Alexandru Buligan: „Sunt mândru că fac parte din istoria lui Poli”

Cel mai renumit export handbalistic al Timișoarei s-a întors în sala în care a făcut cunoștință cu marea performanță. Alexandru Buligan, cel care a apărat vreme de un deceniu buturile Politehnicii, înainte de a deveni unul dintre cei mai buni portari ai lumii, s-a aflat săptămâna aceasta pe Bega, cu ocazia meciului pe care echipa sa, HCM Constanța, l-a disputat împotriva alb-violeților.

Zâmbitor, deschis și extrem de sincer, nu evită niciodată o discuție, mai ales când e vorba despre handbal. Pune însă rapid degetul pe rană, încercând să explice de ce Politehnica Timișoara, echipa cu care a cucerit primul trofeu din carieră, a ajuns o simplă echipă de pluton în Liga Națională. L-am interpelat pe Sandu Buligan imediat după meciul câștigat de echipa sa, HCM Constanța, scor 35-23 la Timișoara, chiar pe parchetul sălii în care a făcut primii pași în handbalul de performanță, discuția noastră luând sfârșit, unde altundeva, decât în poarta pe care a apărat-o vreme de mai bine de un deceniu.

Victorie la 12 goluri. O misiune mai ușoară decât v-ați așteptat?

Fără doar și poate, a fost mult mai ușor decât ne-am așteptat la Timișoara. Poli a făcut un meci foarte bun la Odorhei, apoi au câștigat ușor cu Dinamo,dar trebuie să recunosc că m-a surprins eșecul lor de la Cluj, care nu era în calcul. Poate și oboseala datorată de acea pauză, prin care FRH a dat peste cap toate echipele, și-a spus cuvântul. Cred însă că nu aceasta e fața adevărată a Politehnicii. Echipa are un potențial mare și poate mult mai mult decât atât. Sunt convins că la anul, cu o pregătire mai eficientă, va avea o cu totul altă forță.

Totuși, anul trecut Poli a reușit să pună probleme serioase Constanței…

Anul trecut am avut probleme mult mai mari cu ei, la Timișoara am câștigat foarte greu, iar la Constanța au făcut meci egal. De fapt, doar cu Poli am pierdut puncte anul trecut. Bănuiesc că echipa trece acum prin anumite transformări, dar chiar și așa, e important ca publicul să rămână alături de echipă. Handbalul are o tradiție extraordinar de mare în acest oraș. Știu că momentan baschetul are prioritate, ceea ce nu e deloc rău, dar totuși handbalul e handbal, iar Poli a fost și va rămâne un centru important.

O tradiție la care ați pus și dumneavoastră serios umărul.

Categoric! Sunt mândru să fac parte din istoria lui Poli și a acestui oraș.

Ați petrecut mai bine de 10 ani în această sală. Ce sentimente vă încearcă de fiecare dată când reveniți în acest loc?

E greu de spus. Chiar ieri (n.r. – marți) am făcut niște „scări” și mi-am adus aminte de domnul Jude, Dumnezeu să-l odihnească, care ne alerga prin tribune în acele vremuri. Am petrecut foarte mulți ani la Poli și am trăit momente unice. Când am venit aici, eram un tânăr total neexperimentat. La Timișoara am deschis practic ochii, aici am cunoscut-o pe soția mea, aici s-a născut fiica mea, aici am terminat facultatea. Deci am foarte mulți prieteni în acest oraș, de care mă leagă amintiri care sunt imposibil de șters din memorie.

La Timișoara v-a fost trezită pofta pentru trofee, prin câștigarea Cupei României în 1986…

A fost cea mai frumoasă realizare, ținând seama de ceea ce se întâmpla în handbal pe vremea lui Ceaușescu. A fost un moment de neuitat, dacă stau să mă gândesc ce a însemnat acel trofeu pentru oraș și pentru mine.

Vă tentează o revenire în handbalul timișorean după aproape un sfert de veac?

Pe mine mă tentează oricând o revenire la Timișoara. Dar sunt profesionist și ascult absolut orice propunere mi se face. asta este viața mea, am primit foarte mult de la handbal, și încerc să dau cât mai mult înapoi.

Deducem, așadar, că în toți acești ani nu v-a căutat nimeni din Timișoara cu o ofertă…

Nu, dar o aștept în continuare. Niciodată nu e prea târziu.

