DOCUMENTAR | Cosmin Contra, al patrulea selecționer timișorean al României

În acest moment, nu mai e o noutate pentru nimeni: Cosmin Contra e noul selecționer al României, informația fiind confirmată atât de reprezentanții Federației Române de Fotbal, cât și de „Guriță” însuși. În vârstă de 41 de ani, actualul tehnician al lui Dinamo devine cel de-al patrulea timișorean care conduce reprezentativa tricoloră și primul după 37 de ani! Predecesorii săi s-au numit Emerich Vogl, Petre Steinbach și Ștefan Kovacs, cu toții monștri sacri ai fotbalului timișorean, românesc și, în cazul celui din urmă, mondial! În cele ce urmează, vom prezenta palmaresul celor trei tehnicieni timișoreni amintiți mai sus la cârma echipei naționale a României.

1. EMERICH VOGL

Biografie

  • Născut la 12 august 1905 la Timișoara
  • Decedat la 29 octombrie 1971 la București
  • A evoluat ca apărător și half la Chinezul Timișoara (1921-1929) și la Juventus București (1929-1940)
  • A participat din teren la câștigarea a cinci din totalul de șase titluri din vitrina Chinezului (1923, 1924, 1925, 1926, 1927) și a cucerit singurul titlu din palmaresul Juventusului (a nu se confunda cu actuala prim-divizionară!), în 1930.
  • A fost internațional al României, cu 29 de selecții și 4 goluri pentru prima reprezentativă, alături de care a participat și la primele două ediții ale Campionatului Mondial, în 1930 și 1934.
  • A fost antrenor la Juventus București (1942-1949), iar apoi consilier tehnic la Rapid București (1963-1967), aducându-și astfel contribuția la primul titlu din istoria grupării giuleștene.
  • A pregătit echipa națională a României în trei mandate, disputând numai meciuri amicale (1943-1945; septembrie-octombrie 1947; 1950-1952). Din 1967 până la sfârșitul vieții, a fost consultant tehnic al echipei naționale, colaborând strâns cu Angelo Niculescu în campania de calificare la Campionatul Mondial din 1970, iar mai apoi la turneul final din Mexic.

Rezultate ca selecționer

13 iunie 1943 România – Slovacia 2-2 (amical)
19 iulie 1947 Polonia – România 1-2 (amical)
21 septembrie 1947 România – Cehoslovacia 2-6 (amical)
26 octombrie 1947 România – Polonia 0-0 (amical)
21 mai 1950 România – Cehoslovacia 1-1 (amical)
8 octombrie 1950 România – Albania 6-0 (amical)
21 mai 1951 Cehoslovacia – România 2-2 (amical)
11 mai 1952 România – Cehoslovacia 3-1 (amical)

Palmares: 8 meciuri, 3 victorii, 4 remize, 1 înfrângere

2. PETRE STEINBACH

Biografie

  • Născut la 1 ianuarie 1906 la Timișoara
  • Decedat în 1996, în Germania
  • A evoluat ca fotbalist pentru cluburile RGM Timișoara (1925-1928), Colțea Brașov (1928-1929), Unirea Tricolor București (1929-1939), Olimpia București 1939-1940. Cu formația brașoveană, a cucerit titlul național, în 1928.
  • A fost selecționat de 18 ori în echipa României, în perioada 1930-1935.
  • În cariera de antrenor, a pregătit formațiile Carmen București (1946-1947), UTA Arad (1947-1948), Rapid București, Ceahlăul Piatra Neamț, Farul Constanța. În 1960, pentru o scurtă perioadă, a fost antrenorul reprezentativei de tineret a României.
  • Un mandat scurt pentru timișoreanul crescut în Fabric și ale cărui povești despre Timișoara de altă dată le-am redat în anii trecuți. Practic, Steinbach a fost selecționer unic al României într-un singur meci, care deține și astăzi recordul de cea mai drastică înfrângere din istoria primei reprezentative:

6 iunie 1948 Ungaria – România 9-0 (Cupa Europei Centrale și Balcanice)

  • Anterior, la 2 mai 1948, l-a asistat pe Colea Vâlcov la conducerea tehnică a naționalei, la o înfrângere cu 1-0 în fața Albaniei, în Giulești, în cadrul aceleiași competiții.

