Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (I)

Rândurile sunt mereu prea puține când trebuie să scrii despre Ștefan Dobay. „Calul”. Galopul spre poarta adversă. Șutul necruțător. De patru ori golgheter al României. De 41 de ori selecționat în prima reprezentativă și participant la două Campionate Mondiale. Născut la Dumbrăvița, la 26 septembrie 1909, s-a consacrat la Ripensia, pentru care a jucat de la înființare, din 1928, până în 1940. Fără îndoială, cel mai valoros atacant crescut pe aceste meleaguri. Cum a început însă totul? Cum s-a transformat un puști care nu era deloc atras de fotbal într-o legendă a sportului-rege? Vom afla chiar de la el…

Anii copilăriei, înainte de a le fi priceput rostul, au rămas în urmă undeva prin iarba din Dumbrăvița, localitate în care m-am născut.

În războiul din 1916, l-am pierdut pe tata.

Mama, rămasă cu doi copii, a fost nevoită să-și caute de lucru. Încă nu se vindecaseră rănile primului război mondial când, de la Caransebeș, ne-am mutat la Timișoara, în „Fabruck”, cum i se spunea într-o limbă germană stricată cartierului de fabrici al orașului.

Familia mea era: bunica, mama și Ernest, fratele meu. Eu, cel mai tânăr vlăstar din casă, eram atunci în clasa a treia primară. Fotbalul încă nu exista pentru mine. Nici măcar nu-i observasem pe copiii care se jucau cu mingea la școală, în pauză. Peste un an, ne-am mutat pe o stradă din apropierea gării mari, într-o locuință de trei camere și baie, situată la etajul II. Trecusem în clasa a patra. Dirigintele era un profesor bătrân, Peter Bachmann, om blând, cu o mustață respectabilă. Atunci când cânta cu noi, deschidea o gură atât de mare, încât i se vedeau toți dinții, ca două potcoave de iască.

La 1 Mai, toată clasa, împreună cu dragul nostru profesor, făceam o excursie la Pădurea Verde. Toți eram curat îmbrăcați, cu uniformele călcate, ca pentru sărbătoare. Până la Gara Fabrică, ne duceam cu tramvaiul, iar de acolo, pe jos. Pe drum râdeam, vorbeam și cântam, cum fac de obicei copiii. Până să ajungem la pădure, mâncam sandviciurile aduse de acasă. Apoi, ne distram fiecare după pofta inimii. Unii alergau după un fel de minge confecționată din cârpe, îmbrăcată în ciorap; se împingeau, se îmbrânceau, se trăgeau de haine și se trânteau pe jos. Luptau pentru ea, cu toate puterile și prin orice mijloc. Consecința? Toți se alegeau cu uniformele murdărite, rupte, agățate, sfâșiate și fără nici un nasture.

Nu mi-a plăcut jocul. L-am urmărit câtăva vreme, apoi m-am dus spre inima pădurii să adun ciuperci și iască. Treceam prin luminișuri, peste rădăcini mari de copaci cu vârfurile aruncate spre cer.

Întoarcerea din Pădurea Verde a fost la fel de veselă și zgomotoasă. Alte glume, alte cântece, pe care domnul profesor Bachmann, molipsit de zburdălnicia noastră copilărească, le cânta împreună cu noi.

Sosise și luna iunie cu sfârșitul anului școlar.

Mama avea o rudă în comuna Șag, pe unde trec apele Timișului. Am plecat împreună cu fratele meu să petrecem vacanța acolo. Când am ajuns, secerișul se terminase și începuse treieratul. Câmpia imensă ne învăluia în frumusețea ei galbenă, mirifică, nostalgică. Peste tot clăi de paie strălucitoare. În depărtare o cumpănă de fântână singuratică. Și liniște, multă liniște.

Grădina din spatele casei, plină de pomi încărcați cu fructe, se întindea până în albia Timișului, astfel că zilnic făceam baie, după ce apa se încălzea de dogoarea soarelui. Timișul cu apa lui clară, cristalină, cu nisipul fin era ademenitor.

Aici, pe malul apei, veneau copiii din sat și se încingea jocul, un fel de oină. Fetele, în schimb, aveau o minge mare de cauciuc, jumătate roșie, jumătate albastră, pe care o aruncau în aer, din mână în mână. Mingea asta îmi plăcea! Era elastică, sărea bine și se rostogolea departe.

În gospodăria unchiului se afla și Rigo, un armăsar alb, din rasa „Lipitzan”, cu coada stufoasă și lungă până la pământ, picioare puternice și totuși fine, crupa frumos arcuită și un cap superb, pe care îl ținea mereu ridicat, scrutând parcă îndepărtata zare. Când ploile desfundau drumurile, iar caii nu răzbeau să tragă căruța, îl înhăma pe Rigo s-o urnească din loc.

Felul cum alerga Rigu stârnea în mine, de fiecare dată, o nespusă admirație. Bătea câteva clipe cu copita în pământ și apoi, fără un motiv anume, pornea într-un trap amețitor, cu coama fluturând în vânt, ca o vijelie ce nu poate fi oprită. Imaginea năprasnicelor lui alergări a lăsat o amprentă decisivă asupra formației mele de jucător.

– VA URMA –

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979