padurea verde Archives

FOTOREPORTAJ | Ruinele sportului timișorean (IV): UMT, stadionul cu iz britanic ras de pe fața pământului

Până acum, în cadrul serialului nostru, am văzut împreună cum s-au degradat câteva dintre arenele mai mici ale Timișoarei, folosite de-a lungul vremii cel mult la nivelul eșalonului terț. Nu putea însă lipsi din vederile noastre ceea ce se întâmplă la Pădurea Verde, acolo unde o veritabilă groapă de gunoi ne amintește de ceea ce fusese până nu demult stadionul „UMT”. O arenă cochetă, cu o tribună de lemn acoperită, rămasă moștenire din efervescentul fotbal timișorean al perioadei interbelice, cu peluze pe stil britanic, cu locuri în picioare și bare de sprijin, cu un gazon natural impecabil. Aici s-a jucat fotbal de primă ligă în sezonul 2001/2002. Aici s-au umplut tribunele până la refuz la finele anilor ’90, când UMT-ul, din postura de divizionară C, ajungea să se dueleze cu Astra Ploiești ori Dinamo în Cupa României. Tot aici, la începutul acestui deceniu s-a petrecut cea mai sinistră crimă la adresa fotbalului timișorean de după Revoluție, așa cum aș numi demolarea arenei UMT.

În țările civilizate, un stadion cu o istorie precum cel al UMT-ului ar fi fost exploatat la maximum. Măcar în scop turistic, dacă în circuitul fotbalistic al anului 2016 o arenă de acest tip nu și-ar putea face loc. Tribuna de lemn cu acoperiș, situată pe latura mărginită de strada Avram Imbroane, putea fi trecută fără niciun fel de problemă în lista monumentelor istorice ale orașului. O construcție rămasă moștenire de la vechea arenă Electrica, acolo unde, în anii ’30, Ripensia lui Dobay, Bindea, Ciolac și Deheleanu scria pagini de aur în cartea de istorie a fotbalului românesc. Tribuna, deși reconstruită parțial în anii ’70, iar apoi dotată cu scaune de plastic în vara lui 2001, păstra acel iz interbelic. Îți dădea certitudinea că nu te afli pe un stadion oarecare, ci pe unul cu o încărcătură specială, unde povestea fotbalului romantic se regăsea în fiecare colțișor.

Astăzi, perimetrul în care se înălța, până în urmă cu patru ani, stadionul UMT, nu prea mai are ce să îți povestească. Istorisirile bunicilor noștri, umbra lui Dobay, a Iolandei Balaș (care tot pe acest stadion și-a început urcușul spre „Everestul” performanței) și chiar urma pașilor lui Călin, Vlaicu, Mada sau Săvoiu au dispărut odată cu intrarea buldozerelor pe acest spațiu sacru al sportului timișorean. Dacă vreți, e povestea – sau imaginea iconică – a capitalismului bezmetic din România ultimilor 25 de ani, cel în care se calcă pe cadavre, se demolează fără discernământ, se privatizează după reguli originale, se parcelează, se închiriază ori se vinde după bunul plac. Povestea unui dribling, nu al lui Bindea printre apărătorii adverși, ci al actualilor proprietari printre chichițe și portițe legale, golul fiind aici echivalentul găsirii unei căi de schimbare a terenului de la destinația pe care o are de mai bine de 80 de ani: sportul de performanță.

Ce a mai rămas astăzi, în 2016, din stadionul „UMT”? Gardul dinspre strada Avram Imbroane, cu intrarea principală de lângă ștrand, casele de bilete, precum și turnul înălțat tot în vara lui 2001 pentru televiziuni. În spatele gardului, bălării ce trec binișor de-un metru și gunoaie. Aici, în acest mormânt nemarcat, zace o parte a istoriei fotbalului timișorean.

Voi lăsa să vorbească imaginile, surprinse ieri (23 iulie 2016) în spațiul fostului stadion:

Site-ul nostru a publicat, de-a lungul anilor, o serie de articole dedicate dramei stadionului UMT. Am reconstituit ultimele momente din viața echipei, care s-a desființat în vara lui 2008, odată cu retrogradarea în Divizia D, am consemnat momentul demolării arenei, în urmă cu patru ani, iar luna trecută ne-am amintit de istorica promovare în „A” a „zebrelor”, de la care s-au scurs 15 ani.

