alexandru buligan Archives

REMEMBER | Handbaliștii Politehnicii au fost părtași la cinci titluri mondiale universitare cucerite de România

Portarul polist Alexandru Buligan, eroul finalei CM Universitar din 1987! „Buli” are în palmares nu mai puțin de trei titluri mondiale cu selecționata studențească a României

Performanța de excepție a selecționatei universitare de handbal masculin a României, care a cucerit duminică titlul mondial în Spania, a făcut deja înconjurul presei sportive din țara noastră. O realizare reflectată și de site-ul nostru, prin prisma rolului esențial pe care l-a avut ex-polistul Demis Grigoraș: 12 goluri în finala cu Coreea de Sud și titlul de golgheter al turneului final, cu un total de 51 de reușite. Demis Grigoraș, transferat din această vară de la CH Poli în Ungaria, la Tatabánya, nu e însă primul reprezentant al handbalului timișorean care cucerește acest titlu.

La finele săptămânii trecute, România a devenit campioană mondială universitară la handbal masculin pentru a șaptea oară în istorie. În anii ’70-’80, reprezentativa țării noastre a reușit un șir impresionant, de șase titluri consecutive, cucerite în 1973, 1975, 1977, 1981, 1985 și 1987. La ultimele patru ediții câștigătoare (firește, până la cel din acest an) au contribuit handbaliști lansați de Politehnica Timișoara.

Cel mai titrat polist în întrecerile mondiale universitare e Alexandru Buligan. De departe cel mai bun portar din istoria Politehnicii, pentru care a evoluat între 1976 și 1988, a participat la trei ediții ale „Mondialelor” universitare, în 1981, 1985 și 1987, toate cele trei fiind campanii câștigătoare. Două titluri mondiale universitare are și Alexandru Fölker, component al reprezentativei României la edițiile din 1977 și 1981. De asemenea, în 1985, în lotul tricolorilor s-a aflat și Petre Ianto (jucător important al Politehnicii în anii ’80 și apoi antrenor secund, în a doua jumătate a deceniului trecut), dar care nu și-a înscris numele pe lista marcatorilor.

Până la succesul de duminică, din Spania, România nu mai cucerise titlul mondial universitar de 29 de ani. Mai exact, din 1987, atunci când turneul final a fost găzduit în Sala Polivalentă din București. Lotul tricolorilor a fost pregătit de antrenorii emeriți Nicolae Nedef și Eugen Trofin, în staff-ul tehnic regăsindu-se și Roland Gunesch, una dintre legendele handbalului timișorean. În lot, un singur polist, Alexandru Buligan, care a reușit o prestație de excepție în finala cu URSS, câștigată cu 23-19 de handbaliștii români. „În poartă, Alexandru Buligan a făcut cu adevărat un meci de excepție. În afara celor patru aruncări de la 7 metri parate, el „a scos” cel puțin alte 5-6 mingi de gol, fiind – părere unanimă – unul dintre artizanii principali ai victoriei”, nota Revista Stadion, din iunie 1987.

Alexandru Fölker a cucerit de două ori titlul mondial universitar, în 1977 și 1981

Contribuții importante la palmaresul selecționatei universitare a României a avut și Alexandru Fölker, participant, cum spuneam, la două ediții. Cea cu numărul VIII, găzduită de Franța, s-a disputat la granița dintre anii 1980 și 1981 (28 decembrie – 4 ianuarie) și a fost câștigată de România chiar în față țării gazdă. Tricolorii au învins Franța în finală, cu 20-16, cu Fölker de cinci ori marcator.

Un turneu de excepție pentru valorosul handbalist originar din Orșova a fost și cel din 1977, din Polonia. Fölker, la prima participare, a reușit să înscrie de patru ori în poarta Tunisiei, în victoria cu 29-11 a reprezentativei noastre, pentru ca apoi să contribuie cu 7 reușite în victoria zdrobitoare cu Belgia, 44-11. Dacă în finala cu Yugoslavia (28-25) nu s-a înscris pe lista marcatorilor, a făcut-o în semifinala cu gazda Polonia, când a marcat un gol în succesul muncit al tricolorilor, 25-22.

