comanda antrenorului Dan Ionescu – unul dintre inițiatorii proiectului, noua echipa timișoreană s-a sudat rapid și a reușit promovarea în Liga Națională încă din primul sezon.

Secvență din „era” Danzio: jucătoarele echipate în alb-violet și antrenorul Dan Ionescu

CSS Bega a obținut promovarea în urma unui baraj cu Galactica Brașov și tranșat în două partide de timișorence, la sala din Circumvalațiunii: 71-45 și 58-39. Din lotul echipei, doar două jucătoare mai evoluaseră în trecut pe prima scenă: Silvia Ondreikovics și Silvia Grădinaru. Din lotul care a promovat în 2009 le mai amintim pe Iulia Filip, Bianca Blanaru, Adriana Jojica, Miruna Crâsnic, Christina Zidaru sau Karina Stiopu, jucătoare care s-au aflat în lotul echipei și în sezoanele următoare.

Trecută la denumirea BCM Danzio (și Tymes Politehnica, preț de un sezon), formația timișoreană a rezistat în prima divizie șapte sezoane consecutive, aceasta fiind perioada cea mai bună a baschetului timișorean de pe Bega de după revoluție. Cea mai bună performanță a fost realizată în sezonul 2010/2011, când echipa s-a clasat pe poziția a 4-a.

În vara anului trecut, din cauza problemelor financiare care au chinuit clubul în ultima perioadă, BCM Danzio nu s-a înscris în Liga Națională. Ulterior, clubul sportiv înființat de Primărie, SCM Timișoara, a decis înființarea unei echipe de baschet feminin, care la final de săptămână se va afla în „focurile” barajului de promovare, chiar la sala „Constantin Jude”

Iată programul turneului:

Vineri, 2 iunie
17,00, Rapid – Agronomia
19,30, SCM Timișoara – CSU LPS Alba Iulia

Sâmbătă, 3 iunie
17,00, Agronomia – Alba Iulia
19,30, SCM Timișoara – Rapid București

Duminică, 4 iunie
13,00, Rapid – Alba Iulia
15,30, SCM Timișoara – Agronomia București

Lucian Ghiulai, antrenorul viitoarei echipe feminine de handbal SCM Timișoara! Obiectiv: ieșirea din anonimat

Lucian Ghiulai a fost prezentat astăzi în funcția de antrenor al noii echipe de handbal feminin SCM Timișoara

Un anunț care a împărțit deopotrivă iubitorii sportului și mass-media locale a fost cel lansat la finalul anului trecut de conducerea Sport Club Municipal Timișoara, aceea de înființare a unei secții de handbal feminin. O echipă susținută exclusiv din fondurile municipalității (cel puțin pentru început), care urmează să fie înscrisă în ediția 2017/2018 a eșalonului secund, cu obiectivul de promovare în Liga Națională încă din primul sezon.

Se poate filosofa îndelung pe seama utilității banului public, pe rostul lărgirii clubului Primăriei, probabil după modelul CSM-ului bucureștean, unde cetățeanul va deveni „finanțator” volens nolens. Nu sunt nici pe departe susținătorul unei astfel de variante de finanțare în sport, însă realitatea e că soluțiile și, mai cu seamă, inițiativele sunt reduse în mediul privat. Despre o lege a sponsorizării în adevăratul sens al cuvântului, corelată cu toate celelalte legi tangențiale care ar putea aduce bani privați în sport, se discută parcă dintotdeauna, iar investitori cum Timișoara a avut (și mai are) în volei, rugby, baschet și chiar fotbal nu sunt atât de ușor de găsit.

Merită adusă în discuție însă și nevoia orașului pentru o anume disciplină, menținută la un nivel performant. Iar așa cum site-ul nostru a relatat în mai multe rânduri pe parcursul ultimilor cinci ani, handbalul feminin e, la scară istorică, sportul de echipă numărul 1 al Timișoarei. Fetele de la Știința Timișoara (ulterior Universitatea) au cucerit nu mai puțin de 11 titluri naționale, în perioada 1964-1978, la care mai putem adăuga o Cupă a României în 1978, o finală a Cupei Campionilor în 1973 și titlul la handbal în 11 cucerit de Știința în 1953.

Pentru a deveni un oraș sănătos în plan sportiv, Timișoara are menirea de a asigura cel puțin continuitatea disciplinelor care au consacrat-o de-a lungul anilor. Firește, alături de asigurarea unei infrastructuri adecvate obiectivelor trasate acestor sporturi. Iar handbalul feminin se cuvenea să fie privit ca principala prioritate, încă de la începutul anilor 2000, nu abia de astăzi.

***

Politehnica Timișoara, la ultima promovare în elită, în primăvara anului 2000. Primul din dreapta jos, Lucian Ghiulai

Un prim pas în construirea echipei de handbal feminin a SCM a fost făcut astăzi, odată cu prezentarea lui Lucian Ghiulai în funcția de antrenor principal. Reșițean de origine, a apărat ani buni poarta Politehnicii Timișoara, în anii 90 și începutul deceniului trecut, iar după retragerea din activitatea competițională s-a dedicat antrenoratului. A fost secund la Poli Izometal (2004-2005), Universitatea Timișoara (2009-2010), Știința Baia Mare (2010-2011), Știința București (2011-2013), CSM București (2013-2014) – la ultimele două ca antrenor principal. Ultima sa experiență ca antrenor s-a derulat tot în eșalonul secund feminin, la CS Mioveni.

„Mă bucur că am revenit la Timișoara. Mi-am propus formarea unei echipe competitive pentru promovarea în prima ligă. Targetul următor e formarea grupelor de copii si juniori, un centru care să fie cel mai puternic din țară. Am participat la formarea CSM București și a văzut toată lumea unde a ajuns în câțiva ani. Consider că Timișoara are potențial să atragă copii spre handbal. La Divizia A, ne dorim să aducem jucătoare de valoare, dar și jucătoare tinere”, a declarat astăzi Lucian Ghiulai, care are „mandatul” din partea conducerii de a concentra cât mai multe valori locale care, din lipsa unui proiect de performanță în ultimul deceniu, s-au consacrat pe alte meleaguri.