ȘTEFAN KOVACS

Biografie

  • S-a născut la 2 octombrie 1920 la Timișoara
  • A încetat din viață la 12 mai 1995, la Cluj-Napoca
  • A început fotbalul la Clubul Atletic Timișoara (C.A.T.) (1931-1934), după care a trecut la juniorii lui CAO Oradea (1934-1937). La nivel de seniori a evoluat pentru CAO (1937-1938), Charleroi (1938-1941), Ripensia Timișoara (1941), CFR Turnu Severin (1941-1942), Ferar Cluj (1942-1947), CFR Cluj (1947-1950), Universitatea Cluj (1950-1953).
  • Ca antrenor, a pregătit Universitatea Cluj (1953-1962), România (secund) 1962-1967, Steaua București (1967-1971), Ajax Amsterdam (1971-1973), Franța (1973-1975), România (1976-1979; 1980), Panathinaikos (1981-1983), AS Monaco (1986-1987).
  • Palmaresul său ca tehnician e realmente impresionant. Cu Steaua a câștigat titlul național (1968) și Cupa României (1969, 1970); cu Ajax Amsterdam a cucerit Cupa Campionilor Europeni (1972, 1973), Supercupa Europei (1972), Cupa Intercontinentală (1972), campionatul Olandei (1972, 1973) și Cupa Olandei (1972). Ultimele succese le-a cunoscut la Panathinaikos Atena, alături de care a cucerit Cupa Greciei.
  • La Ajax Amsterdam, timișoreanul Piști Kovacs a continuat și desăvârșit conceptul de „fotbal total”, introdus de predecesorul său, Rinus Michels. „Era un om blând, cu simțul umorului. Un tehnician desăvârșit. Rezultatele arată că a fost bun”, spunea despre Kovacs cel mai mare fotbalist din istoria Olandei, Johann Cruyff.
  • În 1976, după o experiență ca selecționer al Franței, Piști Kovacs a fost rechemat în România, pentru a clădi o nouă echipă națională. Peste reprezentanții generației „Guadalajara” trecuseră anii, iar timișoreanul Kovacs a avut misiunea de a califica echipa României la Campionatul Mondial din 1978, din Argentina. O calificare care, la un moment dat, părea realizabilă, însă compromisă de celebrul 4-6 cu Iugoslavia, de pe „Ghencea”, din noiembrie 1977. Piști Kovacs a început și campania de calificare la Euro 1980, încheiată de Constantin Cernăianu, iar apoi l-a sprijinit pe Valentin Stănescu în încercarea de calificare la Campionatul Mondial din Spania, din 1982.
  • Palmaresul lui Ștefan Kovacs ca selecționer al României arată astfel: 31 de meciuri, 10 victorii, 9 remize, 12 înfrângeri.

Rezultate ca selecționer

12 mai 1976 Bulgaria – România 1-0 (Cupa Balcanică – finala)
5 iunie 1976 Italia – România 4-2 (amical)
2 iulie 1976 Iran – România 2-2 (amical)
22 septembrie 1976 România – Cehoslovacia 1-1 (amical)
6 octombrie 1976 Cehoslovacia – România 3-2 (amical)
28 noiembrie 1976 România – Bulgaria 3-2 (Cupa Balcanică – finala)
23 martie 1977 România – Turcia 4-0 (amical)
16 aprilie 1977 România – Spania 1-0 (preliminarii C.M. 1978)
27 aprilie 1977 România – RD Germania 1-1 (amical)
8 mai 1977 Iugoslavia – România 0-2 (preliminarii C.M. 1978)
5 august 1977 Iran – România 0-0 (amical)
14 august 1977 Cehoslovacia – România 1-3 (amical – Cupa Mohamed V, Maroc)
21 septembrie 1977 România – Grecia 6-1 (amical)
26 octombrie 1977 Spania – România 2-0 (preliminarii C.M. 1978)
13 noiembrie 1977 România – Iugoslavia 4-6 (preliminarii C.M. 1978)
22 martie 1978 Turcia – România 2-2 (Cupa Balcanică)
5 aprilie 1978 Argentina – România 2-0 (amical)
5 mai 1978 România – Bulgaria 2-0 (Cupa Balcanică)
14 mai 1978 România – URSS 0-1 (amical)
31 mai 1978 Bulgaria – România 1-1 (Cupa Balcanică)
11 octombrie 1978 România – Polonia 1-0 (amical)
24 octombrie 1978 România – Iugoslavia 3-2 (preliminarii Euro 1980)
15 noiembrie 1978 Spania – România 1-0 (preliminarii Euro 1980)
13 decembrie 1978 Grecia – România 2-0 (amical)
19 decembrie 1978 Israel – România 1-1 (amical)
21 martie 1979 România – Grecia 3-0 (amical)
4 aprilie 1979 România – Spania 2-2 (preliminarii Euro 1980)
13 mai 1979 Cipru – România 1-1 (preliminarii Euro 1980)
1 iunie 1979 RD Germania – România 1-0 (amical)
29 august 1979 Polonia – România 3-0 (amical)
18 mai 1980 Cehoslovacia – România 2-1 (amical)

Noul selecționer al României, Cosmin Contra, și-a început activitatea de antrenor în orașul natal. A pregătit-o pe Poli Timișoara în 11 meciuri de campionat, în sezonul 2010-2011, plecând neînvins de pe banca tehnică a alb-violeților. A antrenat apoi formațiile CF Fuenlabrada (Spania), Petrolul Ploiești, Getafe (Spania), Guangzhou R&F (China), Alcorcon (Spania) și Dinamo București.