Iată recapitularea celor șapte titluri mondiale universitare cucerite de handbaliștii români, precum și numele poliștilor care au participat, de-a lungul anilor, la campaniile câștigătoare:

2016 (Spania) – Demis Grigoraș (golgheterul turneului final);*
1987 (România) – Alexandru Buligan;
1985 (Germania) – Alexandru Buligan, Petru Ianto;
1981 (Franța) – Alexandru Buligan, Alexandru Fölker
1977 (Polonia) – Alexandru Fölker
1975 (România);
1973 (Suedia).

*) În paranteză, țara care a găzduit respectivul turneu final

Opt ani fără Constantin Jude

A stat în slujba Politehnicii în 37 din cei 66 de ani de existență ai secției de handbal. A cucerit ca jucător titlul la handbal în 11 și a fost unul dintre pionierii celui în 7. Ca antrenor, a șlefuit nume de legendă ale handbalului românesc și a cucerit singura Cupă a României din vitrina clubului alb-violet. Din 2006, sala polivalentă a orașului îi poartă numele. E vorba despre Constantin Jude, cel de la a cărui trecere în neființă se împlinesc astăzi opt ani.

Constantin Jude s-a identificat cu istoria handbalului timișorean. Născut în 1934, a fost elevul Școlii Medii Tehnice de Cultură Fizică – actualul LPS Banatul – pe care a absolvit-o în 1952. Cu un an înainte, a fost unul dintre protagoniștii primului joc de handbal în 7 disputat la Timișoara. La 11 februarie 1951, cu ocazia inaugurării noii săli de sport a orașului, amenajată în fosta Cazarmă Transilvania (astăzi clădire a Teatrului Național, în spatele hotelului Continental), câțiva elevi ai SMTCF-ului au făcut o demonstrație de handbal pe teren redus. Alături de adolescentul Constantin Jude s-au mai alfat atunci pe parchet Schulz, Velciov, Fischer, Chița, Oprea, Vișoiu, Mărgineanu și Lenhart.

Constantin Jude ca jucător, în 1956, după titlul cucerit la handbal în 11

Atras de handbal, Constantin Jude a continuat să-l practice și în forma sa inițială, în 11 jucători. În 1952, după terminarea liceului, a fost legitimat la Progresul Periam, pe atunci prim-divizionară. Din 1953, îl regăsim la Știința, formație cu care cucerea primul titlu național al handbalului timișorean în 1956. În paralel cu activitatea de jucător, avea să își înceapă și longeviva carieră de antrenor, pregătind, de la finele anilor ’50, echipa feminină a clubului studențesc, cu care a reușit două clasări pe podium în Divizia A, în 1960 și 1961. După acest ultim sezon, s-a dedicat exclusiv echipei de băieți a Politehnicii, la care avea să activeze vreme de trei ani ca antrenor-jucător.

Pe lângă faptul că a făcut din Politehnica o veritabilă amenințare pentru duetul echipelor ministeriale din București, Constantin Jude are meritul de a fi „șlefuit” talente de primă mână ale handbalului românesc. Hansi Schmidt și Roland Gunesch au fost cei mai importanți piloni ai echipei din anii ’60, pentru ca în deceniul următor să apară pe Bega nume precum Alexandru Folker sau Alexandru Buligan, viitori componenți ai echipei naționale în ultimele momente de reală sclipire.

Stilul de muncă al lui Constantin Jude a fost deseori catalogat drept unul dur, spartan, draconic, însă rezultatele au fost de multe ori peste ceea ce îi era permis unei simple echipe de provincie în anii cei mai negrii ai ceaușismului. În 1979, Politehnica reușește să se infiltreze pe podium, între Steaua și Dinamo, fiind la doar un punct distanță de cucerirea titlului de campioană, adjudecat de „militari”. Apoi, în anii ’80, formația alb-violetă avea să dispute de trei ori finala Cupei României, câștigată o singură dată, în 1986, după o memorabilă finală cu Dinamo.

Constantin Jude, în 1986, după câștigarea Cupei României

Despre finala câștigată scor 23-20 cu Dinamo, la 15 iunie 1986, în Sala Sporturilor din Craiova, Alexandru Folker, om de bază pe atunci în echipa Politehnicii, a relaltat un episod interesant ce îl avea în prim plan pe nea Costică. „Îmi amintesc că Dan Petru era foarte emotiv. Înainte de meci, nea Costică Jude l-a luat deoparte și, știind că-i mai plăcea să bea câte-o bere, i-a spus: «Bea un coniac dublu!». Piticu’ spunea: «Nu se poate, nea Costică, nu beau înainte de meci». «Dacă nu bei, nu joci!», i-a replicat scurt nea Costică. Până la urmă l-a băut și a jucat extraordinar, a marcat 10 goluri în acea finală”, a povestit Folker, cel de-al doilea marcator al Politehnicii în acel ultim act, cu 4 reușite.