Vă reamintim, Timișoara mai dispune de o echipă în Divizia A de handbal feminin, CSU Universitatea de Vest, departe de a emite pretenții la promovare. Ultima aventură a orașului de pe Bega în elita handbalului feminin s-a consemnat în sezonul 2006/2007, când Universitatea retrograda după un singur an petrecut în Liga Națională. Din 2000 încoace, Timișoara a participat la doar două ediții ale primei divizii, anterior celei amintite consemnându-se tot o prezență episodică a Universității, în 2004/2005.

Să se fi încheiat hibernarea? SCM Timișoara va înființa o echipă de handbal feminin în 2017

Încă de la apariția acestui portal, am semnalat, în repetate rânduri, situația rușinoasă în care se regăsește handbalul feminin din Timișoara. De la ultima participare a unei reprezentante a orașului de pe Bega în Liga Națională s-a scurs, iată, un deceniu, iar în tot acest răstimp nivelul acestei discipline s-a redus la un crunt anonimat, cu grupări eminamente studențești, ori chiar cu caracter semi-amator, fără ambiții și perspective de promovare în eșalonul de elită.

Situația s-ar putea schimba însă în viitorul nu foarte îndepărtat. Clubul sportiv al Primăriei, SCM Timișoara, și-a propus înființarea unei echipe de handbal feminin, care ar urma să ia startul în viitoarea ediție a eșalonului secund, cu obiectivul promovării în Liga Națională încă din primul an. Firește, vorbim deocamdată doar despre promisiuni, însă după zece ani de tentative șovăielnice de revigorare a sportului care a adus Timișoarei cele mai multe titluri, ne apropiem în sfârșit și de primii pași concreți.

„Va fi o echipă înființată de SCM, la fel ca și cea de baschet feminin, deci va deveni o a doua echipă nou-nouță. Sigur că vom colabora cu Politehnica, pentru că e un brand și avem contract atât cu CSU Poli, cu ASCH-ul, cu Universitatea Politehnica, iar pe baza acestor parteneriate și acestor tradiții vom gândi strategia. Dar probabil că mai multe detalii vom avea în primăvară. Sigur, vom porni de la nivelul eșalonului secund, cum am făcut și la baschet feminin. Nu se compară prima ligă cu eșalonul secund. Echipa actuală din Timișoara e mai mult la nivel universitare, majoritatea jucătoarelor sunt studente la Universitatea de Vest. Dar ne vom propune cu siguranță, încă din primul an, promovarea în Liga Națională. Iar asta va însemna să ne ponderăm eforturile financiare în mod coerent și să atragem cât mai mulți privați”, a explicat Radu Țoancă (foto), președintele SCM Timișoara.

În acest moment, în Timișoara activează o singură grupare de handbal feminin la nivel de seniori, CSU UVT Timișoara, care a încheiat sezonul de toamnă pe un modest loc 9 în seria vestică a Diviziei A, cu doar 3 puncte în cont.

E de prisos să mai căutăm cuvintele potrivite pentru a descrie starea în care a ajuns această disciplină la Timișoara. E suficient să repetăm doar bornele din palmaresul semicercului feminin timișorean pentru a nu știu câta oară pe paginile acestui portal. Chiar și acum, după atâția ani de anonimat, legendara Universitatea Timișoara ocupă locul 2 în ierarhia all time a campioanelor țării, cu 11 titluri, câștigate între 1964 și 1978. Defuncta grupare bănățeană e devansată doar de Oltchim Râmnicu Vâlcea (la rându-i, dispărută de pe harta handbalului românesc), cu 19 titluri.

Să mai spunem că după anul 2000, handbalul timișorean a bifat doar două prezențe în Liga Națională: în 2004/2005 și 2006/2007, de fiecare dată prin Universitatea, care avea să retrogradeze în ambele cazuri imediat după promovare.

Daira Ghiocel a făcut pasul în prima ligă spaniolă! Handbalista timișoreană a ajuns la Malaga

Deși în ultimul deceniu și jumătate handbalul feminin din Timișoara s-a complăcut într-un anonimat crunt, orașul nu încetează să producă talente în acest sport. Un exemplu concret e reprezentat de Daira Ghiocel, fostă jucătoare a cluburilor locale CS Timișoara și Universitatea, care din această vară a făcut pasul spre prima ligă din Spania. Interul dreapta care în septembrie va împlini 21 de ani va evolua din sezonul viitor pentru gruparea din Malaga, locul 9 în precedenta ediție a Division de Honor.

Daira Ghiocel s-a născut la 24 septembrie 1995 la Timișoara și a început handbalul la LPS Banatul, sub îndrumarea profesorului Cornel Jude. La vârsta de 14 ani a făcut pasul spre Centrul de Excelență din Râmnicu Vâlcea, pentru ca apoi să treacă, tot în perioada junioratului, la Școala 181 București, alături de care a devenit de două ori campioană națională. La nivel de senioare, a evoluat pentru cele două reprezentante ale Timișoarei din Divizia A din acest deceniu, CS Timișoara și Universitatea. În ultimul an și jumătate, a evoluat în campionatul Ungariei, la formațiile din Oroshaza și Szeged.

În această vară, prin intermediul impresarului Cristina Niculaev, timișoreanca a ajuns la formația din Malaga, în primul eșalon al Spaniei, formație alături de care a început deja antrenamentele. „Nu stiu să spun momentan cum este să joci, mai avem o lună de pregătire în față, dar pot să spun că totul este cu zâmbetul pe buze, lucrăm ca o echipă. Când simți că o colegă nu mai poate, o încurajăm. Și nu îți dai seama cum trec orele de antrenament. Abia după ce se termină, simți oboseala. Anul trecut, echipa a terminat pe locul 9, dar obiectivul de anul acesta este să ne clasăm în primele cinci echipe”, a declarat Daira Ghiocel, pentru opiniatimisoarei.ro.