Poli nu mai e de mult la nivelul pe care îl cunoșteați dumneavoastră. Totuși, aici s-au format în ultimii ani mulți dintre actualii internaționali – Sadoveac, Șimicu, Fenici, Grasu, Novanc – dar rezultatele mari au lipsit cu desăvârșire…

Corect. Din ce am constatat, suportul moral și material față de sport e insuficient în Timișoara. Niciodată n-am înțeles de ce a trebuit să vină de exemplu Marian Iancu, un om din afara orașului, să dea bani în sport, când eu știu că Timișoara și Banatul au avut întodeauna oameni cu bani, e o zonă bogată și plină de iubitori de sport. Politehnica Timișoara, care în fotbal e un brand, a ajuns să dispară. Pentru mine e extrem de dureros ceea ce s-a întâmplat aici. Fără niciun fel de invidie, mă întreb cum poate baschetul să surpaviețuiască, să țină două echipe de băieți în prima divizie și încă una de fete? De ce acolo se poate, iar în alte sporturi nu? Sunt sigur că s-ar găsi oameni care să investească serios și în handbal, dar asta ține poate și de factorii locali. Trebuie să existe poate niște micșorări de impozit, sau alte facilități pentru a atrage investitori, e logic să fie așa.

Ce ar trebui să se schimbe pentru ca Politehnica și handbalul timișorean să revină în prim-plan?

Cred că ar trebui să se schimbe foarte multe în oraș. Îmi amintesc pe vremea mea ce însemna Liceul 4 (actualul LPS Banatul) și Facultatea de Sport. Era o îmbinare a utilului cu plăcutul. Toată lumea de la Liceul 4 mergea la Facultatea de Sport, existau foarte mulți antrenori de valoare mai ales la juniori. Astăzi, toată lumea încearcă să caute o pâine mai albă prin străinătate, astfel că nu mai putem vorbi de antrenori de valoare în Timișoara și în România. Cei buni sunt deja afară. Până se creează o nouă structură, mai durează. Noi ca țară încă suntem novici într-ale democrației, iar sportul e una dintre ramurile care suferă cel mai mult în această tranziție. Sunt foarte multe priorități, iar sportul e lăsat întotdeuna la urmă.

Ba mai mult, în ultimii ani au scăzut drastic și orele de educație fizică din școli…

E un lucru stupid. Pe timpul meu, aveam trei ore de sport pe săptămână, acum avem numai una. O societate care vrea să fie sănătoasă, normală și decentă trebuie să pună mai mult accent pe sport. E o chestiune absolut absurdă. Plus că și profesorii de educație fizică acceptă foarte ușor scutiri și motivări. Eu țin minte ce înseamnă cu adevărat o oră de educație fizică, țin minte probele de control pe care trebuia cu toții să le trecem. Trebuia să știi ce înseamnă un joc de glezne, genunchii la piept, să sari o capră, să mergi pe bancă. În ziua de azi e mult mai comod să te pui în fața computerului sau a televizorului, dar asta e societatea din ziua de azi. Până la urmă, și această globalizare e înțeleasă de fiecare așa cum vrea.

Ce mesaj aveți pentru iubitorii de handbal din Timișoara, care cu siguranță nu v-au uitat?

Le doresc ca 2013 să fie un an mai bun, să aibă parte de bucurii și să fie cu toții sănătoși. Sperăm cu toții ca țara asta să meargă puțin mai bine, să se facă mai multe pentru oameni. Banii sunt și ei importanți, dar la un moment dat se termină. Cred însă că dacă fiecare s-ar preocupa să lase ceva în urma lui, ar fi superb.

Alexandru Buligan s-a născut la 22 aprilie 1960 la Turnu Severin, luând drumul Timișoarei încă de la vârsta de 16 ani, când a fost legitimat la Politehnica. A apărat poarta alb-violeților până la sfârșitul anilor 80, cucerind aici și primul său trofeu intern din carieră, Cupa României, în 1986. Înainte de Revoluție a evoluat o perioadă la Dinamo, după care a luat drumul Spaniei, în 1990, unde a apărat culorile echipelor Arrate, Lagun Aro și Portland San Antonio. A disputat 230 de partide pentru echipa națională a României, împreună cu care a obținut ultimele performanțe importante ale handbalului masculin autohton: medalie de bronz la JO de la Los Angeles (1984) și tot bronz la Campionatul Mondial din Cehoslovacia (1990), competiție la care a fost desemnat cel mai bun portar. Ca antrenor secund al naționalei Spaniei, a câștigat titlul mondial în 2005. Din 2010 a revenit în țară, fiind cooptat în staff-ul tehnic al multiplei campioane HCM Constanța.