Constantin Jude avea să se despartă pentru prima oară de Poli în primele săptămâni ale anului 1990, la puțină vreme după evenimentele din decembrie, jucătorii echipei pornind o revoluție proprie, datorită stilului dur impus de reputatul tehnician. Echipa avea să fie condusă mai departe de Roland Gunesch, iar cu scheletul format în atâția ani de nea Costică Jude, antrenorii Otto Hell și Vasile Fărcaș aveau să cucerească titlul național în 1991. Sufletul lui Constantin Jude a rămas însă alb-violet, el fiind unul dintre cei ce s-au străduit să readucă handbalul sub egida Politehnicii, în 1995, după trei ani de pauză forțată, cauzată de o decizie ministerială ce interzicea existența mai multor cluburi studențești într-un centru universitar.

După două sezoane petrecute în liga secundă, Politehnica revine în prima ligă în 1997, după o pauză de cinci ani, însă nu rezistă decât un singur sezon în elită, retrogradând de pe ultimul loc, la braț cu Arbema Arad. Conducerea echipei a hotărât să se despartă de Constantin Jude, a cărui loc a fost luat de un cuplu de tineri tehnicieni, Vlad Caba – Cărăbaș Ionică, primul preluând fundcția de antrenor imediat după încheierea carierei de jucător. Reputatul tehnician s-a așezat pe banca unei alte divizionare secunde, Constructorul Oradea, cu care a reușit să promoveze în prima ligă chiar în dauna Politehnicii, luându-și astfel revanșa pentru demiterea sa din vara lui 1998.

Retras din activitate după experiența Oradea, Constantin Jude s-a îmbolnăvit grav, dându-și ultima suflare la 3 iunie 2005. Un an mai târziu, consilierii locali au votat ca sala Olimpia, cea mai mare „polivalentă” a orașului, să îi poarte numele fostului mare jucător și antrenor.

Cupa României, competiția amintirilor frumoase pentru handbaliștii Politehnicii

Câștigătorii Cupei României din 1986 Sus: Gunesch, Dan, Naghi, Mardare, Săftescu, N. Dobrescu, Buligan, Pleșca, Giurgea, Nagy, Banu, Folker, Jude (antrenor) Jos: Urs, Caba, H. Gal, Ianto, Țibrea, Matei Popa, Baranga, Ionescu, Bobocea, Basarabă

Câștigătorii Cupei României din 1986
Sus: Günesch, Dan, Naghi, Mardare, Săftescu, N. Dobrescu, Buligan, Pleșca, Giurgea, Nagy, Banu, Fölker, Jude (antrenor)
Jos: Urs, Caba, H. Gal, Ianto, Țibrea, Matei Popa, Baranga, Ionescu, Bobocea, Basarabă

CSU Poli debutează vineri în Cupa României, având în față un adeversar aproape imposibil de întrecut, vicecampioana Știința Bacău. În urmă cu 27 de ani, gruparea moldavă a fost unul dintre adversarii întrecuți de marea echipă a lui Folker și Buligan în drumul spre cucerirea primului trofeu al secției masculine la handbal în 7.

După calculele hârtiei, meciul de vineri, de la Brașov, cu Știința Bacău, va fi ultimul joc oficial pentru CSU Poli în actuala stagiune. Sorții au fost nemiloși cu elevii lui Gligore Czari, care încep campania din Cupa României tocmai împotriva Științei Bacău. În alte vremuri, gruparea din orașul lui Bacovia era o simplă bornă pentru alb-violeți în drumul spre glorie.

Trofeul cucerit de handbaliștii Politehnicii în 1986

În 1986, în singura campanie victorioasă a Politehnicii în Cupa României, formația pregătită pe atunci de regretatul antrenor Constantin Jude se întâlnea cu formația băcăuană în prima fază a Cupei României. În grupa optimilor de la Târgu Jiu, Politehnica își asigurase calificarea, după două victorii clare în primele două zile, 27-20 cu Universitatea Craiova și 30-20 cu Electromureș Târgu Mureș. Pe 6 aprilie, alb-violeții au dat piept cu Știința Bacău, însă meciul nu mai conta decât pentru palmares. S-a încheiat egal, 26-26.