Timișoreanca a lăsa deja o impresie plăcută la Malaga, antrenorul echipei, Diego Carrasco, având cuvinte de laudă pentru tânăra jucătoare. „E o handbalistă tânără, care are calitățile necesare pentru a juca în această ligă. Are încă mult loc pentru îmbunătățirea jocului, dar se remarcă prin lansările pe exterior, o calitate care ne va ajuta foarte mult jocul de atac”, a declaratCarrasco, pentru bmmalagacostadelsol.com.

Division de Honor va începe la 10 septembrie, iar noua echipă a Dairei Ghiocel va juca în prima etapă pe terenul ocupantei locului 3 din sezonul trecut, Mecalia Atletico Guardes.

DOCUMENTAR | Rugby-ul timișorean s-a născut pe „Știința” (II)

Unul dintre primii antrenori ai Științei, Gogu Sfetescu, a fost component al naționalei olimpice a României, medaliată cu bronz la Paris, în 1924

Povestea nașterii rugby-ului timișorean are, fără îndoială, un farmec aparte. E vorba despre strădania câtorva bucureșteni de a convinge publicul timișorean (obișnuit și răsfățat din plin de cu totul alte discipline) de frumusețea acestui sport britanic, sosit în România pe filieră franceză, dar care, până după cel de-al Doilea Război Mondial s-a practicat, cu mici excepții, doar în capitală.

Reproducem, în cele ce urmează, a doua parte a scrisorii pe care economistul Matei Dumitrescu, inițiatorul mișcării rugbystice de pe Bega, i-a trimis-o gazetarului Mircea Cosma, în 1972, după titlul național cucerit de Universitatea Timișoara, și publicată în cotidianul „Renașterea bănățeană”, în iulie 1999. În primul episod al serialului, am rămas la jocul demonstrativ organizat pe actualul stadion „Știința”, în primăvara anului 1949, care nu a convins deloc publicul timișorean. Stângăciile celor 15 jucători, aflați cu toții la primul meci de rugby (sport pe care îl cunoscuseră de mai puțin de o săptămână), au provocat „râsete și hilaritate” în tribune. Iată, așadar, continuarea poveștii, în cuvintele economistului Dumitrescu:

„Noi nu ne-am descurajat. Au urmat jocuri demonstrative la Giarmata, Săcălaz și nu mai știu unde. În loc de buturi am pus oiștele de la căruțe în prelungirea barelor de fotbal. Toți băieții își plăteau trenul și tramvaiul, iar mâncare, ce luam fiecare de acasă. Am avut un bun prieten în Comisia Centrală, Deniki, fost fundaș la Grivița Roșie. L-am chemat la Timișoara și a venit. Ne-a ajutat să aducem în Timișoara o echipă campioană la categoria B în București, „Ospătari”. Drumul pe CFR clasa a III-a l-a suportat Federația de Rugby (Deniki, săracu), iar de la CSUT am ciupit două mese la Parc, pe Bega. Câte o bere și prăjituri le-am dat noi trei, eram doar salariați. Am instalat câte două prăjini în prelungirea barelor de fotbal și am ținut o consfătuire cu toții, inclusiv arbitrii. Cuvântul de ordine a fost ca mingile să iasă din grămadă o dată la ospătari și o dată la noi și să curgă baloanele până la ultimul om din linia de treisferturi. Trebuia arătat oamenilor frumusețea jocului «la mână». S-a jucat cât mai simplu și rezultatul a fost 15-5 pentru ospătari. Cred că proporție de 50% convinsesem publicul, dar cum să mergem mai departe? Ne-a dat CSUT niște tricouri negre de la echipa de fotbal (de rezervă) și ghete câte au putut și ei. Ne-am schițat un plan de perspectivă și, în 1950, când m-am dus în delegație la București, am vorbit cu un vechi demi de la Sportul Studențesc, Buzoianu, care a consimțit să se înhame și dânsul la munca de pionier. Între timp, eu m-am dus la Clubul CFR Timișoara și am înjghebat și acolo o echipă de muncitori, dar care cu greu înțelegeau că rugby nu este fotbal să dai în balon numai cu piciorul. Pe la sfârșitul anului 1950, mi-a expirat mandatul de serviciu, asemenea și arhitectului Nuți Georgescu, și am părăsit dragul nostru oraș Timișoara. Prin 1952, prietenul Buzoianu a căpătat alt angajament și atunci am vorbit cu un antrenor de mare suprafață, Gogu Sfetescu, omul de la care am învățat și eu multe, nu numai noțiunile tehnico-tactice, ci și acelea morale, care sunt specifice jucătorului de rugby. Dragi prieteni, de atunci v-am urmărit mereu activitatea și m-am bucurat și am suferit odată cu voi în peregrinările de la A la B și înapoi în A. Vă mulțumesc prin prezenta pentru că prin succesul vostru ați tradus în viață o idee a câtorva oameni îndrăgostiți de rugby. Fiți și voi pionieri mai departe și asumați-vă sarcina ca să luați pe lângă voi câte un student mai tânăr sau școlar și învățați-l cu drag tainele acestui joc, al curajului, bărbăției, demnității. O ultimă rugăminte. Vă rog nu ne uitați pe noi, pionierii acestui sport în Timișoara. Arh. Nuți Georgescu, Popescu, Deniki, Buzoianu, Gogu Sfetescu, Mitică Antonescu, Calincov.

Rămân al dv., cu drag, Matei Dumitrescu, economist Telefoane București”

În următorul episod, vom afla mărturisirile unuia dintre componenții primei echipe de rugby a Timișoarei, care povestește cum a luat contactul cu acest sport și cum i-a fost explicat de inițiatorii secției de specialitate de la CSUT (Știința).