Vă propun să ne încheiem periplul de la UMT într-un ton nostalgic, cu imagini din anii în care stadionul de la Pădurea Verde mustea de lume la meciurile alb-negrilor:

Și dacă tot suntem la capitolul amintiri, să vedem și imagini filmate la un meci UMT – CSM Reșița (2-1) din primăvara lui 2001, adică din sezonul în care trupa pregătită de Aurel Șunda promova în Divizia A:

REMEMBER: 15 ani de la promovarea UMT-ului în Divizia A

Una dintre echipele-tip folosite de UMT în sezonul promovării, 2000/2001. Sus: Almășan, Briciu, Kovacs, Giuchici, Mada, Săvoiu. Jos: Ritter, Vlaicu, Călin, Goșa, Marișescu. (Foto: ripensia-sport-magazin.ro)

Miercuri, 13 iunie 2001, la orele după-amiezii. Timișoara fierbea, în așteptarea meciului. Un puhoi de lume se îndrepta spre stadion, în tramvaie, în mașini personale sau la pas. Nu, alaiul nu se îndrepta însă spre „Dan Păltinișanu”, ci spre Pădurea Verde. Eșecul colaborării Poli – Dacia Pitești și, implicit, a gestiunii Zambon (începuse să se prefigureze deja colapsul din sezonul următor) au împins toate speranțele de performanță ale Timișoarei fotbalistice spre UMT. Un club mic, mai degrabă de cartier, legat de uzina cu același nume și cu o istorie relativ scurtă față de alte cluburi timișorene („zebrele” au luat ființă abia în 1960). UMT-ul fostului învingător al lui Celtic, Aurel Șunda, la care-și trăiau a doua (ba chiar a treia!) tinerețe ex-poliștii Ion Almășan, Florin Călin, Sorin Vlaicu ori Adi Săvoiu, bătea la porțile Diviziei A. O victorie în meciul cu Bihorul lui Ioan Andone a fost suficientă pentru o promovare istorică, care i-a luat prin surprindere până și pe jucătorii, antrenorii și conducătorii echipei echipate în alb și negru.

La ora de start a meciului cu FC Bihor, din etapa a 34-a din B2, peste 12.000 de spectatori se înghesuiau pe micuța arenă de la Pădurea Verde. Capacitatea stadionului era depășită cu aproape 25%. La fluierul arbitrului Constantin Frățilă, au salutat publicul echipele:

UMT: Almășan – Briciu, Mada, M. Kovacs, Goșa – Ritter, Marișescu, Vlaicu, Fl. Călin – Săvoiu, Giuchici.
FC Bihor: G. Rotaru – Mere, Fl. Farcaș, Utfineanț, Fl. Lazăr, Lungan – Enyedi, Mihuț, Dumitra, Sfârlea – Csehi.

Pe o căldură sufocantă, amplificată și de înghesuiala de pe stadion, UMT-ul a dominat clar întâlnirea și s-a impus firesc, cu 2-0. Pe-atunci foarte tânărul Gheorghe Goșa, poreclit „Motoreta”, l-a învins pe Rotaru în minutul 24, cu un șut din vole, cu stângul. Iar în minutul 70, Giuchici jr. a securizat victoria și, inclusiv, promovarea „mecanicilor”, cu un gol norocos, mingea ricoșând în poartă din portarul bihorean, după o acțiune personală a vârfului comparat (cel puțin ca înfățișare) cu Pippo Inzaghi. Fluierul final a dezlănțuit sărbătoarea pe vechea arenă de la Pădurea Verde, iar jucătorii au sărbătorit în bazinul ștrandului din vecinătatea arenei o performanță de excepție. La patru ani de la retrogradarea lui Poli în eșalonul secund, Timișoara avea din nou echipă în prima divizie.