Politehnica și-a continuat marșul triumfal, prin două victorii în grupa semifinală de la Târgu Mureș. Practic, elevii lui nea Costică Jude și-au asigurat biletele pentru finală în prima zi, atunci când și-au întâlnit una dintre marile rivale din campionat, Minaur Baia Mare. Bănățenii s-au impus la limită, 23-22, la capătul unui meci în care Alexandru Fölker (7 goluri) și Nechifor Dobrescu (5 goluri) au dat tonul pe parchet. În cea de-a doua zi a turneului, Politehnica a îndeplinit o simplă formalitate, în fața celor de la Independența Carpați Mârșa, scor 29-15.

Marea finală a fost programată în Sala Sporturilor din Craiova, la data de 15 iunie. Adversara Politehnicii a fost Dinamo, nimeni alta decât proaspăta campioană a României. Deși creditată cu șansa a doua, formația timișoreană a început partida în forță, conducând cu 11-6 după 22 de minute. Pe finalul primei reprize, dinamoviștii s-au apărat mult mai agresiv, reușind să reducă handicapul la doar o singură lungime până la pauză, când se înregistra 12-11 pentru alb-violeți. Bucureștenii au preluat apoi conducerea la începutul reprizei secunde, însă paradele excelente ale portarului Buligan le-au dat poliștilor imboldul necesar pentru a reveni și a se impune pe final, scor 23-20. Matei marca atunci 10 goluri pentru Poli, urmat de Fölker – 4, N. Dobrescu – 3, Ionescu – 3, Ianto – 2 și Popescu – 1.

„A fost cea mai frumoasă realizare, ținând seama de ceea ce se întâmpla în handbal pe vremea lui Ceaușescu. A fost un moment de neuitat, dacă stau să mă gândesc ce a însemnat acel trofeu pentru oraș și pentru mine”, ni se destăinuia în decembrie Alexandru Buligan, revenit atunci la Timișoara din postură de antrenor secund al campioanei HCM Constanța.

Din nou cu Bacăul, în 1988

Știința Bacău s-a aflat în drumul Politehnicii și în campania de Cupa României din 1988, atunci când elevii lui Constantin Jude ajungeau din nou în finală. Trebuie spus că în pauza de iarnă a acelui sezon, alb-violeții l-au pierdut pe Alexandru Fölker, cel care, vreme de un deceniu, a fost pilonul de bază al echipei lui Constantin Jude, devenind un element nelipsit și în angrenajul echipei naționale. În iarna lui 1987, „Alecu” a părăsit definitiv Timișoara, transferându-se în Franța, la Lille.

Constantin Jude, artizanul marii echipe a Politehnicii din anii ’80

Campania din Cupa României a început cu grupa optimilor desfășurată la Odorheiu Secuiesc, între 22 și 24 ianuarie 1988. Politehnica avea să treacă în viteză de toți cei trei adversari întâlniți la acest turneu: 26-16 cu Relonul Săvinești, 28-14 cu Știința Bacău și 27-24 cu Hidrotehnica Constanța. Să remarcăm, așadar, cât de mult s-au schimbat datele problemei în handbalul românesc în ultimul sfert de veac, Bacăul devenind pentru al doilea an la rând vicecampioană, în vreme ce Constanța a sărbătorit în weekend cel de-al 8-lea titlu din palmares.

În prima manșă a sferturilor de finală, Politehnica a fost scurtcircuitată de Universitatea Craiova în deplasare (23-27), dar și-a luat revanșa cu vârf și îndesat pe teren propriu: 29-19. În penultimul act, după o luptă pasionantă, alb-violeții aveau să elimine Steaua, după 24-28 la București și 32-25 la Timișoara. În ultimul act, Politehnica avea să înfrunte din nou Dinamo, însă deznodământul nu a mai fost același ca și în 1986. Bucureștenii au câștigat net prima manșă, scor 21-15, pentru ca în returul programat la Timișoara, „studenții” să se impună cu 19-16, insuficient pentru a-și adjudeca pentru a doua oară trofeul. Returul finalei avea să fie ultimul joc în tricoul Politehnicii pentru Alexandru Buligan, fără discuție, cel mai valoros portar pe care l-a avut handbalul timișorean, acesta trecând chiar în tabăra dinamovistă.