REMEMBER | A fost o vreme când Timișoara respira aerul unei finale de Cupa Campionilor Europeni

Handbalistele de la Universitatea Timișoara au disputat finala Cupei Campionilor Europeni în 1973

Handbalul feminin din România trăiește cel mai bun moment din ultima jumătate de veac, la nivelul echipelor de club. CSM București a cucerit ieri Liga Campionilor, după o finală electrizantă la Budapesta, contra maghiarelor de la Gyor, decisă la aruncările de la șapte metri și readuce în țară trofeul pe care l-au mai cucerit Știința București, în 1961, și Rapid București, în 1964. Aerul tare al unei finale în cea mai importantă competiție intercluburi l-a respirat însă și o formație timișoreană. La 1 aprilie 1973, la Bratislava, Universitatea lui Constantin Lache era întrecută cu 17-8 de gruparea care domina autoritar la acea vreme semicercul feminin european, Spartak Kiev. În ciuda eșecului din finală, performanța remarcabilă a timișorenelor, din urmă cu 43 de ani, pare desprinsă din altă dimensiune, în condițiile în care tot în acest an marcăm un deceniu de la ultima promovare pe prima scenă a unei formații timișorene.

Portalul nostru a scris în mai multe rânduri, de-a lungul ultimilor ani, despre situația rușinoasă în care a ajuns disciplina care a adus cele mai multe titluri naționale în Timișoara și singura în care o reprezentantă a orașului de pe Bega a disputat o finală europeană! De aproape 10 ani, reprezentanta (sau reprezentantele) Timișoarei nu fac altceva decât să orbiteze în zona mediană a clasamentului din liga secundă, fără perspective de promovare în Liga Națională, iar meciurile de handbal feminin din orașul de pe Bega se desfășoară într-un anonimat total, cu un public restrâns, format doar din apropiați ai jucătoarelor.

Situația se prezenta cu totul altfel în urmă cu patru decenii și în ceea ce privește interesul timișorenilor pentru handbalul feminin. Firește, erau alte vremuri. Universitatea Timișoara a cucerit 10 titluri naționale în handbalul în 7, între 1964 și 1978. Echipa formată de regretatul Constantin Lache domina întrecerea internă și dădea osatura echipei naționale. Își mai amintește cineva astăzi de Cristina Metzenrath, Terezia Popa, Nadira Ibadula ori Iolanda Rigo? Poate pe alte meleaguri, pentru că la Timișoara cu siguranță nu, având în vedere modul în care a fost lăsat să se degradeze acest sport pe Bega.

Să ne referim, așadar, la sezonul 1972/1973 din Cupa Campionilor Europeni, cel în care Universitatea a ajuns până în finala competiției. Startul a fost cu noroc, timișorencele calificându-se în sferturile de finală fără joc, după ce gruparea italiană Staos Pessacati s-a retras din întrecere. „U” avea să demonstreze însă că își merita din plin locul în turul următor, tranșând cu o dublă victorie sfertul de finală cu danezele de la Fredriksberg Copenhaga: 13-10 la Timișoara și 11-8 în deplasare.

În penultimul act, Universitatea a dat peste o forță a handbalului feminin european, gruparea est-germană SC Leipzig. Adversara bănățenelor cucerise Cupa Campionilor în 1966, iar în precedenta ediție a întrecerii ajunsese până în finală, fiind învinsă de super-echipa numită Spartak Kiev. Însă pe 25 februarie, în sala din Leipzig, „studentele” din Timișoara au opus o rezistență fantastică, au controlat jocul per ansamblu și s-au întors acasă cu un rezultat prețios, o remiză, 9-9. Ibadula (3), Metzenrath (2), Popa (2), Rigo (1) și Hrivnak (1) au contribuit la egalul care conferea Universității prima șansă la calificare, în returul programat în Sala Olimpia din Timișoara la 17 martie 1973.

Cerere pentru 10.000 de bilete la returul semifinalei cu SC Lepizig

Vorbeam mai sus despre interesul mare pe care îl stârneau la Timișoara meciurile susținute de fetele lui Constantin Lache, fie că ele se disputau în Sala Olimpia sau în aer liber, pe malul Begăi, pe terenul situat vizavi de Universitatea de Vest. Însă un joc decisiv pentru calificarea în finala CCE a doborât orice record în ceea ce privește cererea de bilete. Iată ce scria cotidianul Sportul din 16 martie 1973, în avancronica meciului Universitatea – SC Leipzig: „La Timișoara, interesul pentru meci a atins cotele maxime. Sunt cereri pentru aproape 10.000 de bilete, capacitatea sălii depășind cu puțin 3.000 de locuri! Biletele au fost epuizate de acum câteva zile…”. Ne abținem de la comentarii suplimentare.

Instantaneu de la returul semifinalei CCE, „U” – SC Leipzig 7-7, într-o sală Olimpia ticsită (Foto: www.sporttim.ro)

Peste 3.000 de norocoși s-au înghesuit pe gradenele din Sala Olimpia, acoperind și scările tribunei, dar și pe cele de acces, până și un loc pe holul de intrare al arenei inaugurate cu doar patru ani în urmă fiind considerat un privilegiu pentru publicul de handbal de atunci din Timișoara. Iar fetele lui Constantin Lache nu au dezamăgit, reușind să obțină calificarea după o luptă strânsă cu gruparea din Leipzig. S-a încheiat 7-7, iar „U” obținea biletele pentru marea finală de la Bratislava, grație numărului mai mare de goluri înscrise în deplasare. Pentru campioana României au punctat Terezia Popa 4, Cristina Metzenrath 2 și Nadira Ibadula 1, în vreme ce un merit deosebit pentru calificare l-a avut portarul Cornelia Hristov, foarte sigură în intervenții. Pentru formația est-germană marcau Kahnt 3, Starke 2 și Junghaus 2.

Iată ce spunea antrenorul finalistei, Constantin Lache, imediat după meci: „Deși a fost vorba de o partidă cu miză mare, jocul s-a situat la un nivel bun. Au fost numeroase faze de handbal de certă calitate, din care s-au marcat goluri, ceea ce confirmă tehnica bună și ingeniozitatea jucătoarelor din ambele echipe. Așa cum era de așteptat, cele două formații au pus un accent deosebit pe apărare. Au existat, fără îndoială, în jocul nostru unele defecțiuni, dar numai cine nu a evoluat vreodată pe un teren de sport nu știe cât de mari sunt emoțiile, cât de greu te apasă pe umeri responsabilitatea într-o partidă cu o asemenea importanță. Ne bucură calificarea, dar în momentul de față ne domină dorința ca la Bratislava să obținem victoria în finală. Vom folosi la maximum timpul care ne-a mai rămas la dispoziție pentru a completa pregătirea echipei, iar acolo vom face totul pentru a izbândi în fața lui Spartak Kiev, formație aureolată de o impresionantă suită de victorii în CCE”.