Sărbătoarea campionilor! Fotbaliștii UMT-ului s-au aruncat în bazinul ștrandului din vecinătatea stadionului, imediat după meciul cu FC Bihor. (Foto: ripensia-sport-magazin.ro)

„Am luptat în trei, şi cu Baia Mare şi cu Reşiţa. Cei care clacau în ultima etapă, ratau promovarea. Noi, din fericire, am făcut un joc foarte bun şi am reuşit o victorie pe care a sărbătorit-o tot oraşul. Ţin minte şi acum scandările suporterilor: “Ole, ola / Timişoara-i iar în A!”. Şi jucătorii au făcut un gest deosebit: au luat toate tricourile din magazie şi le-au dat spectatorilor! După aceea s-a mers la banchetul echipei… A fost ceva foarte frumos, pentru UMT a fost ceva deosebit! Era o echipă foarte bună!”, își amintea artizanul promovării, antrenorul Aurel Șunda, la aniversarea unui deceniu de la promovarea „zebrelor”.

Iată lotul care izbutea să aducă UMT-ul pe prima scenă:

Portari: Ion Almășan, Cristian Bălici;
Fundași: Cosmin Bar, Florin Bar, Flavius Briciu, Gheorghe Goșa, Mihai Kovacs, Alin Luca, Călin Mada, Sebastian Meszaros, Emil Samargi;
Mijlocași: Alin Bălă, Florin Botezatu, Florin Călin, Gheorghe Marișescu, Zoltan Nincsovics, Sorin Vlaicu;
Atacanți: Raul Cojan, Miroslav Giuchici, Daniel Radu, Cristian Ritter, Adrian Săvoiu

A urmat panta descendentă și, inevitabil, colapsul

Aventura UMT-ului în prima divizie a fost însă de scurtă durată. Deși în vara anului 2001 la Pădurea Verde se vorbea despre un plan pe termen lung, care viza chiar și construirea unui nou stadion, pe modelul celui din Cotroceni, în perspectiva unei eventuale participări europene, alb-negrii au dat primele semne de suferință încă din prima etapă. Președintele Ioan Timofte, revenit în fotbalul timișorean după un deceniu petrecut în Portugalia, la FC Porto și Boavista, demisiona imediat după meciul de debut pe prima scenă (0-3 cu Rapid), acuzând lipsa de susținere și, mai cu seamă, de interes pentru această echipă. Trei runde mai târziu avea să arunce prosopul și Aurel Șunda, sezonul fiind dus la bun sfârșit de Gheorghe Staicu, după o scurtă perioadă de interimat asigurată de secundul Cristi Contescu.

În cele 30 de etape ale ediției 2001/2002 a Diviziei A, UMT a acumulat doar 15 puncte, cu zece mai puține decât „baremul” impus la acea vreme pentru evitarea depunctării în sezonul următor, și revenea în „B”, din postură de „lanternă roșie”. Ulterior, „mecanicii” au părăsit și eșalonul secund, după doar zece etape, fiind excluși din competiție în contul datoriei de 25.000 de dolari pe care clubul o avea față de Rapid București pentru transferul lui Cosmin Bar.

Pentru „zebre” au urmat cinci ani de agonie în Liga a III-a, cu câteva tentative eșuate de revenire în eșalonul secund. În cele din urmă, conducerea a pus lacătul pe clubul de fotbal în vara lui 2008, după ce UMT-ul retrograda în premieră în eșalonul al patrulea.

Site-ul nostru a vorbit, în ultimii ani, atât despre desființarea echipei de fotbal, cât și despre rușinoasa degradare și apoi demolare a unuia dintre cele mai cochete stadioane din Timișoara.

Pentru nostalgici, iată înregistrarea integrală a meciului de debut al UMT-ului pe prima scenă, 0-3 pe teren propriu, cu Rapid București, la 5 august 2001:

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (I)

Rândurile sunt mereu prea puține când trebuie să scrii despre Ștefan Dobay. „Calul”. Galopul spre poarta adversă. Șutul necruțător. De patru ori golgheter al României. De 41 de ori selecționat în prima reprezentativă și participant la două Campionate Mondiale. Născut la Dumbrăvița, la 26 septembrie 1909, s-a consacrat la Ripensia, pentru care a jucat de la înființare, din 1928, până în 1940. Fără îndoială, cel mai valoros atacant crescut pe aceste meleaguri. Cum a început însă totul? Cum s-a transformat un puști care nu era deloc atras de fotbal într-o legendă a sportului-rege? Vom afla chiar de la el…

Anii copilăriei, înainte de a le fi priceput rostul, au rămas în urmă undeva prin iarba din Dumbrăvița, localitate în care m-am născut.