Nu putem închide sacul cu amintiri fără a rememora și prima campanie de excepție a Politehnicii în Cupa României. În 1983, antrenorul Constantin Jude atrăgea din nou atenția lumii handbalistice către Timișoara, acolo unde se puneau bazele unei echipe de top pentru următorul deceniu. Alb-violeții s-au impus în primul turneu, desfășurat la Craiova, după 23-23 cu Minerul Cavnic, 26-18 cu Relonul Săvinești și 25-22 cu Dinamo. În grupa semifinală, desfășurată la Pitești, timișorenii și-au asigurat prezența în ultimul act al competiției, după 23-22 cu Independența Carpați Mârșa, și 30-22 cu Tractorul Brașov.

Finala a fost programată la 27 februarie 1983 la București, adversara Politehnicii fiind Minaur Baia Mare, o altă reprezentantă a provinciei aflată în plină ascensiune. Din păcate pentru „studenți”, maramureșenii s-au impus detașat, scor 29-22, pentru timișoreni punctând Fölker – 9 goluri, Ianto – 6, Feher – 2, Bucățea – 2, Ionescu – 2 și Knuff – 1.

Închidem albumul cu amintiri și revenim la un prezent în care regăsim handbalul timișorean departe de gloria de altădată. Meciul de vineri, cu Știința Bacău, se anunță ultimul în tricoul alb-violet pentru majoritatea componenților actualului lot, ridicându-se astfel serioase semne de întrebare asupra viitorului apropiat al Politehnicii.

Horațiu Gal: „Timișoara merită o echipă mare”

Horațiu Gal le-a oferit sâmbătă o lecție de handbal alb-violeților, câștigând cu Potaissa Turda, scor 29-26 la Timișoara. Tehnicianul care a construit din nimic un centru puternic în județul Cluj a evoluat ani de zile în tricoul Politehnicii, făcând parte din generație ce a adus ultimul titlu pe Bega în sportul cu mingea pe semicerc.

A învățat handbalul la Timișoara, a urcat pe cea mai înaltă treaptă alături de Poli, însă acum își pune în valoare cunoștințele și experiența în altă parte. Horațiu Gal, unul dintre handbaliștii cei mai reprezentativi pentru Timișoara în ultimul sfert de veac, se află la baza succesului formației din Turda, cu adevărat revelația acestui campionat.

Horațiu Gal va împlini miercuri 44 de ani, iar sâmbătă și-a făcut un frumos cadou, învingând cu 29-26 tocmai la Timișoara. Cel care debuta la vârsta de 17 ani în echipa Politehnicii, pe postul de conducător de joc, trage speranțe că orașul de pe Bega va vedea din nou handbal de calitate în anii următori.

„Vin cu foarte mare plăcere la Timișoara. Aici am învățat handbalul, aici am crescut. Eu sper din toată inima ca Timișoara să aibă din o o echipă mare, așa cum a fost cea din urmă cu două decenii, sper că se vor întoarce cupele europene, fiindcă Timișoara merită acest lucru. Aici e un public cunoscător de handbal, care merită cu prisosință să-și vadă echipa luptându-se acolo sus”, a declarat Horațiu Gal, după victoria Turdei de sâmbătă.

În anii petrecuți la Timișoara, Horațiu Gal a împărțit vestiarul cu jucători de excepție, precum Alexandru Buligan, Alexandru Folker, Vlad Caba, Alexandru Dedu, Ioan Basarabă sau Alexandru Matei și a fost pregătit de tehnicieni de renume, precum regretatul Constantin Jude sau Otto Hell, antrenorul sub comanda căruia s-a obținut titlul din 1991. Horațiu Gal și-a început și cariera de antrenor la Poli, în urmă cu un deceniu, imediat după ce a renunțat la cea de jucător.

Alexandru Buligan: „Sunt mândru că fac parte din istoria lui Poli”

Cel mai renumit export handbalistic al Timișoarei s-a întors în sala în care a făcut cunoștință cu marea performanță. Alexandru Buligan, cel care a apărat vreme de un deceniu buturile Politehnicii, înainte de a deveni unul dintre cei mai buni portari ai lumii, s-a aflat săptămâna aceasta pe Bega, cu ocazia meciului pe care echipa sa, HCM Constanța, l-a disputat împotriva alb-violeților.

