CFR ’80: Două trofee, aproape de Gara Mare

cfr 1955 2
După promovarea în urma controversatului baraj din 1946, cu Politehnica, echipa CFR-ului a demonstrat, cu vârf și îndesat, că nu a ajuns întâmplător pe prima scenă. Încă din anul de debut în elită, echipa pregătită de antrenorul-jucător Rudolf Kotormani s-a remarcat ca una dintre forțele campionatului, obținând în vara următoare o primă clasare pe podium.

CFR Timișoara a avut un debut fulminant în anul primei participări în elită. Echipa în care străluceau Reuter, Ritter, Avasilichioaie și Bădeanțu a pierdut un singur punct în primele șase etape, prima înfrângere, ce-i drept, una usturătoare, venind în runda a opta, 0-3 pe teren propriu, cu Carmen București. Avea să fie un prim cutremur suferit de feroviari, care două săptămâni mai târziu au fost scurtcircuitați și mai puternic de principala pretendentă la titlu, ITA Arad, care s-a impus cu 6-2 la Timișoara. Cele două insuccese aveau să zdruncine definitiv ideea unei lupte la titlu, la care tânjeau druckerii timișoreni, obișnuiți cu anii de glorie ai Chinezului și Ripensiei. În partea a doua a campionatului, după ce a scăpat de presiunea obiectivului, CFR-ul a realizat câteva meciuri de-a dreptul spectaculoase, dintre care se remarcă un 7-3 cu Prahova Ploiești, în etapa a XXIV-a, și mai cu seamă un 7-5 la Craiova, în ultima etapă a campionatului.

Una peste alta, CFR-ul a avut un debut reușit în elită, terminând primul sezon pe locul 3, cu 33 de puncte, la egalitate cu ocupanta locului secund, Carmen București, dar cu un golaveraj inferior.

Argint în campionat și în Cupă

Blasius Hoksary, artizanul celor dou[ medalii de argint ale CFR-ului din 1948

Blasius Hoksary, artizanul celor două medalii de argint ale CFR-ului din 1948

Jocul spectaculos etalat în primul sezon de Divizia A a făcut din CFR o echipă de urmărit în viitorul campionat. Banca tehnică a fost preluată de Blasius Hoksary, unul dintre cei mai titirați fotbaliști timișoreni din toate timpurile, care a cucerit ca jucător cinci titluri cu Chinezul și alte trei cu Ripensia. Un plus important l-a constituit transferul înaintașului Iosif Kovacs, reîntors la Timișoara de la vicecampioana Carmen București, pentru care reușise 24 de goluri în 22 de partide în precedenta ediție de campionat. Poarta avea să fie asigurată de Dumitru Pavlovici, fostul ripensist, considerat al doilea portar timișorean ca valoare din perioada interbelică, după Zombory.

Cu toți ochii ațintiți pe ea, formația feroviară a impresionat în turul campionatului. Șase victorii consecutive în primele șase runde, din care remarcăm un 7-1 în etapa a treia, cu Steaua. Unica înfrângere din toamna anului 1947 a fost înregistrată abia în etapa a IX-a, 1-3 la Târgu Mureș. După ce a iernat pe primul loc și a început la fel de promițător returul (patru victorii și un eșec în primele cinci runde), CFR-ul s-a stins după înfrângerea de pe teren propriu în fața ITA-ei, scor 0-1. Au mai urmat până la finalul sezonului alte două eșecuri drastice, 0-4 la Rapid București și 0-5 la CFR Cluj, astfel că formația timișoreană a fost nevoită să se mulțumească doar cu locul secund.

CFR-ul a avut un parcurs de remarcat și în prima ediție a Cupei României disputată după război. Elevii lui Hoksary au continuat tradiția echipelor timișorene din această competiție, ajungând până în ultimul act. Campania a început cu un 4-1 pe terenul celor de la UM Cugir, în șaisprezecimi, urmat apoi de un 5-2 la București, cu Socec Lafayette. În sferturile de finală, timișorenii s-au impus cu 2-0 la Turnu Severin, în fața echipei omonime din localitate, pentru ca, în penultimul act, să treacă cu 3-2, după prelungiri, de Politehnica Iași. De altfel, în acea ediție a Cupei României s-ar fi putut înregistra în premieră o finală 100% timișoreană, ITA învingând însă cu 6-0 în cealaltă semifinală revelația CAMT.

