Opinie : În umbra marelui urss.

E duminică dimineață, o zi însorită de noiembrie. În afară de posturile care emit muzică populară, mai toate televiziunile românești vorbesc doar despre două lucruri. Primul este lupta crâncenă pentru ciolanul politic între aceleași personaje grotești și tragicomice, iar al doilea – marele derby Steaua – Dinamo. Nu vreau să intru în patetismele invocării tradiției comuniste a acestor entități sportive (chiar dacă ar exista toate argumentele în acest sens), pentru că în esență suporterii adevărați ai acestor formații sunt și ei oameni ca toți ceilalți. Cele mai interesante sunt însă bufoniada națională la care se recurge cu ocazia acestui meci, hiperbolizarea unor mediocrități și inocularea fățișă a ideii că singura realitate sportivă în România este reprezentată de conflagrația „titanilor” din Ghencea și Stefan cel Mare. Din păcate, aceasta este și realitatea din teren, România fiind, în bună măsură, o țară polarizată fotbalistic între steliști și dinamoviști, balanța înclinând serios în favoarea  primilor.

Dar, spre marea mea bucurie, în timp ce o țară întreagă este conectată la aparatele marelui derby național, undeva, nu foarte departe, într-o Galie bănățeană există un mic sat de astericși, obelicși și vercingetoricși alb-violeți care trăiesc într-o lume paralelă, dezinteresați de huzururile banchetelor și saturnaliilor marii Rome dâmbovițene. Rezistența lor a fost zdruncinată, războinicii au fost decimați, unii au dezertat în fața înfrângerii aparent iminente și definitive, iar alții s-au aliat cu dușmanii care promit multe și zâmbesc viclean. Dar există totuși o poțiune magică și secretă care face din această mână de oameni niște luptători neînfricați, mândri și invincibili. Pentru acei băieți, într-o zi frumoasă de duminică, satul Bucovăț a fost de o sută de ori mai important decât orice confruntare a granzilor dintr-o lume comercială a lăcomiei și răsfățului, pentru că și suporterii adevărați ai falangelor stelisto-dinamoviste sunt puțini într-o mare de papagali multicolori care merg doar unde merge gloata.

E foarte revigorant să respiri aerul proaspăt al dezinteresului total față de acest meci, aflat în vârful piramidei unui fotbal bolnav și corupt. Mini-torcidele băieților noștri din meciul cu Bacova au fost înzecit mai interesante decât coregrafia cu steaua roșie de la București. Inhalarea fumului portocaliu ne-a adus multora aminte de mijlocul anilor `90, când Timișoara dădea tonul în ultraseria românească, deschizând orizonturile înguste ale unora. În timp ce majoritatea hipnotizată aștepta cu sufletul la gură baletul becalian de pe Maybachurile transhumanței, dropiile alb-violete din Banat, o specie pe cale de dispariție (sau apariție?), îi cântau la mulți-ani inimosului nostru jucător cu numărul 19, Claudiu Lazăr.

Rezultatul final de 8:0 ne menține în cursa de urmărire a Racoviței, o echipă care nu a făcut nici un pas greșit până în momentul de față. Ne vedem în week-end-ul următor, la Topolovățul Mare!

Tempo Poli!

De Goran Mrakić.