Zâmbitor, deschis și extrem de sincer, nu evită niciodată o discuție, mai ales când e vorba despre handbal. Pune însă rapid degetul pe rană, încercând să explice de ce Politehnica Timișoara, echipa cu care a cucerit primul trofeu din carieră, a ajuns o simplă echipă de pluton în Liga Națională. L-am interpelat pe Sandu Buligan imediat după meciul câștigat de echipa sa, HCM Constanța, scor 35-23 la Timișoara, chiar pe parchetul sălii în care a făcut primii pași în handbalul de performanță, discuția noastră luând sfârșit, unde altundeva, decât în poarta pe care a apărat-o vreme de mai bine de un deceniu.

Victorie la 12 goluri. O misiune mai ușoară decât v-ați așteptat?

Fără doar și poate, a fost mult mai ușor decât ne-am așteptat la Timișoara. Poli a făcut un meci foarte bun la Odorhei, apoi au câștigat ușor cu Dinamo,dar trebuie să recunosc că m-a surprins eșecul lor de la Cluj, care nu era în calcul. Poate și oboseala datorată de acea pauză, prin care FRH a dat peste cap toate echipele, și-a spus cuvântul. Cred însă că nu aceasta e fața adevărată a Politehnicii. Echipa are un potențial mare și poate mult mai mult decât atât. Sunt convins că la anul, cu o pregătire mai eficientă, va avea o cu totul altă forță.

Totuși, anul trecut Poli a reușit să pună probleme serioase Constanței…

Anul trecut am avut probleme mult mai mari cu ei, la Timișoara am câștigat foarte greu, iar la Constanța au făcut meci egal. De fapt, doar cu Poli am pierdut puncte anul trecut. Bănuiesc că echipa trece acum prin anumite transformări, dar chiar și așa, e important ca publicul să rămână alături de echipă. Handbalul are o tradiție extraordinar de mare în acest oraș. Știu că momentan baschetul are prioritate, ceea ce nu e deloc rău, dar totuși handbalul e handbal, iar Poli a fost și va rămâne un centru important.

Buligan, în primii săi ani la Politehnica Timișoara

O tradiție la care ați pus și dumneavoastră serios umărul.

Categoric! Sunt mândru să fac parte din istoria lui Poli și a acestui oraș.

Ați petrecut mai bine de 10 ani în această sală. Ce sentimente vă încearcă de fiecare dată când reveniți în acest loc?

E greu de spus. Chiar ieri (n.r. – marți) am făcut niște „scări” și mi-am adus aminte de domnul Jude, Dumnezeu să-l odihnească, care ne alerga prin tribune în acele vremuri. Am petrecut foarte mulți ani la Poli și am trăit momente unice. Când am venit aici, eram un tânăr total neexperimentat. La Timișoara am deschis practic ochii, aici am cunoscut-o pe soția mea, aici s-a născut fiica mea, aici am terminat facultatea. Deci am foarte mulți prieteni în acest oraș, de care mă leagă amintiri care sunt imposibil de șters din memorie.

La Timișoara v-a fost trezită pofta pentru trofee, prin câștigarea Cupei României în 1986…

A fost cea mai frumoasă realizare, ținând seama de ceea ce se întâmpla în handbal pe vremea lui Ceaușescu. A fost un moment de neuitat, dacă stau să mă gândesc ce a însemnat acel trofeu pentru oraș și pentru mine.

Vă tentează o revenire în handbalul timișorean după aproape un sfert de veac?

Pe mine mă tentează oricând o revenire la Timișoara. Dar sunt profesionist și ascult absolut orice propunere mi se face. asta este viața mea, am primit foarte mult de la handbal, și încerc să dau cât mai mult înapoi.

Deducem, așadar, că în toți acești ani nu v-a căutat nimeni din Timișoara cu o ofertă…

Nu, dar o aștept în continuare. Niciodată nu e prea târziu.