Spartak Kiev a fost o nucă prea tare pentru Universitatea

Prima zi a lunii aprilie a anului 1973 a programat, la Bratislava, în sala „na Pasienkoch”, finala Cupei Campionilor Europeni. Pe de o parte, Spartak Kiev, forța dominantă a continentului, creația marelui antrenor sovietic Igor Turcin, iar de partea cealaltă, revelația ediției, Universitatea Timișoara. Formația bănățeană a ajuns în Bratislava cu două zile înaintea finalei, efectuând câteva antrenamente în sala de 5.000 de locuri din localitate. În zilele premergătoare meciului, au existat câteva emoții în ceea ce o privea pe Ibadula, care se resimțea încă din cauza unei gripe puternice. Dar, așa cum se va vedea, Nadira a fost una dintre cele mai bune jucătoare ale Universității, în cel mai important meci din istoria handbalului timișorean. Iată și lotul pe care Constantin Lache l-a deplasat în Cehoslovacia pentru finala CCE: Hristov, Simo – Popa, Metzenrath, Ibadula, Pișcu, Gavrilov, Hrivnak, Rigo, Onofraș-Stoicovici, Damian.

Imagine de la un meci de handbal al fetelor de la Universitatea, pe terenul aflat vizavi de UVT, în perioada de glorie a echipei lui Constantin Lache

La ora jocului, diferența a fost însă prea mare în favoarea formației din URSS, care s-a impus cu 17-8, având încă de la pauză un avantaj consistent, 8-3. Fetele lui Igor Turcin au început dezarmant, conducând cu 5-1 în minutul 15, un prim sfert de oră ce a frânt elanul formației timișorene. Universitatea a punctat prin Rigo 4, Ibadula 3 și Damian 1, în vreme ce pentru sovietice au înscris Turcina 5, Litoshenko 5, Draga 2, Makarets 2, Shevchenko 1, Mirosnik 1 și Bobrus 1. Iată ce nota, în ziarul Sportul, fostul mare gazetar Hristache Naum, cel ce asistase la finala de la Bratislava:

„Chiar dacă scorul este prea sever, el nereflectând diferența reală de valoare dintre cele două echipe, din cauza slăbiciunii timișorencelor, trebuie spus că Spartak Kiev este într-adevăr cea mai bună echipă de club din handbalul feminin mondial. Formația este alcătuită din jucătoare masive, cu o forță de șut ieșită din comun, care – în apărare – fac zid aproape de netrecut. Începând cu portarul Natalia Sherstiuk și încheind cu junioara Tatiana Makarets (care a împlinit 17 ani la 26 martie), fiecare dintre echipiere se situează la un nivel valoric foarte înalt. Universitatea Timișoara, având un gabarit inferior, cu un atac care n-a găsit decât rareori culoare de șut prin zidul fortificat al defensivei adverse, cu o apărare care n-a rezistat fizic (și, mai târziu, nici psihic) presiunii handbalistelor sovietice și cu un moral ce s-a dovedit din nou extrem de labil, era imposibil să învingă un team atât de solid, stăpân pe sine și pe situație. Cu mai multă stăpânire de sine, jucând la potențialul maxim, Universitatea Timișoara ar fi reușit, probabil, un scor mai strâns, o comportare mai aproape de veleitățile sale”.

Ultima Cupă a Campionilor Europeni, „opera” unui ex-timișorean

Până la succesul de ieri al CSM-ului din București, singurele formații românești care au cucerit Cupa Campionilor Europeni la handbal feminin se numeau (așa cum am specificat mai sus), Știința București (1961) și Rapid București. Triumful trupei din Giulești a fost realizat în 1964, după o finală câștigată la limită, 14-13, în fața puternicei formații daneze Helsingør IF.

Care e legătura dintre acest succes de răsunet al handbalului românesc și Timișoara? Antrenorul Rapidului, Gabriel Zugrăvescu. Între 1950 și 1954, Zugrăvescu a activat în orașul de pe Bega, practicând în paralel baschetul și handbalul, dar având un rol esențial în dezvoltarea semicercului timișorean. Ca jucător, Zugrăvescu a evoluat pentru Știința, avându-i drept colegi pe marii antrenori de mai târziu, Constantin Lache și Constantin Jude. În paralel, și-a început și activitatea de antrenor la echipa feminină a Științei, alături de care cucerea titlul național în 1953, la handbal în 11. Cu alte cuvinte, Gabriel Zugrăvescu a fost artizanul primului trofeu major din handbalul timișorean, având un rol esențial în fixarea acestei discipline drept una definitorie pentru mișcarea sportivă de pe aceste meleaguri.

REMEMBER | O pagină din istoria duelurilor România – Spania s-a scris la Timișoara

Postolache (stânga), în duel pentru balon, pe gazonul stadionului 1 Mai din Timișoara

Naționala de rugby a României va întâlni sâmbătă, în deplasare, reprezentativa Spaniei, în etapa a doua a Rugby Europe Championship. Va fi cea de-a 34-a confruntare dintre „stejari” și „Los Leones”, una devenită, așadar, de tradiție în rugby-ul european. Cine își mai amintește însă că, acum mai bine de patru decenii, România și Spania s-au întâlnit la Timișoara?

Se întâmpla în 1974, mai precis pe 19 mai, în ultima etapă a Cupei FIRA. România avea nevoie de victorie, pentru a-și consolida poziția a doua în întrecerea de elită a rugby-ului european din acea vreme. Primul loc și-l asigurase deja Franța.

