Opinie : “ADEVĂRATELE ÎNFRÂNGERI SUNT RENUNȚĂRILE LA VIS”

Și totuși, cine ne poate fura visele?

În perioada de tristă amintire a anilor `40 -`50, tăvălugul bolșevic nivela cu ură tot ce-i ieșea în cale. Partidul a decretat că s-a trasat o nouă cale politică, pe care trebuie s-o urmeze toți, fără discuții. S-au găsit imediat aplaudaci, oameni dedicați trup și suflet stelei roșii, comisari zeloși pregătiți la orice compromis pentru a progresa în noua ierarhie. Era uniformizării, a sovromurilor, a colectivizării forțate, a deportărilor, a batjocurii și a ștergerii identității sosise, iar orice voce care i se împotrivea era stinsă cu râvnă și devotament proletar. Mugetul înlocuise cugetul, iar închisorile își deschideau larg porțile pentru a-i reeduca pe cei neadaptați și obraznici.

Și chiar dacă noua structură politică își recruta cadrele în rândul puținilor săi susținători, cea mai frapantă a fost tăcerea majorității, acea tăcere molcomă care a legitimat barbaria ticăloșilor și a înlesnit activitatea ignobilă a comisarilor puși pe căpătuit. O mână de oameni s-a hotărât însă să reziste. Partizanii anticomuniști au plecat în munți, într-o odisee vitejească a morții. Asemenea armatei blestemate a generalului Vlasov, ei știau că soarta lor e pecetluită. Știau că duc un război donchihotesc împotriva unui gigant furios, în fața căruia tremură și se ascund toți. Cu toate acestea, nu au renunțat, ci au continuat lupta. O luptă eroică proprie, atât cu dușmanul, cât și cu destinul. O luptă pentru un vis, pentru o iluzie, pentru niște semeni incapabili să înțeleagă rostul sacrificiului.  În acele vremuri adevărata Românie pulsa doar în aventura haiducească a câtorva sute de răzvrătiți, pe când România lașă privea mută cum îi este dezonorată identitatea și firea.

Păstrând proporțiile și dimensiunile istorice, noi, oamenii brigăzilor violete, putem spune astăzi cu tărie că nu ne intereseză majoritatea, ci adevărul.  Am luptat toată viața pentru un crez, care astăzi este înstrăinat. Nu vorbim în numele majorității tăcute, ci în numele celor care refuză să se împace cu procesul de metisare continuă a unui simbol bănățean. Și dacă s-au făcut niște compromisuri rușinoase în trecut, soluția nu este să continuăm pe aceiași linie. Din greșeli trebuie să învățăm, nu să le repetăm la nesfârșit. Ni s-a spus că noi nu suntem reprezentativi pentru suflarea polistă. Nouă, singurilor oameni care am fost alături de Poli mereu, nouă, care am făcut mii de kilometri prin țară și Europa în timp ce alții spărgeau semințe în fața televizoarelor, nouă, care am inhalat gaze în timp ce oamenii de bine ne înjurau, nouă, care am încasat bastoane, nouă, care ne cheltuiam ultimii bani pentru o deplasare în timp ce altora li se părea mult să dea bani pentru un bilet acasă, nouă, care răgușeam cântând în timp ce alții huiduiau și spurcau, nouă, care am călătorit pe ploaie și sub soare oriunde pentru Poli în timp ce altor mari timișoreni li-era lene să vină până la stadion, nouă, care practic am trăit pentru onoarea orașului iubit! Nu ne așteptăm la premii sau diplome, pentru că tot ce am făcut a fost din pură pasiune și patriotism local, lucru de neînțeles pentru cei care prin comportamentul și felul lor de a fi fac de rușine orașul Timișoara! Dar ce să ne mai mirăm când urmașii ideologici ai celor care au tras în timișoreni în timpul Revoluției ne țin acuma lecții de moralitate și conduită! Din păcate, devenim străini în propriul nostru oraș, văzând că tot ceea ce am iubit este călcat în picioare.

Drumul nostru va fi unul al onoarei sau nu va fi deloc. Poli este o parte a identității noastre și nu vom renunța la ea. Nu vom renunța la luptă, nu vom renunța la vis.

Pentru noi, Poli va fi mereu acolo unde suntem noi.

De  Goran Mrakić