Poli nu mai e de mult la nivelul pe care îl cunoșteați dumneavoastră. Totuși, aici s-au format în ultimii ani mulți dintre actualii internaționali – Sadoveac, Șimicu, Fenici, Grasu, Novanc – dar rezultatele mari au lipsit cu desăvârșire…

Corect. Din ce am constatat, suportul moral și material față de sport e insuficient în Timișoara. Niciodată n-am înțeles de ce a trebuit să vină de exemplu Marian Iancu, un om din afara orașului, să dea bani în sport, când eu știu că Timișoara și Banatul au avut întodeauna oameni cu bani, e o zonă bogată și plină de iubitori de sport. Politehnica Timișoara, care în fotbal e un brand, a ajuns să dispară. Pentru mine e extrem de dureros ceea ce s-a întâmplat aici. Fără niciun fel de invidie, mă întreb cum poate baschetul să surpaviețuiască, să țină două echipe de băieți în prima divizie și încă una de fete? De ce acolo se poate, iar în alte sporturi nu? Sunt sigur că s-ar găsi oameni care să investească serios și în handbal, dar asta ține poate și de factorii locali. Trebuie să existe poate niște micșorări de impozit, sau alte facilități pentru a atrage investitori, e logic să fie așa.

Ce ar trebui să se schimbe pentru ca Politehnica și handbalul timișorean să revină în prim-plan?

Cred că ar trebui să se schimbe foarte multe în oraș. Îmi amintesc pe vremea mea ce însemna Liceul 4 (actualul LPS Banatul) și Facultatea de Sport. Era o îmbinare a utilului cu plăcutul. Toată lumea de la Liceul 4 mergea la Facultatea de Sport, existau foarte mulți antrenori de valoare mai ales la juniori. Astăzi, toată lumea încearcă să caute o pâine mai albă prin străinătate, astfel că nu mai putem vorbi de antrenori de valoare în Timișoara și în România. Cei buni sunt deja afară. Până se creează o nouă structură, mai durează. Noi ca țară încă suntem novici într-ale democrației, iar sportul e una dintre ramurile care suferă cel mai mult în această tranziție. Sunt foarte multe priorități, iar sportul e lăsat întotdeuna la urmă.

Ba mai mult, în ultimii ani au scăzut drastic și orele de educație fizică din școli…

E un lucru stupid. Pe timpul meu, aveam trei ore de sport pe săptămână, acum avem numai una. O societate care vrea să fie sănătoasă, normală și decentă trebuie să pună mai mult accent pe sport. E o chestiune absolut absurdă. Plus că și profesorii de educație fizică acceptă foarte ușor scutiri și motivări. Eu țin minte ce înseamnă cu adevărat o oră de educație fizică, țin minte probele de control pe care trebuia cu toții să le trecem. Trebuia să știi ce înseamnă un joc de glezne, genunchii la piept, să sari o capră, să mergi pe bancă. În ziua de azi e mult mai comod să te pui în fața computerului sau a televizorului, dar asta e societatea din ziua de azi. Până la urmă, și această globalizare e înțeleasă de fiecare așa cum vrea.

Ce mesaj aveți pentru iubitorii de handbal din Timișoara, care cu siguranță nu v-au uitat?

Le doresc ca 2013 să fie un an mai bun, să aibă parte de bucurii și să fie cu toții sănătoși. Sperăm cu toții ca țara asta să meargă puțin mai bine, să se facă mai multe pentru oameni. Banii sunt și ei importanți, dar la un moment dat se termină. Cred însă că dacă fiecare s-ar preocupa să lase ceva în urma lui, ar fi superb.

Alexandru Buligan s-a născut la 22 aprilie 1960 la Turnu Severin, luând drumul Timișoarei încă de la vârsta de 16 ani, când a fost legitimat la Politehnica. A apărat poarta alb-violeților până la sfârșitul anilor 80, cucerind aici și primul său trofeu intern din carieră, Cupa României, în 1986. Înainte de Revoluție a evoluat o perioadă la Dinamo, după care a luat drumul Spaniei, în 1990, unde a apărat culorile echipelor Arrate, Lagun Aro și Portland San Antonio. A disputat 230 de partide pentru echipa națională a României, împreună cu care a obținut ultimele performanțe importante ale handbalului masculin autohton: medalie de bronz la JO de la Los Angeles (1984) și tot bronz la Campionatul Mondial din Cehoslovacia (1990), competiție la care a fost desemnat cel mai bun portar. Ca antrenor secund al naționalei Spaniei, a câștigat titlul mondial în 2005. Din 2010 a revenit în țară, fiind cooptat în staff-ul tehnic al multiplei campioane HCM Constanța.