95 de ani de la primul meci al naționalei României! Patru timișoreni au participat la sărbătoarea de la Belgrad

Chinezul Timișoara, într-o fotografie de la începutul anilor 20, în care se regăsesc trei dintre primii internaționali ai României: portarul Ritter, alături de înaintașii Frech și Schiller

8 iunie e o dată de referință pentru fotbalul românesc. În această zi a anului 1922, se „năștea” echipa națională. Cu prilejul nunții Regelui Alexandru I al Sârbilor, Croaților și Slovenilor cu Principesa Maria-Mignon a României, s-a organizat, la Belgrad, o festivitate sportivă de mare amploare, în care s-au întrecut cei mai buni sportivi din cele două regate vecine în cadrul mai multor probe. Cel mai așteptat eveniment a fost însă meciul de fotbal care opunea reprezentativele Iugoslaviei și României.

Federația Română de Fotbal ființa încă din 1909, însă o reprezentativă propriu-zisă avea să se nască abia după Marea Unire. Iar forța acestei reprezentative a fost dată, fără doar și poate, de cluburile din Banat și Ardeal, acolo unde fotbalul apăruse încă de la finalul secolului al XIX-lea și căpătase o amploare semnificativă în primele decenii ale celui de-al XX-lea veac.

Serbarea sportivă din Belgrad, organizată cu prilejul înrudirii caselor regale ale Iugoslaviei și Românuiei opunea două naționale de fotbal aflate în stadii diferite de dezvoltare. Vecinii Iugoslavi aveau o experiență mult mai mare în jocurile internaționale și căpătaseră deja un renume la nivel european. Cităm din săptămânalul „Ecoul Sportiv” – ediția din 18 iunie 1922 (redăm întocmai ortografia vremii): „(…) echipa națională a Jugoslaviei, care în cercurile sportive din continent și-a făcut un frumos renume, biruind asupra mai multor echipe naționale, cum de pildă contra naționalei Franței și Suediei, precum au și dobândit frumoase rezultate contra echipelor din Cehoslovacia, Ungaria și Austria”.

În schimb, echipa națională a României se afla la momentul debutului. Antrenorul reprezentativei a fost doctorul Teofil Morariu, iar tot „Ecoul Sportiv” ne informează că de selecție s-au ocupat „prof. Dragomir, care împreună cu arbitrii Szika și Steinhubel au știut să facă această fericită selecțiune”.

Fotbaliștii ardeleni și bănățeni alcătuiau, în totalitate, prima echipă națională a României Mari: patru timișoreni, un arădean, trei clujeni, doi orădeni și un târgumureșean. Să-i și cunoaștem, așezați în sistemul 1-2-3-5, în vogă la vremea respectivă:

Adalbert Ritter (Chinezul Timișoara) – Alois Szilagyi (MTK Târgu Mureș), Elemer Hirsch (Clubul Atletic Cluj) – Dezideriu Jacobi (Haggibor Cluj), Nicolae Honigsberg (CAO Oradea), Francisc Zimmermann (Clubul Atletic Timișoara) – Aurel Guga (Universitatea Cluj) – cpt., Carol Frech (Chinezul Timișoara), Paul Schiller (Chinezul Timișoara), Francisc Ronay (CAO Oradea), Ion Auer (AMEFA Arad).

Deplasarea la Belgrad s-a realizat, așa cum aflăm din presa vremii, în condiții relativ modeste, fotbaliștii ajungând în capitala Iugoslaviei cu trenul, în compartimente cu banchete de lemn. O poveste îmbibată de parfumul epocii îl are însă drept protagonist pe clujeanul Elemer Hirsch, apărător în acest prim meci susținut de reprezentativa României. Descendent al unei familii înstărite, Hirsch a comandat, pe cheltuiala sa, un rând de echipament din Anglia și a ținut ca pantalonii să aibă, neapărat, buzunar la spate. De ce? Să încapă o batistă cu care echipierii naționalei României să-și poată șterge sudoarea de pe frunte.

Primul meci, prima victorie

Joi, 8 iunie 1922, la ora 17:00, se auzea primul fluier al arbitrului austriac Heinrich Retschury, pe arena SK Jugoslavia din Belgrad. După o jumătate de oră de echilibru între cele două reprezentative, gazdele deschid scorul, în minutul 35, dintr-o lovitură de pedeapsă transformată de Jaroslav Sifer. Dar să aflăm ce s-a întâmplat, din cronica apărută în „Ecoul Sportiv”: „Înaintașii Jugoslaviei vin cu un tempo foarte iute, cu pasuri în fața porții României, întâmpină un înverșunat atac din partea apărărei, aci însă prin o lovitură către portar mingia isbește palma apărătorului Szilagy, arbitrul dictează lovitura de 11 metri, care este lovită și bine plasată în colțul drept al porții. Ritter, păzitorul barului Român, atinge mingia cu vârful degetelor, însă nu poate apăra și împiedica intrarea balonului în poartă.”