Imagine din finala Cupei României, dintre CFR și ITA

Imagine din finala Cupei României, dintre CFR și ITA

Ziua marii finale, 15 august 1948, le-a opus pe cele mai bune echipe ale momentului în România. Pe de o parte ITA Arad, iar pe de alta CFR Timișoara. După ce au pierdut titlul de campioană în fața „textiliștilor”, feroviarii și-au dorit cu ardoare să-și ia revanșa în cea de-a doua competiție a țării și să ofere Timișoarei primul trofeu major de după război.
Începutul a fost cât se poate de promițător pentru elevii lui Hoksary. Kovacs (min. 7) și Woronkowski (min. 8) au făcut rapid 2-0 pentru CFR. Arădenii au reușit să revină însă în joc înainte de pauză, prin golul lui Adalbert Kovacs, din minutul 38. Demoralizați de primirea golului, ceferiștii au slăbit ritmul în repriza secundă, ITA lovind prin Ioan Reinhardt, în minutul 56, iar apoi decisiv prin Gheorghe Băcuț, în minutul 82. Aradul reușea eventul, în vreme ce Timișoara trebuia să se mulțumească cu a doua treaptă a podiumului în ambele competiții.

Iată cum au arătat cele două combatante din memorabila finală disputată la București, pe stadionul „Venus”, în 1948:

ITA Arad (antrenor Gustav Juhasz): Marki – Vass, Farmati – Băcuț, Pall, Petschovski – A. Kovacs, Reinhardt, Bonyhadi, Stibinger, Dumitrescu.

CFR Timișoara (antrenor Blasius Hoksary): Boroș – Barna, Rodeanu – Cojereanu, Ritter, Woronkowski – Moniac, Reuter, I. Kovacs, Avasilichioaie, Bădeanțu.

CFR Timișoara (ulterior a purtat numele Locomotiva) a rezistat fără întrerupere în prima ligă până în 1956. Odată cu promovarea Politehnicii, din 1948, publicul timișorean avea să urmărească derby-uri extrem de disputate între cele două reprezentante ale orașului, care erau așteptate pe vremea aceea cu mult mai mult interes decât vizitele echipelor departamentale ce își începeau perioada de supremație forțată. Despre pasionantele dueluri Poli – CFR disputate pe prima scenă la începutul anilor ’50, vom vorbi în episodul următor al serialului nostru.

Mehala fotbalistică – mărire și decădere


În urmă cu 100 de ani, Mehala mustea de fotbal. Zeci de copii băteau, de dimineață până seara, „bășica de porc” pe maidanele cartierului, majoritatea dintre ei ajungând, mai târziu, fotbaliști de prim rang. Astăzi, fotbalul e inexistent în Mehala. Din „Copacabana Timișoarei” n-a mai rămas decât un teren părăsit, cu garduri ruginite, păzit de o haită de câini vagabonzi.

25 iunie 1899 e prima atestare documentară a unui joc de fotbal în Timișoara. Elevii Liceului Piarist, îndrumați de profesorul Carol Müller, au încins un meci demonstrativ de fotbal, pe terenul Asociației Cicliste „Velocitas”, ca parte a serbării liceului. „Modernul joc englez”, cum era descris în presa vremii, pătrunsese însă în oraș chiar înaintea acelei date. Pe câmpiile unde astăzi se află cartierul Aradului, pe maidanele din Iosefin și Elisabetin, se alerga după „lobdă” chiar înainte de 1900.

De departe, cel mai efervescent punct fotbalistic al urbei a fost Mehala. Veche așezare din vremea ocupației turcești, Mehala a fost oficial legată de oraș în 1910. Dinspre întinsele maidane dintre case, răzbătea zilnic o gălăgie infernală, ce începea dis-de-dimineață și se sârșea odată cu lăsarea întunericului. Erau copiii cartierului, care alergau după mingi improvizate, împărțiți în zeci de echipe ale străzilor din zonă.