În războiul din 1916, l-am pierdut pe tata.

Mama, rămasă cu doi copii, a fost nevoită să-și caute de lucru. Încă nu se vindecaseră rănile primului război mondial când, de la Caransebeș, ne-am mutat la Timișoara, în „Fabruck”, cum i se spunea într-o limbă germană stricată cartierului de fabrici al orașului.

Familia mea era: bunica, mama și Ernest, fratele meu. Eu, cel mai tânăr vlăstar din casă, eram atunci în clasa a treia primară. Fotbalul încă nu exista pentru mine. Nici măcar nu-i observasem pe copiii care se jucau cu mingea la școală, în pauză. Peste un an, ne-am mutat pe o stradă din apropierea gării mari, într-o locuință de trei camere și baie, situată la etajul II. Trecusem în clasa a patra. Dirigintele era un profesor bătrân, Peter Bachmann, om blând, cu o mustață respectabilă. Atunci când cânta cu noi, deschidea o gură atât de mare, încât i se vedeau toți dinții, ca două potcoave de iască.

La 1 Mai, toată clasa, împreună cu dragul nostru profesor, făceam o excursie la Pădurea Verde. Toți eram curat îmbrăcați, cu uniformele călcate, ca pentru sărbătoare. Până la Gara Fabrică, ne duceam cu tramvaiul, iar de acolo, pe jos. Pe drum râdeam, vorbeam și cântam, cum fac de obicei copiii. Până să ajungem la pădure, mâncam sandviciurile aduse de acasă. Apoi, ne distram fiecare după pofta inimii. Unii alergau după un fel de minge confecționată din cârpe, îmbrăcată în ciorap; se împingeau, se îmbrânceau, se trăgeau de haine și se trânteau pe jos. Luptau pentru ea, cu toate puterile și prin orice mijloc. Consecința? Toți se alegeau cu uniformele murdărite, rupte, agățate, sfâșiate și fără nici un nasture.

Nu mi-a plăcut jocul. L-am urmărit câtăva vreme, apoi m-am dus spre inima pădurii să adun ciuperci și iască. Treceam prin luminișuri, peste rădăcini mari de copaci cu vârfurile aruncate spre cer.

Întoarcerea din Pădurea Verde a fost la fel de veselă și zgomotoasă. Alte glume, alte cântece, pe care domnul profesor Bachmann, molipsit de zburdălnicia noastră copilărească, le cânta împreună cu noi.

Sosise și luna iunie cu sfârșitul anului școlar.

Mama avea o rudă în comuna Șag, pe unde trec apele Timișului. Am plecat împreună cu fratele meu să petrecem vacanța acolo. Când am ajuns, secerișul se terminase și începuse treieratul. Câmpia imensă ne învăluia în frumusețea ei galbenă, mirifică, nostalgică. Peste tot clăi de paie strălucitoare. În depărtare o cumpănă de fântână singuratică. Și liniște, multă liniște.

Grădina din spatele casei, plină de pomi încărcați cu fructe, se întindea până în albia Timișului, astfel că zilnic făceam baie, după ce apa se încălzea de dogoarea soarelui. Timișul cu apa lui clară, cristalină, cu nisipul fin era ademenitor.

Aici, pe malul apei, veneau copiii din sat și se încingea jocul, un fel de oină. Fetele, în schimb, aveau o minge mare de cauciuc, jumătate roșie, jumătate albastră, pe care o aruncau în aer, din mână în mână. Mingea asta îmi plăcea! Era elastică, sărea bine și se rostogolea departe.

În gospodăria unchiului se afla și Rigo, un armăsar alb, din rasa „Lipitzan”, cu coada stufoasă și lungă până la pământ, picioare puternice și totuși fine, crupa frumos arcuită și un cap superb, pe care îl ținea mereu ridicat, scrutând parcă îndepărtata zare. Când ploile desfundau drumurile, iar caii nu răzbeau să tragă căruța, îl înhăma pe Rigo s-o urnească din loc.