Tricolorii nu se mulțumesc însă cu rezultatul înscris pe tabelă și se avântă în atac, reușind să restabilească egalitatea cu patru minute înaintea pauzei, tot dintr-o lovitură de pedeapsă, transformată de Francisc Ronay. „În momentul unui periculos choout (n.r. – șut) Ronay este bruscat, arbitrul flueră o lovitură de faul. Honigsberg (n.r – redat în cronică drept „Kinigli”) bate mingia, mingia lovește direct brațul unui apărător, deci lovitură de 11 metri. Ronay bate lovitura cu multă pricepere și marchează punctul de echivalare (1:1).”

În repriza a doua, echipa României domină ostilitățile și reușește să marcheze golul victoriei, în minutul 61, prin Aurel Guga, clujeanul care avea să rămână în istorie și prin faptul că a fost primul căpitan al reprezentativei tricolore. Să răsfoim din nou „Ecoul Sportiv”:

„Dela început am putut constata o superioritate a echipei naționale a României. România combină și face atacuri periculoase, vine des în fața porții însă aci are mari neșanse, loviturile adresate la poartă nu-și fac drumul în goal – o lovitură sigură a lui Guga este respinsă de păzitorul (n.r. – portarul) Jugoslaviei. Jugoslavia obsearvă bine că adversarii au superioritate și se mărginesc mai mult a apăra. Centrul half Kinigli este admirabil, împarte mingea cu o exactitate înaintașilor, cari combină cu multă măestrie, mingia merge de la om la om – Guga, căpitanul echipei naționale a României, primește mingea la dreapta afară, fuge frumos în coardă și se apropie de poartă și plasează mingia în colțul stâng – imposibil de a apăra lovitura, este apreciată de spectatori și este aclamat (2:1) în favoarea României”.

Ziua de 8 iunie 1922 a consemnat, așadar, patru premiere pentru fotbalul românesc: primul meci oficial internațional, prima deplasare, prima victorie și primul trofeu din palmares, învingătoarea plecând acasă cu „Cupa Regele Alexandru”.

Să cunoaștem însă și echipa Iugoslaviei din meciul amintit, care a fost formată din nu mai puțin de 10 fotbaliști de la cluburile din Zagreb și un singur sârb:

Dragutin Fridrih (HASK Zagreb) – Andrija Kujundzic (JAD Backa Subotica), Jaroslav Sifer (Gradanski Zagreb) – Stjepan Sterk (HASK Zagreb), Artur Dubravcic (Concordia Zagreb), Rudolf Rupec (Gradanski Zagreb) – Dragutin Babic (Gradanski Zagreb), Banko Zinaja (HASK Zagreb), Emil Perska (Gradanski Zagreb), Vladimir Vinek (HASK Zagreb), Ivan Sojat (HASK Zagreb).

Meci aniversar la Timișoara

Întâlnirea din urmă cu 95 de ani de la Belgrad va fi marcată duminică, la Timișoara. De la ora 12:00, pe stadionul „Știința”, se vor afla față în față România Regală și Serbia Regală. Evenimentul este organizat de Alianța pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM) și Asociația pentru Regatul Serbiei (KraljeVinaSrbija), cu sprijinul Federației Române de Fotbal, a Universității Politehnica din Timișoara și a Asociației Suporterilor Timișoreni „Druckeria”.

În primele 10 minute ale meciului, jucătorii celor două echipe vor purta tricouri cu numele celor care au jucat la data de 8 iunie 1922. La meci va participa și Alteța Sa Regală Principele Radu al României, care va da lovitura de începere, alături de fostul mare antrenor al Politehnicii, Ion V. Ionescu. În cazul în care după 90 de minute scorul va fi egal, se va continua cu două reprize de prelungiri de câte 15 minute și, dacă va fi necesar, lovituri de departajare. După meci e programată festivitatea de premiere a câștigătorilor și a participanților, urmând ca la orele după-amiezii cele două delegații să viziteze Domeniul Regal Săvârșin (jud. Arad). Evenimentul se va încheia cu o cină festivă, la care vor participa reprezentanții ambelor echipe.

