Când spui Stelian Moculescu, spui volei. Spui trofee, o întreagă vitrină. Spui cel mai de succes antrenor român din toate timpurile. Când spui Stelian Moculescu, spui Friedrichshafen, Germania, România și, nu în ultimul rând, Timișoara. Considerat unul dintre cei mai valoroși tehnicieni care au activat vreodată în sportul cu mingea la fileu, Stelian Moculescu nu uită de primii săi pași în volei, făcuți pe zgură, pe malul Begăi, sub îndrumarea poate celui mai influent antrenor de juniori din zonă, Milorad Koin.

Stelian Moculescu a fost unul dintre invitații speciali la Supercupa României de volei feminin, disputată în urmă cu o săptămână, la Timișoara. A vizitat orașul în care a descoperit voleiul la câteva luni după retragerea din cariera de antrenor. O carieră despre care numerele vorbesc de la sine, orice epitet fiind de prisos.

În luna mai a acestui an, Stelian Moculescu a pus punct unei cariere impresionante de antrenor, începută în 1977. Ultimele două decenii le-a legat de VfB Friedrichshafen, pe care a transformat-o într-o forță a voleiului german și european. Cu gruparea de pe Bodensee a cucerit 13 titluri în Bundesliga, 13 Cupe ale Germaniei și, mai presus de toate, Liga Campionilor, în 2007. Mai cucerise, anterior, șase titluri naționale, cu TSV 1860 Munchen și ASV Dachau, șase Cupe, cu TSV 1860, VC Passau și Dachau. Între 1983 și 1985 a activat în Austria, la Tyrolla Viena, alături de care a cucerit de două ori eventul. Iar la nivelul echipei naționale, a calificat reprezentativa Germaniei la Jocurile Olimpice, în 2008, pentru prima oară după 36 de ani.

S-a retras în luna mai, după înfrângerea lui VfB Friedrichshafen în finala Bundesligii, de pe terenul lui Berlin Recycling Volleys. În ciuda rivalității acerbe dintre cele două grupări, Stelian Moculescu a fost aplaudat la scenă deschisă în capitala Germaniei, în semn de recunoștință pentru o carieră încununată de succes. Mărturie stă clipul video atașat mai jos:

„Voleiul era un eveniment de familie”

Născut la 6 mai 1950 la Brașov, Stelian Moculescu a copilărit la Timișoara, într-o perioadă în care voleiul era la mare modă în orașul de pe Bega. De aici se lansaseră deja câteva nume de referință: Ștefan Roman, Mihai Coste și, nu în ultimul rând, Aurel Drăgan, considerat și astăzi cel mai mare ridicător din istoria voleiului românesc. În plus, aici activa Milorad Koin, un antrenor de juniori care era recunoscut pentru darul său de a le transmite discipolilor săi enorma sa pasiune pentru această disciplină.

„Pe vremea mea existau 3-4 echipe de foarte bună calitate în Timișoara. Erau Politehnica, Universitatea, Înainte, CFR… aveam 2-3 echipe în Divizia B și una sau două în prima divizie. Era frumos, se juca de dimineață, de la ora 11, veneau la meciuri bătrânii împreună cu copiii, era un eveniment de familie. N-aș putea estima numărul spectatorilor care veneau la meciuri, dar în mod cert, voleiul era un eveniment în Timișoara”, își amintește Stelian Moculescu.

Lipsa antrenorilor de valoare la nivel de juniori e principala problemă sesizată de Stelian Moculescu în voleiul timișorean, atunci când e provocat să compare vremurile actuale cu cele în care s-a format el însuși ca jucător.

„Au fost antrenori de valoare, cum a fost nea Milică Koin, apoi a apărut și Horhath, antrenori care au crescut într-adevăr jucători. Însă ei nu mai sunt, nu mai activează, din păcate. Au fost antrenori cu o enormă pasiune. Eu îmi amintesc că atunci când eram junior, eram la Terasa CFR, aveam două ore antrenament pe zi, dar noi jucam volei opt ore zilnic. Ne întâlneam cu colegii de echipă și jucam doi contra doi, trei contra trei… voleiul era centrul vieții noastre. Nea Milică și soția lui au reușit să ne motiveze în așa fel, încât nu ne mai săturam de volei. Iar acum, dacă ne uităm prin oraș, nimeni nu mai joacă volei. Nimeni nu mai face sport, iar asta e o enormă prostie, valabilă nu numai la noi, ci și în Germania. Copiii sunt grași, obezi, sunt chiori, pentru că stau tot timpul pe smartphone. E o generație căreia la 30 de ani va trebuie să îi facem o asigurare medicală nemaipomenită. Lumea se schimbă, sunt de acord, dar cred că poți face această schimbare într-un mod coordonat. Ceea ce mulți numesc aici democrație, pentru mine e haos, anarhie”, afirmă Stelian Moculescu.

Prezent la Timișoara, la Supercupa României, la invitația clubului UVT Agroland, Stelian Moculescu și-a exprimat dorința ca voleiul de pe Bega să redevină o forță, atât la feminin, cât și la masculin.

„Eu m-aș bucura foarte mult dacă s-ar relansa orașul, pentru că Timișoara are totuși o tradiție foarte mare în volei. Sper să realizeze promovarea cei de la Agroland, să avem o echipă la fete, iar apoi, dacă s-ar putea să urce și băieții ar fi și mai frumos”, a declarat reputatul tehnician.

Totuși, Stelian Moculescu are și câteva sfaturi pentru cei ce și-au propus relansarea acestui sport la Timișoara.

„În primul rând, trebuie să ai alături și câțiva oameni care să asigure o bază financiară. Fără bani nu mai merge nimic în vremurile acestea. E foarte important, din punctul meu de vedere, să nu se investească doar în prima echipă, ci și la grupele de juniori. Să își ia 2-3 antrenori buni și motivați. Jucătorii sunt întotdeauna cei mai bine plătiți, iar antrenorii cei mai prost plătiți. Iar antrenorii sunt cei mai importanți, pentru că într-un club de ei ai nevoie să-ți crească sportivi. Eu așa mi-am construit întotdeauna echipele pe care le-am pregătit, eu mi-am făcut jucătorii. A fi antrenor nu e o profesie, ci o pasiune. E exact ca și cum ai fi medic, învățător… Trebuie realmente să îți facă plăcere să lucrezi cu oamenii și să vezi, la fel ca un grădinar, că sămânța pe care ai plantat-o crește și înflorește. Dar e greu… Cât timp nu avem respect de munca unui om și îl privim ca pe o cârpă, ne merităm soarta. E o vorbă în Germania… dacă plătești cu banane, primești maimuțe”, a mai spus Moculescu.

***

Vom reveni cu un al doilea episod al reportajului despre Stelian Moculescu, în care cel mai cunoscut produs al voleiului timișorean va rememora titlul de campion de juniori câștigat în 1968 pentru Timișoara, dar și momentul în care a decis să părăsească definitiv România.