Timișoara era, în premieră, gazda unui meci al echipei naționale. Iar sportul cu balonul oval era la loc de cinste în orașul de pe Bega. Cu doar doi ani în urmă, Universitatea din localitate cucerea titlul național, reușind să întrerupă hegemonia Bucureștiului, începută odată cu prima ediție a campionatului românesc de rugby. Publicul local avea un motiv în plus să-și facă drum spre stadionul 1 Mai, având ocazia de a-i vedea la lucru, în tricoul primei reprezentative, chiar pe trei dintre componenții Universității: Rășcanu, Tătucu și Ioniță, cu toții reținuți în lotul primei reprezentative în vederea jocului cu Spania.

Dar iată lotul care s-a pregătit timp de o săptămână la Timișoara pentru confruntarea cu „Los Leones”:

Fundaș: Durbac (Steaua);
Aripi: Motrescu (Farul Constanța), Rășcanu (Universitatea Timișoara), I. Constantin (Dinamo);
Centri: Nica (Dinamo), Marica (Farul);
Mijlocași la deschidere: R. Ionescu (Steaua), Fălcușanu (Știința Petroșani);
Mijlocași la grămadă: Mateescu (Steaua), Bărgăunaș (Grivița Roșie);
Linia a III-a: Pop (Grivița Roșie), Dumitru (Farul), Fugigi (Sportul Studențesc);
Linia a II-a: Postolache (Steaua), Tătucu (Universitatea Timișoara), Mușat (Farul);
Pilieri: Dinu (Grivița Roșie), Ioniță (Universitatea Timișoara), Țurlea (Dinamo), P. Dobre (Chimia Năvodari);
Taloneri: Munteanu (Steaua), Ortelecan (Știința Petroșani).

În ziua meciului, 4.000 de spectatori au luat loc în tribunele stadionului 1 Mai . România s-a impus cu 20-9 în fața Spaniei, grație încercărilor semnate de idolul local Rășcanu (min. 31), Marica (min. 74) și Motrescu (min. 78), la care se adaugă o lovitură de pedeapsă și o transformare semnate de Durbac. Pentru Spania, Del Rey a marcat din lovitură de pedeapsă, Bueno a semnat un eseu, iar Luque a reușit transformarea.

Dintre localnicii convocați, Tătucu nu a fost utilizat. În schimb, Rășcanu și Ioniță au fost titulari, fiind însă schimbați pe parcurs. Cel din urmă a bifat chiar meciul de debut în tricoul primei reprezentative.

România: Durbac – Motrescu, Marica, Nica, Rășcanu (min. 70 Constantin) – Fălcușanu, Mateescu – Fugigi, Dumitru, Pop – Mușat, Postolache – Ioniță (min. 39 Țurlea), Munteanu, Dinu.

Spania: Ipina – Del Rey, Corujo, Gizon, Martinez – Moriche, Luque – Bueno, Epaiza, Romero – Garcia, Rodroguez – Mocoroa, Zapain, Monco (min. 52 Lazaro)

Arbitru: Gerard Chardon (Franța)

De atunci, din acea zi de mai a anului 1974, prima reprezentativă de rugby a României a mai poposit o singură dată la Timișoara. S-a întâmplat la 26 februarie 2005, atunci când, pe defunctul stadion UMT, „stejarii” au înregistrat o victorie clară în fața Rusiei, scor 33-10.

Va fi în 2016 ca în 1968? Voleiul din Timișoara se pregătește de relansare atât la feminin, cât și la masculin

Titlul de mai sus a apărut în Revista Stadion, din februarie 1969, însă ultimele „mișcări” din lumea voleiului timișorean îl readuc în actualitate. După ce ani la rând a deținut statutul de „cenușăreasă” a sportului timișorean – termen brevetat chiar de cei implicați – voleiul începe să devină pe Bega un sport ce atrage o atenție din ce în ce mai mare. Timișoara ar putea avea din nou, concomitent, reprezentare atât în prima ligă masculină, cât și în cea feminină, fiind aproape de un moment asemănător cu cel din anul 1968. Atunci, băieții de la Politehnica și fetele de la Universitatea își câștigau împreună dreptul de a evolua în elită. Iar asemănările cu anul mai sus amintit sunt mai multe decât ați crede.

Echipa masculină Politehnica Timișoara, nou-promovată în prima ligă, în sezonul 1968/1969

În sezonul 1967/1968, Seria a II-a a Diviziei B masculine era formată din opt echipe, dintre care nu mai puțin de trei din Timișoara. Orașul de pe Bega miza pe două grupări studențești, Politehnica și Universitatea, și pe Înainte, o formație înțesată cu jucători experimentați. Lupta pentru primul loc, cel ce oferea dreptul participării în Divizia A, a fost extrem de acerbă, fiind implicate patru echipe, printre care și cele trei timișorene. „Intrusa” în această luptă s-a numit Electroputere Craiova.

Campionatul avea să fie câștigat de Înainte Timișoara, cu 27 de puncte, urmată de Politehnica și Electroputere, cu câte 23, în vreme ce Universitatea s-a clasat pe poziția a patra, cu 22 de puncte. Totuși, în prima ligă avea să evolueze, din sezonul 1968/1968 Politehnica, formație ce a fuzionat cu învingătoarea Înainte, aceasta din urmă având să dispară de pe harta voleiului timișorean (n.r. – în sezonul următor, în B și-a făcut apariția CFR Timișoara). Noul lot al lui „Poli” era o mixtiune între experiența celor veniți de la Înainte și tinerețea studenților, echipa fiind pregătită de antrenorul-jucător Mihai Coste.

Fetele de la ”U”, în 1969, pe parchetul sălii Facultății de Educație Fizică și Sport

La feminin, singura reprezentantă a Timișoarei era Universitatea, cu o secție de volei fondată cu doi ani în urmă, în 1966, și de care se îngrijea profesorul Dorin Jitaru. Formația bănățeană a câștigat la pas Seria I a Diviziei B, cu 28 de puncte, înregistrând doar victorii în cele 14 partide disputate. Contracandidatele la promovare s-au numit Medicina Târgu Mureș și Corvinul Deva, ambele cu câte 24 de puncte, completând podiumul.

