RCM Timișoara se află în plin play-off, obiectivul trasat pentru acest sezon fiind unul cât se poate de clar: cucerirea titlului. Coincidență sau nu, în această vară,cel mai important trofeu al clubului studențesc împlinește o vârstă rotundă: 40 de ani.
Pentru a marca cea mai mare performanță a rugbyului timișorean, foștii componenți ai echipei din 1972, precum și jucători din generațiile anilor ’80-’90, vor încinge un meci de old-boys, pe 15 septembrie, în deschiderea ultimului joc pe care RCM Timișoara îl va susține pe teren propriu, în play-off. Organizatorul Nicu Strâmbeanu, împreună cu fostul conducător al clubului din anii de glorie, Petru Laichici, au reușit să ia legătura cu toți cei 11 supraviețuitori ai echipei din 1972, niciunul nerefuzând tentația unui astfel de eveniment.
Din echipa care sufla în premieră titlul Bucureștiului, vor veni Emanoil Ene, Octavian Vlad, Ewald Vollmann, Ion Iacob, Bebe Ceaușu, Marian Ghețu, Gheorghe Cândea, Iuliu Peter, Nicolae Duță, Bimbo Trailovici și Radu Malancu.
Condiții vitrege
Șeful secției de rugby a Universității timp de peste 30 de ani, Petru Laichici, și-a amintit de greutățile pe care le-a întâmpinat pentru a construi acea echipă de glorie, de la începutul anilor ’70. „Viața unei echipe la vremea respectivă era foarte grea. Niciun jucător nu avea salariu. Aveam doi absolvenți de facultate. Unul era la Catedra de Sudură, Francisc Neiss, iar celălalt era Ion Tătucu, absolvent la Educație Fizică. Din păcate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalți erau studenți și stăteau câte patru în cameră, la Căminul 7. A fost mare lucru să ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucător pofteau, aria lor de selecție fiind toată țara. Timișoara n-a avut juniori, n-a crescut jucători, deci am fost nevoiți să importăm”, a rememorat Laichici.
„Ministerul a vrut ca Petroșaniul să ia titlul”
Pentru o echipă studențească, sprijinul Ministerului Învățământului era esențial în acea vreme. În 1972 însă, două echipe universitare, cea din Timișoara și cea din Petroșani, au ajuns să se dueleze pentru titlu, iar Bucureștiul a ordonat ca trofeul să meargă în Valea Jiului. „Am găsit jucători de excepție, care veneau să facă școală. Am obținut o primă performanță în 1970, locul 3. În momentul în care jocul acelei echipe a început să se lege, am știut că suntem candidați la titlu. Iar asta deși Ministerul Învățământului n-a fost cu noi. În iarna lui 1972, la o ședință, ei ne-au cerut să ajutăm Universitatea Petroșani să câștige titlul. Noi am refuzat categoric, deoarece aveam șanse mai bune decât ei. Știam că meciul cu Petroșaniul de la Timișoara îl vom câștiga și vom lua titlu. Așa s-au și întâmplat, rămânându-ne apoi două deplasări, la Bârlad și Farul, pe care, de asemenea, le-am câștigat”, a mărturisit Petru Laichici.
Practic, Universitatea Timișoara și-a asigurat titlul și din punct de vedere matematic după victoria de la Bârlad, din penultima etapă. La întoarcere, elevii lui Mitică Antonescu au fost așteptați de sute de studenți, pe peronul Gării Mari. „A fost o atmosferă unică. Îmi amintesc că atunci când ne-am întors de la Bârlad, după victoria care ne-a adus și scriptic titlul, ne-au așteptat în gară studenții de la Științe Economice. Ei erau baza galeriei noastre”, a mai spus Laichici.
Liderii partidului n-au vrut rugby în Parcul Rozelor
La începutul anilor ’80, Universății i se promisese un stadion de rugby lângă Parcul Rozelor, acolo unde astăzi se află terenurile de tenis. Mai-marii partidului s-au răzgândit însă rapid, și au dat locația „sportului alb”, acolo organizându-se, după câteva luni, meciul de Cupa Davis dintre România și Argentina. „Jucam pe terenul Știința, iar antrenamentele le făceam în Parcul Rozelor, acolo unde inițial trebuia să se construiască un stadion de rugby. Nu s-a mai făcut. Ne-au explicat că au niște trandafiri unicat și că nu se poate face rugby. Peste o lună au făcut un teren de tenis, unde s-a organizat meciul de Cupa Davis, cu Argentina. Alta era însă explicația. În zonă locuia toată conducerea județului, iar la rugby venea galeria, era gălăgie, și i-ar fi deranjat”, a declarat petru Laichici.
Anii ’90 și prăbușirea rugbyului timișorean
Perioada haotică din primii ani de după revoluție a afectat din plin rugbyul, la fel ca și majoritatea sporturilor din oraș. Echipa a trecut de la Politehnică la Universitate, care n-a mai putut susține la un nivel performant numeroasele secții cu care s-a trezit în subordine. „Noi aparțineam de Politehnică. Din păcate, după 1990, majoritatea secțiilor au trecut la Universitate, care a ajuns un club cu 19 secții. Eu spuneam la vremea respectivă că Real Madrid are doar cinci. Păi atunci cum să fi ținut Universitatea 19 secții, în condițiile în care nimeni nu venea cu bani la sport? Banii de la Minister erau foarte puțini și nu se putea face performanță”, a explicat Laichici.
Fostul conducător al clubului spera chiar și atunci că vor veni și zile însorite în rugbyul timișorean. La un moment dat, situația părea să se îmbunătățească, prin implicarea controversatului afacerist Mujea Marcelini la echipă, însă totul s-a năruit extrem de repede, iar Laichici s-a retras din conducere. „Mă gândeam și atunci că vor veni vremuri mai bune, dar îmi era greu să anticipez când se va găsi cineva cu atâția bani care să poată ține o echipă. A mai fost o perioadă în care s-a vorbit de performanță, atunci când Mujea Marcelini a investit la club. Dar eu atunci m-am retras din conducere, pentru că am simțit că era vorba de lucruri necurate. Ar fi fost o șansă bună, mai ales că pe atunci au venit aici Socol, Petrache și alții, care au constituit baza naționalei ani de zile. Eu n-am putut însă lucra în acele condiții, pentru că nu sunt obișnuit cu gestiunea unor astfel de situații. Dacă se supără patronul, echipa se prăbușește”, a conchis Laichici.
Marea dorință a lui Petru Laichici e să vadă din nou un titlu în rugbyul timișorean. „Din ceea ce am văzut până acum, eu cred că se poate. Nici Steaua, nici Dinamo nu mai reprezintă mare lucru, însă trebuie să fim foarte atenți la celelalte echipe”, a punctat Laichici.