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (V)

Petre SteinbachGenerațiile de excepție ale fotbalului timișorean din perioada interbelică s-au călit pe maidanele nesfârșite ale orașului. Puștii întreprindeau adevărate acte de spionaj prin spatele gării din Iosefin, unde se afla stadionul „Chinezul”, pentru a prinde secretul execuțiilor tehnice ale virtuozilor vremi. Și exersau fiecare schemă cu o ambiție ieșită din comun, pe câmpurile vaste dintre cartierele orașului, folosindu-se de mingi de cele mai multe ori improvizate. Petre Steinbach nu făcea excepție de la regulă. Viitorul internațional exersa cu sârg schemele lui Resch, Schiller sau Rudi Wetzer,măhăleanțul care era cu câțiva ani mai mare decât el, dar care se impusese rapid la „Kinizsi”, grație tehnicii ieșite din comun, combinată cu o remarcabilă inteligență tactică. Să-l lăsăm însă pe Steinbach să își continue povestea…

Noi, cei din cartierul Fabric, ne legasem sufletește de jucătorii R.G.M.T.-ului. Echipa se impusese cu încetul și promova într-o atmosferă de simpatie generală. Oameni care până atunci nu știau ce e fotbalul se înghesuiau în jurul terenului să vadă echipa jucând. Printre cei mulți eram și noi. Trei copii plini de ambiție și visând numai fotbal. Duminicile, când echipa „noastră” nu juca, plecam în cros până la stadionul Chinezul (unde se află azi terenul CFR Timișoara) să privim meciurile ce se desfășurau acolo. Ne scoteau din încurcătură tot castanii amintirilor mele. În frunzișul lor des, cocoțați pe câte o cracă înaltă, priveam ca din loja unui teatru, fără să ne pese de polițaii din jur. La pauză, porțile se deschideau pentru toată lumea. Țâșneam ca din pușcă și ne plasam cât mai aproape de porți, sorbind cu privirea fiecare fază, fiecare execuție tehnică, pe care ne străduiam să le fixăm în minte până la amănunt, spre a le repeta a doua zi pe maidan.

De aceea încercam să ne strecurăm și la antrenamentele echipei. Curiozitatea, ghiduș neastâmpărat, nu-mi dădea pace și iată-mă sărind gardul la un joc-școală, cu porțile închise. Abia am aterizat însă că am și fost luat în primire de Kocsis bacsi, îngrijitorul terenului, care după o „morală” strașnică, m-a închis până la sfârșitul antrenamentului în… casa de bilete. A fost ultima pedeapsă pe care am primit-o pentru fotbal.

Fiecare dintre copii se străduia să își imite cât mai fidel idolii. Eu, de pildă, dobândisem cu multă trudă porecla de Resch, după celebrul half centru de la Wacker Viena, posesorul unui excelent joc de cap. Acesta putea să-și deschidă propria extremă, cu lovituri de cap pe distanțe de 15-20 de metri. De la Schiller, un cunoscut centru înaintaș al epocii, am învățat pasa din viteză cu tocul („Oxford”). Îmi amintesc de epoca „trucului lui Wetzer”. Rudi, atacat de adversar, își continua cursa și azvârlea mingea înapoi, prin răsucire, unui coechipier. Toți copiii, fără excepție, au început atunci să exerseze acest procedeu cu ce aveau la îndemână: castane, cutii de conserve, mingi de cârpă și din hârtie etc. Și organizat sau spontan, cum vreți să-i spuneți, cu toții am ajuns să posedăm acest „truc”.

– VA URMA –

Dacă doriți să recetiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Drumul spre Mondial trecea prin Timișoara: Voiajul de pe Conte Verde – Uruguay 1930

Romania la Campionatul Mondial la Fotbal, 1930, preluat piatza.net
Nisipul din clepsidră aproape că s-a scurs. Au mai rămas doar câteva firicele. Joia viitoare, la Sao Paulo, Brazilia și Croația vor inaugura cea de-a XX-a ediție a Campionatului Mondial. O competiție gândită de fostul președinte al FIFA, Jules Rimet, și care avea să ia, de-a lungul anilor, o amploare pe care francezul nici nu o bănuia. Cu toate că (și) de această dată vom privi Mondialul detașați, fără emoțiile unei implicări propriu-zise, merită să ne amintim rolul pe care România și Timișoara l-au avut în istoria celei mai importante întreceri sportive de pe mapamond.

În 1930, Uruguayului i-a fost dat să găzduiască prima ediție a Campionatului Mondial. În acel moment, sud-americanii erau principala forță fotbalistică la nivel mondial, din postură de campioni olimpici în 1924 și 1928. Ideea unei competiții care să adune laolaltă toate statele lumii i-a aparținut președintelui din acea vreme a FIFA, francezul Jules Rimet, însă a fost privită cu scepticism de marea majoritate a membrilor afiliați. Anglia râdea în barbă privind la zbaterile fotbalistice ale celorlaltor țări, în timp ce naționale puternice, precum cele ale Italiei ori Austriei, nu s-au încumetat la o asemenea provocare.

Mult mai deschisă a fost România, practic primul stat care și-a anunțat oficial participarea la Campionatul Mondial din Uruguay. Timișoreanul Rudy Wetzer, veteran al lotului național și însărcinat cu selecționarea tricolorilor, vorbește în jurnalul său, publicat de Ioan Chirilă în celebra sa carte Finala se joacă astăzi, despre eforturile secretarului general al Federației, Octav Luchide, de a trimite o echipă în celălalt capăt al lumii.