Liderul de necontestat al echipei a fost Doina Moț (pe atunci, Coste), o voleibalistă consacrată la Rapid București și participantă cu echipa României la ediția din 1964 a Jocurilor Olimpice, cea de la Tokyo, prima la care sportul cu mingea la fileu și-a făcut loc în program. În jurul ei, de-a lungul anilor, s-au format alte jucătoare de renume național și internațional. Le-am aminti aici pe Rodica Popa (locul 7 cu naționala României la Campionatul Mondial din 1970 de la Varna) sau Emilia Cernega (locul 5 cu România la Campionatul Mondial din Mexic, în 1974). Lista poate însă continua, Universitatea Timișoara lansând, în anii 70, un număr de 10 jucătoare spre prima reprezentativă a țării.

: Emilia Cernega servind pentru Universitatea

: La preluare, Rodica Popa („U”), în 1970

La recenta conferință de presă, prilejuită de semnarea parteneriatului dintre echipa de volei feminin Agroland Timișoara și Universitatea de Vest, antrenorul Dan Jitaru a ținut să puncteze un aspect povestit de tatăl său. Da, tatăl său, mai sus amintitul Dorin Jitaru, cel ce reușea, în 1968, promovarea pe prima scenă cu fetele de la Universitatea.

Acum și atunci. Jitaru jr. și Jitaru sr.

„Ce-mi amintesc din poveștile tatălui meu – iar acest lucru ne dorim să-l realizăm și noi – e unitatea dintre sportivi. Nu exista meci să nu fie prezenți unii la ceilalți să îi susțină. Iar în vremea respectivă, pe lângă volei, Universitatea avea o echipă de handbal fete multiplă campioană națională, echipă de rugby, de baschet feminin și secție de pentatlon modern. Acest lucru nu poate decât să fie în folosul sportivilor. E foarte greu de repetat performanțele pe care aceste secții le-au avut la vremea respectivă, dar dacă nu facem nimic, cum am putea să reușim? Eu sunt optimist de felul meu, și nu unul care nu are simțul realității. De aceea, spun că vom reuși, nu foarte repede, dar vom reuși”, a declarat Dan Jitaru.

Tatăl lui Dan, Dorin Jitaru, a antrenat Universitatea Timișoara de la înființare, în 1966, până în 1977. Echipa pe care a format-o și a promovat-o în Divizia A în 1968 avea să reziste pe prima scenă 12 sezoane consecutive.

Paralele între 1968 și 2016

Voleibalistele de la Universitatea, în fața Sălii Olimpia, în 1971

Voleiul timișorean se regăsește astăzi într-o situație asemănătoare cu cea din 1968. Nu are momentan nicio prim-divizionară, dar are toate șansele ca din toamnă să fie reprezentat în A1, atât la feminin, cât și la masculin. La fete, în pole-position pare UVT Agroland, dar șanse mari de a prinde barajul de promovare are și CSU Politehnica. La masculin, CSU UVT Timișoara a demonstrat că nu are adversar în seria vestică, prezența la barajul de promovare fiind ca și asigurată. Bazându-se pe un nucleu vechi de 5-6 ani, la care s-au adăugat și câțiva juniori talentați, echipa antrenată de Sorin Schiesz, supervizat de Sorin Grădinaru, pare pregătită să facă mult așteptatul pas spre A1.

Și dacă vorbeam despre asemănările dintre 1968 și 2016, iată-le:

– În 1968, voleibaliștii și voleibalistele din Timișoara au promovat împreună pe prima scenă. Atunci, au fost Politehnica și Universitatea. În vara acestui an, pot fi CSU UVT și UVT Agroland sau CSU Politehnica;

– În 1968, echipa feminină a Universității era antrenată de Jitaru. În 2016, UVT Agroland e antrenată de… Jitaru. Atunci a fost Dorin, astăzi e fiul său, Dan;

– În 1968, băieții de la Politehnica au debutat pe prima scenă având la timonă un antrenor-jucător, pe Mihai Coste. În 2016, băieții de la CSU UVT sunt pregătiți tot de un antrenor-jucător, Sorin Schiesz;

– În 1968, atât fetele, cât și băieții, își disputau meciurile din Divizia B în sala Facultății de Educație Fizică și Sport. Astăzi, UVT Agroland și CSU UVT joacă pe același parchet. (n.r. Meciurile de primă divizie s-au mutat la Sala Olimpia odată cu inaugurarea ei, în 1969);

REMEMBER | Handbalul timișorean, acum 40 de ani: Forță dominantă a României, izvor nesecat de talente

Fetele de la Universitatea Timișoara, în 1972

Site-ul nostru a semnalat periodic situația rușinoasă în care a ajuns sportul care a adus cele mai multe satisfacții Timișoarei. E vorba despre handbalul feminin, o ramură în care defuncta Universitatea Timișoara ocupă în continuare un loc fruntaș într-un clasament all-time al întrecerii interne. Asta deși orașul de pe Bega n-a fost reprezentat de aproape un deceniu pe prima scenă, iar șansele de revenire în prim-plan în viitorul apropiat tind către zero.

În acest moment, Timișoara are o singură reprezentantă în handbalul feminin de senioare, echipa CSU UVT, clasată la finele turului pe locul 7 (din 11 participante) în seria vestică a eșalonului secund. Departe, foarte departe de pretențiile la care ar obliga doar tradiția acestei discipline în oraș.

Universitatea Timișoara ocupă în continuare locul al doilea în topul campioanelor României, cu 10 titluri, câștigate în intervalul 1964-1978. E depășită doar de Oltchim Râmnicu Vâlcea, și ea trasă pe linie moartă după câștigarea celui de-al 19-lea titlu, în 2013. Formația studențească mai are în palmares o Cupă a României, în 1978 (prima ediție) și o finală de Cupa Campionilor Europeni, în 1973, pierdută cu 13-7 în fața puternicei Spartak Kiev.

Vom intra în cele ce urmează în lumea handbalului din Timișoara de acum exact 40 de ani. Vremuri în care presa sportivă încerca să deslușească secretele dominației orașului de pe Bega pe semicercul românesc. Iată o astfel de anchetă, publicată în Revista Stadion din iunie 1975, sub semnătura lui Călin Antonescu:

Cristina Petrovici aruncă și înscrie pentru „U”

Fără a întocmi un clasament, credem că nu greșim situând Timișoara pe un loc de frunte din punctul de vedere al dezvoltării și afirmării handbalului. Ce ne-a determinat să facem o astfel de apreciere?