Felul cum alerga Rigu stârnea în mine, de fiecare dată, o nespusă admirație. Bătea câteva clipe cu copita în pământ și apoi, fără un motiv anume, pornea într-un trap amețitor, cu coama fluturând în vânt, ca o vijelie ce nu poate fi oprită. Imaginea năprasnicelor lui alergări a lăsat o amprentă decisivă asupra formației mele de jucător.

– VA URMA –

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Călin Mada: „M-am îngrozit să aud că a dispărut stadionul UMT”

În vară se vor împlini 10 ani de când Călin Mada a părăsit Timișoara cu destinația Austria. De atunci, peisajul fotbalistic al orașului de pe Bega s-a schimbat aproape total. Dincolo de zbuciumul Politehnicii, în acest răstimp a dispărut fără urmă clubul pe care fundașul timișorean l-a slujit cea mai lungă perioadă, UMT.

Călin Mada a revenit pentru câteva zile la Timișoara, pentru un teambuilding cu actuala sa formație, USV Ferschnitz, din Liga a VII-a austriacă. Ajuns la aproape 39 de ani, fostul fundaș al Politehnicii și UMT-ului se axează pe antrenorat, dar mai și evoluează ocazional pentru echipa sa. Așa s-a întâmplat și vineri seară, pe sinteticul din complexul „Dan Păltinișanu”, când Ferschnitz a pierdut cu 1-2 amicalul cu divizionara D CS Dumbrăvița.

Mada revine cu drag în orașul în care a trăit cele mai multe bucurii. „Mi-e foarte dor de Timișoara, de fotbalul de aici. Chiar vorbeam zilele trecute despre Poli, despre UMT, mi se ridică părul pe mine când mă gândesc ce vremuri frumoase am prins aici”, ne-a spus Mada.

Într-o discuție cu Călin Mada, e aproape imposibil să eviți subiectul UMT. Iar asta din simplul fapt că, la Pădurea Verde, timișoreanul a trăit cele mai frumoase momente din carieră. Din păcate, despre „zebre” se vorbește la trecut încă din 2008, atunci când clubul a fost desființat oficial. Mai mult decât atât, vara trecută a fost ștearsă complet și ultima dovadă a existenței „mecanicilor”, fostul stadion UMT fiind ras de pe suprafața pământului pentru a înlesni extinderea spa-ului amenajat deja de câțiva ani în fosta clădire a vestiarelor.

„Nu îmi vine să cred ce s-a ales de UMT. Am fost anul trecut până la stadion și m-am îngrozit când am văzut ce era acolo. Totul era în parajină. Acum nu mai e nici atât. Începând de la tribune și până la vestiare a dispărut tot. E păcat, mare păcat. Era o bază superbă acolo și cred că ar fi trebuit să rămână în circuit. Poate nu pentru fotbal, poate pentru rugby, pentru că știu că și ei au nevoie de un stadion. Gazonul de acolo era unul dintre cele mai bune din Timișoara”, spune cu mâhnire Călin Mada, care arată cu degetul către fosta conducere a clubului alb-negru: „Îmi vine să intru în pământ când văd pe ce mâini ajung cluburile de aici. În loc să continui tradiția, tu razi tot și faci hotel. Treaba lor, ei știu mai bine ce au de făcut, dar mie îmi pare foarte rău”.

Călin Mada a asistat, de la distanță, la prăbușirea în masă a cluburilor de tradiție din Timișoara. Cu toate acestea, promite că într-o zi va reveni în orașul său natal, pentru a pune umărul la reconstrucția fotbalului local. „Mă voi întoarce cu siguranță la Timișoara. Aici m-am născut, aici am crescut, aici mi-am petrecut anii cei mai frumoși din viață.Sunt foarte fericit când revin aici. Sper ca în momentul în care voi reveni, condițiile fotbalistice de la Timișoara să fie mult mai prielnice”, ne-a mai spus Mada.

Călin Mada s-a născut la 3 aprilie 1974 la Timișoara. De-a lungul anilor, a evoluat la Șoimii Timișoara, Astral Deta, Poli Timișoara și UMT, cu ultimele două evoluând în primul eșalon. De altfel, Mada a fost unul dintre oamenii de bază ai generației care a adus stadionul de la Pădurea Verde în circuitul primei ligi, în ediția 2001/2002.