Tänzer, Vogl, Wetzer, Raffinski…

Din sutele de copii gălăgioși, mulți au ajuns să scrie istorie în tricourile marilor echipe timișorene ale vremii. Unul dintre primele produse de clasă ale Mehalei era Mihai Tänzer (foto). De șase ori campion cu Chinezul, apoi component de bază al maghiarilor de la Ferencvaros și Ripensia, „Mișa” a început fotbalul pe maidanele cartierului, alături de un alt monstru sacru al fotbalului timișorean, Emerich Vogl. Cei doi au încins o joacă în doi, cu bășica de porc pe care Tänzer o furase de la măcelăria tatălui său. Meciurile unu la unu aveau să duireze însă puțin, alți puști tânjind să dea măcar o dată cu piciorul în prețioasa bășică. Printre ei, frații Frech, frații Steiner, Holz, Pitea, Rudi Wetzer sau Raffinsky. Ultimii doi, alături de Vogl, aveau să participe peste câțiva ani, la primul Campionat Mondial, în Uruguay.

 

„Măhălenții Ripensiei”

În anii ’20, Chinezul a dominat campionatul României, având în copmponență mari fotbaliști lansați în Mehala. Cei șase ani de dominație a feroviarilor n-au secat izvorul de talente al cartierului. Ba din contră! Din ce în ce mai mulți puști au fost atrași de mirajul mingii, visandu-se Vogl, Tänzer sau Raffinsky. Generația care a crescut în umbra Chinezului avea să reprezinte, în deceniul următor, scheletul de bază al marii Ripensia.

Casa părintească a lui Deheleanu, așa cum arată astăzi

Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai „Măhalei” a fost Vasile Deheleanu. Născut în 1910, pe actuala stradă Dragoș Vodă, „Vasi” a început să bată mingea cu puștii din cartier, pentru ca pasiunea sa pentru fotbal să fie întețită în anii liceului, alături de colegii săi Sfera, Sepi, Doboșan sau V. Chiroiu. A fost remarcat la Politehnica, în primii ani de existență ai clubului, iar în anii ’30 a devenit om de bază la Ripensia, fiind părtaș la toate marile performanțe obținute de club. Deși s-a mutat din Mehala în anii ’70, „Uica Vasa” a rămas mereu cu gândul la atmosfera boemă din cartierul său natal. „Pe vremea mea, am văzut toată Europa, dar n-aș fi dat nimic pe Mehala mea”, spunea, la bătrânețe, fostul mare internațional.

Un alt nume de legendă al Ripensiei care a învățat fotbal în Mehala a fost Rudolf Kotormany. Cel poreclit „Fachirul” avea să-i povestească lui Ioan Chirilă ce însemna așa-numita „Copacabana Timișoarei”: „Și eu, ca și mulți alții, am început să joc în Mehala. Sau, cum îi ziceți voi, Copacabana Timișoarei… Ei bine, și noi, copiii din Mehala, am învățat fotbal lăutărește. Fără să ne întrebăm de ce și cum. Fără poziție de bază. Fără pendulări. Fără centru de greutate…”.

Decăderea Mehalei

Ultimul teren de fotbal din Mehala

După cel de-al doilea Război Mondial, faima cartierului ce alimenta Timișoara cu zeci de fotbaliști de valoare începuse să se stingă. Poate ultimul reprezentant de seamă al Mehalei a fost Petre Bădeanțu, om de bază în cea mai bună perioadă din istoria CFR-ului, cea din a doua jumătate a anilor 40.

În ultima jumătate de veac, fotbalul a dispărut, treptat, din Mehala. Astăzi, acest sport lipsește cu desăvârșire din cartier. A mai rămas în picioare un sigur teren de fotbal, situat în capătul străzii Mircea cel Bătrân. E vorba despre stadionul „Dacia”, pe care, după 1990, a activat echipa cu același nume în Divizia D. De mai bine de un deceniu însă, terenul e pustiu. Prin crăpăturile vechiului gard de fier al arenei, se zăresc câțiva câini vagabonzi, care latră furios, pentru ca nimeni să nu se apropie de teren. Absolut nimeni, nici măcar fotbalul…