Multe, foarte multe motive. Să începem cu tradiția handbalului de pe aceste meleaguri. Este suficient să amintim că, încă din primii ani de după cel dintâi război mondial, formații bănățene – din Timișoara, Recaș sau Lugoj – evoluau în turnee de „hazena” (un fel de handbal în 7) în orașe din Cehoslovacia sau Iugoslavia. Să continuăm cu stabilitatea cadrelor. Pe fondul unor astfel de tradiții trainice, activiștii voluntari, tehnicienii și chiar sportivii s-au arătat strâns legați de plaiurile lor, migrând greu spre alte zări ale țării, iar dacă au făcut-o, s-au întors în cele din urmă acasă. Exemple? Berechet! Să cităm mai întâi faptul că în această parte a țării trăiește cel mai vechi președinte de comisie județeană, inimosul dr. Mircea Ponoran, și că, de curând, un neobosit activist al handbalului timișorean, volubilul și veșnic tânărul Tiberiu Sfercociu, și-a sărbătorit 25 de ani de muncă neîntreruptă pe acest tărâm.

Am mai adăuga baza de mase, convingătoare nu numai prin numărul mare de practicanți ai handbalului din acest județ, cât mai ales prin dragostea cu care ei vin pe terenuri și iau parte la jocuri; numărul mare de competiții și buna lor organizare, direcție în care vom nota că există campionate județene de seniori cu două serii (promoție și calificare), de senioare, de juniori I (pe serii, cu 40 de echipe), de juniori II și de copii și că fiecare secție de handbal mai puternică organizează câte o întrecere amicală, cum este „Cupa Bega” la junioare și „Cupa de ciocolată” pentru copii, devenind tradiționale; tehnicienii, care prin priceperea, dar și prin eforturile pe care le fac zi de zi, au conferit handbalului timișorean valențe tehnice și tactice de necontestat. Edificatoare în acest sens este capacitatea unora din cei aproape 50 de antrenori existenți în județ (C. Lache, C. Jude, C. Popa sau V. Fărcaș), ca și a celor mai mulți dintre instructori, în rândul cărora se află câțiva pricepuți și harnici tehnicieni (M. Fassi, I. Lux, Gh. Șușa ș.a.)

Poate că mai există și alte izvoare ale valorii handbalului timișorean, în ansamblu, cel mai bun din țară, pentru că are cea mai valoroasă echipă feminină (Universitatea – proaspătă campioană), una dintre cele mai solide și cu perspective formații masculine (Politehnica) și fosta campioană de juniori a țării (Liceul nr. 4 Timișoara). Un trio care face mândria județului și în spatele căruia – să nu uităm – se află oameni, pe care – parfrazând titlul unei cunoscute pelicule – i-am numi „acei oameni minunați și… handbalul lor!”. Pe ei i-am iscodit în finalul unui popas timișorean, rugându-i să ne răspundă la un interviu colectiv. Adică la un interviu cu o singură întrebare: CARE SUNT IZVOARELE SUCCESELOR HANDBALULUI TIMIȘOREAN?

„În primul rând, o subliniere: rezultatele generale puteau fi mai bune, având în vedere condițiile create handbalului în județul nostru, ca și tradiția existentă aici. Faptul că ne situăm, totuși, pe un loc fruntaș în țară se explică prin buna organizare a muncii, prin dragostea cu care lucrează oamenii, prin numărul mare de competiții”. (Conf. univ. Petre Stanciu, președintele clubului Universitatea Timișoara)

„Explicațiile succeselor noastre? Dacă este să le căutăm cu atenție, atunci în mod cert le vom găsi, înainte de toate, în entuziasmul cu care oamenii handbalului timișorean activează și se străduiesc zi de zi”. (Dr. Mircea Ponoran, președintele Comisiei Județene de Handbal Timiș)

„Părerea mea este că una din principalele explicații ale progresului handbalului bănățean o constituie calificarea tehnicienilor și, mai ales, calitatea muncii depuse de aceste cadre de bază. Există, desigur, și alte explicații…” (Conf. univ. Romulus Pomoje, președintele secției de handbal Politehnica)

Regretatul Constantin Lache, în centrul grupului de jucătoare de la Universitatea, după câștigarea titlului din 1976

„Am învins datorită unei bune munci de selecție, ceea ce a determinat apariția a numeroase valori. Dincolo însă de această considerație, se află munca tuturor celor ce se străduiesc pentru afirmarea handbalului timișorean”. (Prof. Constantin Lache, antrenorul echipei feminine Universitatea)

„Așa cum alte regiuni din țară sunt cunoscute pentru diferite activități sportive, Banatul s-a făcut cunoscut prin handbal. În orice sat am merge, vom găsi echipe de handbal. De aceea, pentru noi, fiecare școală este o sondă care ne dă talente…”. (Prof. Constantin Popa, directorul Liceului nr. 4 Timișoara)

„Cred că înainte de orice, handbalul timișorean a fost propulsat datorită tradiției și calităților fizice specifice tineretului din această zonă”. (Tiberiu Sfercociu, antrenor la Școala Sportivă Timișoara)

Ne vom hazarda noi, cei de astăzi, la câteva concluzii. În materialul reprodus mai sus, atât autorul anchetei, cât și cei intervievați scot în evidență multitudinea de competiții, mai cu seamă cele de la nivel juvenil. Competiții care s-au rărit dramatic în ultimii ani. O cauză ar fi și dispariția handbalului sătesc, chiar dacă în Timiș încă mai există un campionat județean. În fine, se vorbea, în 1975, de entuziasmul celor din jurul handbalului de pe aceste meleaguri. Unul care, cel puțin în cazul celui feminin a lipsit cu desăvârșire. Totul plecând de la conducătorii cluburilor, care au lăsat să moară pe capete puzderia de echipe existente în Timișoara chiar după 90, totul culminând cu îngroparea Universității într-un crunt anonimat.