18 martie 1930. Am fost în pasaj, la „Imobiliara”. Se zvonește că echipa noastră națională va pleca în vară la Montevideo, în Uruguay, pentru prima ediție a campionatului mondial de fotbal. E oare cu putință? Bănuiesc că sunt vorbe. Nu-mi vine să cred. (…)
23 martie 1930. De necrezut. S-aude că Uruguay plătește toate cheltuielile. Trebuie să-l găsesc neapărat pe Luchide. (…)
26 martie 1930. Tot nu cred. Am întins planiglobul pe masă și am pus rigla între București și Montevideo. Până la Gibraltar sunt aproape 3.000 de kilometri. Iar apoi, pe ocean, încă vreo 8.000. Și asta în două linii drepte. Nici măcar n-am ocolit burta Africii. Tot nu cred… (…)
10 aprilie 1930. „Mercur”, orele 8 seara. Mi-am recăpătat brusc buna dispoziție. La o masă, vesel ca întotdeauna și pus pe glume, Costel Rădulescu, unul din tartorii fotbalului nostru.
    – Salve, Rudi!
    – Bună, Costele.
    – Felicitări, bătrâne!
    – ?!
    – Ești unul din cei 15 fotbaliști români care vor constata pentru prima oară cum sare mingea pe gazonul emisferei australe.
    – Lasă glumele.
    – Totul e aranjat. Când „grecu” (n.r. Octav Luchide) se apucă de-o treabă, scoate cozonac și din făină de marmură.
    – Și bani?
    – N-avem nici un sfanț. Dar Sud-America plătește până la ultima centimă. Pentru că îi onorăm cu prezența. Nu uita, Rudi. Suntem prima țară înscrisă în Cupa Jules Rimet. Află de la mine că Jules Rimet ăsta e un geniu, iar Cupa lui va trăi până ce-o îngheța pământul.

Combinată Timișoara – București

wetzer

Rudi Wetzer, în tricoul Chinezului

Spre mijlocul lunii aprilie, voiajul la capătul pământului începea să se contureze. Octav Luchide l-a însărcinat pe Wetzer cu rolul de antrenor, fiind responsabil de selecția jucătorilor, în vreme ce lui Costel Rădulescu i-a fost încredințată funcția de manager. Întrebat de secretarul federației cum vede echipa României la Montevideo, Wetzer i-a răspuns: „Dacă Chinezul ar fi fost Chinezul, aș fi răspuns imediat. Așa, însă, cred că soluția cea mai bună e o combinată București – Timișoara. Bineînțeles, dacă se rezolvă problema concediilor”.

O problemă care, de altfel, le-a dat mari bătăi de cap celor ce puneau la cale participarea la Campionatul Mondial. În jurnalul său, Wetzer relatează o întâlnire deloc plăcută cu Ettore Brunelli, directorul Băncii Comerciale Italiene din București, patron al clubului Juventus, la care erau legitimați alți doi timișoreni, Emerich Vogl și Ladislau Raffinski, funcționari la intreprinderea „Astra Română”.

„Ce, nu vă mai ajunge Europa?! Italia nu pleacă! Austria nu pleacă! Cehoslovacia nici atât! V-ați găsit voi. Nici nu știți unde-i Montevideo pe hartă. Aflați că nu mișc un deget pentru concediile lui Vogl și Raffinski”, i s-a răstit italianul.

În cele din urmă, s-a rezolvat problema concediilor pentru cei doi (fără plată, firește!), iar la 18 iunie 1930, de pe peronul Gării de Nord, delegația României s-a îmbarcat în trenul de Triest. Iată și echipa ce pornea într-o călătorie de două săptămâni și jumătate, până la Montevideo: Lăpușneanu, Zauber (portari), Steiner, Bürger, Czako (fundași), Fieraru, Raffinski, Vogl, Robe (Halfi), Deșu, Kovacs, Stanciu, Barbu, Subășeanu, Wetzer (înaintași). Alături de cei 15 jucători, spre Uruguay au mai plecat Paul Nedelcovici (vicepreședintele federației), Octav Luchide (secretar), Nae Lucescu (secretar cu probleme administrative), Costel Rădulescu (manager) și Bică Beilis (gazetar).

Așadar, opt dintre jucătorii selecționați pentru Montevideo erau timișoreni sau au fost formați pe Bega. Față de cei scoși în evidență cu litere îngroșate în lista de mai sus, îl putem adăuga pe portarul Jean Lăpușneanu, bucureștean de loc, însă component al echipei Banatul Timișoara, în 1928-1929, și viitor antrenor al Politehnicii, în 1949.

Voiaj de 65 de zile

ConteVerde-1În 1930, o călătorie din România în Uruguay era o adevărată aventură. Trecuseră doar trei ani de la primul zbor solo non-stop peste Atlantic, realizat de Charles Lindbergh, astfel că transportul aerian era încă în fragedă pruncie. Singura variantă viabilă prin care se putea ajunge din Europa pe continentul american era tot vaporul. Așadar, un voiaj îndelungat, desprins parcă din cărțile lui Jules Verne.

Tricolorii s-au îmbarcat la București, în trenul de Triest, în dimineața zilei de 18 iunie, iar seara s-au oprit la Timișoara, pentru a-i culege pe bănățeni. După două nopți de călătorie, Wetzer și compania au ajuns la Genova, unde au pășit pe un adevărat „hotel pe apă”, așa cum descria înaintașul timișorean impunătoarea navă S.S. „Conte Verde”. Cum până la Montevideo mai erau… aproape două săptămâni, românii și-au continuat antrenamentele pe vapor. „Am făcut și mișcare cu mingea. Raffinski a scăpat una peste bord. S-a făcut roșu de ciudă. A vrut să se arunce – fără glumă! – după ea. Încă mai crede că e pe Bega”, nota cu umor Wetzer, despre concitadinul său.

Victorie istorică, într-un picior

romania1930România a debutat la Campionatul Mondial pe 14 iulie, în fața reprezentativei statului Peru. Meciul s-a jucat pe stadionul Pocitos, în fața a doar 300 de spectatori, record negativ de audiență ce stă în picioare până astăzi. Adalbert Deșu, înaintașul născut la Gătaia și consacrat la Reșița, a marcat în primul minut al întâlnirii. Peruanii au egalat, în repriza secundă, prin „blestematul acela de Souza”, cum relatează Wetzer. În ultimele minute, tricolorii și-au asigurat victoria, prin reușitele lui Ștefan Barbu și Constantin Stanciu.

Un succes plătit însă extrem de scump. Timișoreanul Adalbert Steiner a suferit o dublă fractură la picior, în vreme ce Constantin Stanciu, autorul ultimului gol, avea rotula deplasată. Cum la vremea respectivă regulamentul nu permitea înlocuiri de jucători, Steiner a părăsit terenul pe targă, în timp ce Stanciu a „tras” de el și a revenit în teren. Reușita sa din finalul partidei pare ruptă din domeiul științifico-fantasticului. Relatează Rudi Wetzer:

„Atacăm. Deșu are mingea, o trece lui <Rafi>, care mi-o pasează imediat. Îl simt pe Barbu liber pe stânga și îl lansez <dintr-o bucată>. Barbu își fentează fundașul și centrează pe jos. Dar acolo nu e nimeni. Ba nu! E Stanciu! Stanciu? (n.r. – înaintașul României se accidentase grav la genunchi în prima repriză, iar în acea vreme regulamentul nu permitea schimbări) Ca și cum n-ar fi. Mingea se rostogolește. O minge moartă. Cee?! Nu se poate. Stanciu se repede spre minge, sărind aproape într-un picior. Pe cel drept și sănătos. Valdivieso, uluit, se pregătește să plonjeze la picioarele fantomei. Dar Stanciu pune piciorul beteag pe pământ și-l avântă pe cel teafăr – singura soluție! – pentru șut. Valdivieso zboară să-i blocheze dreptul, și-atunci, în fața stadionului înmărmurit, Stanciu își trece mingea și trage cu piciorul <fără rotulă>, învelit – fără prea mult folos – cu trei genunchiere. Nu-mi vine să cred. E gol! Victorie!!”

Iată și echipa României de la acest meci: Lăpușneanu – Bürger, Steiner, Fieraru, Vogl, Raffinsky – Deșu, Kovacs, Wetzer, Stanciu, Barbu.

Aventura României la „Mundial” s-a încheiat pe 21 iulie, atunci când a întâlnit gazda competiției, Uruguay. Pe impunătorul stadion „Centenario”, în fața a 100.000 de spectatori (Timișoara avea, în 1930, 91.500 de locuitori), „celeștii” s-au impus cu 4-0, prin golurile marcate de Pablo Dorado, Hector Scarone, Pelegrin Anselmo şi Pedro Cea, toate „căzute” în primele 35 de minute. Față de echipa ce învingea Peru, au intrat Czako și Robe, în locul timișorenilor Steiner și Raffinsky.

Cifre

 

  • 65 de zile a durat voiajul delegației României spre Montevideo și retur;
  • 9 jucători (aproape două treimi) din lotul României s-au născut sau au jucat măcar la un club din Timișoara;
  • 300 de spectatori au asistat la victoria României cu Peru, recordul negativ de asistență la un meci de Campionat Mondial, rămas în picioare și astăzi.

CFR a sărbătorit un secol de fotbal la Gara Mare cu o victorie

cfr5
CFR Timișoara s-a impus în această dimineață, în fața celor de la AS Peciu Nou, după un joc spectaculos, încheiat cu scorul de 4-3. Meciul s-a disputat într-o zi importantă din istoria fotbalului feroviar, tot într-un 12 octombrie, în urmă cu exact 100 de ani, fiind inaugurată arena „Banatul”, aflată până în perioada celui de-al doilea război mondial pe locul actualului stadion de la Gara Mare.

arena-chinezulÎn urmă cu exact un secol, pe terenul din spatele principalei gări a Timișoarei, se inaugura ceea ce avea să devină un veritabil templu al fotbalului local, în primele decenii ale existenței acestuia. La doar 14 ani de la serbarea organizată de elevii Liceului Piarist, în care era prezentat publicului larg „modernul joc englez cu mingea”, orașul de pe Bega își inaugura primul stadion în adevăratul sens al cuvântului. E vorba despre Arena Sportivă, cunoscută mai târziu drept „Banatul” și construită de către muncitorii feroviari, sub îndrumarea inginerului Arnold Jakobi, pentru echipa Chinezul, care se afla pe atunci în plină afirmare. Până la acea dată, în Timișoara se juca fotbal în spații mai degrabă improvizate, pe velodromuri cicliste sau pe diverse terenuri virane amenajate rudimentar și pe care erau montate porți din lemn. Stadionul a rezistat, în forma lui inițială, până în perioada celui de-al doilea război mondial, când a fost distrus de bombardamente. Pe același spațiu, s-a construit apoi actualui stadion CFR, inaugurat în 1949. mai mult, tot în acest an se sărbătoresc 80 de ani de activitate a clubului feroviar, primul care a reprezentat Timișoara în elita fotbalistică în perioada postbelică.

Sub aceste auspicii s-a desfășurat astăzi jocul dintre CFR și AS Peciu Nou, meci contând pentru etapa a XII-a a „D”-ului timișean. Iar startul a fost de bun augur pentru alb-vișinii, care au deschis scorul încă din minutul 5, prin golgheterul Iorgovan, din centrarea lui Crișan. Oaspeții au retabilit însă egalitatea după o jumătate de oră de joc, prin Popa, care a fructificat o pasă venită de la Mureșan. Timișorenii au revenit în avantaj chiar înainte de pauză, atunci când Iorgovan a scos o lovitură liberă de la 16 metri, iar Șuleap a tras în forță, prin zid, fără speranțe pentru portarul Iuhasz.

Începutul reprizei secunde a aparținut tot „leoparzilor”, care s-au desprins la 3-1 în minutul 61, prin același Iorgovan, care a reluat în plasă un balon respins în față de portar, la un șut al lui Vântură. Două minute mai târziu, Peciu Nou a revenit la o lungime în spatele gazdelor, prin golgheterul echipei, Dobrilă, care a marcat după o greșeală a experimentatului Șuleap. Feroviarii au făcut însă 4-2 cu un sfert de oră înainte de final, prin Parfenie, care a reluat în gol o pasă a lui Neamțu. Scorul final aveau să-l stabilească însă oaspeții, care au punctat în minutul 90, prin Alexandrescu, un junior împrumutat chiar de la CFR.

CFR Timișoara (antrenor Andrei Pobega): Vlad – Neamțu, Baidoc, Livădaru, Șuleap, Hrițcan, Vântură, Berar, Iorgovan, Crișan, Parfenie. Au mai jucat: Domșa, Toia, Ciobanu, G. Popa.

AS Peciu Nou (antrenor Mihai Dorobanțu): Iuhasz – A. Popa, Ilea, Bud, Teslariu, Mureșan, Bărbosu, Tăbăcaru, Handrache, Dobrilă, Ciumacenco. Au mai jucat: Alexandrescu, Frenț, Sporin.

Rugby-ul duce sporturile de echipă din Timișoara într-o situație nemaiîntâlnită de 35 de ani

1394150_705722712788818_1868178523_n
RCM Timișoara a câștigat sâmbătă pentru al doilea sezon la rând titlul de campioană națională. Trupa pregătită de Chester Williams e prima reprezentantă a capitalei Banatului, luând aici în calcul toate sporturile de echipă, care reușește să câștige două campionate consecutive în ultimii 35 de ani. Doar patru echipe reprezentând trei discipline se mai pot lăuda cu serii de titluri în Timișoara.

diploma de onoare antrenor Lache 139În rugby-ul românesc, Timișoara își începe hegemonia, un termen pe care niciun sport de echipă din oraș nu l-a mai folosit din anii 70. Asta pentru că din 1978 nu s-a mai întâmplat ca o echipă de jocuri sportive din capitala Banatului să își apere un titlu național câștigat cu un an în urmă. Atunci, handbalistele de la Universitatea Timișoara, pregătite de marele Constantin Lache (foto stânga), aveau să cucerească pentru ultima oară cea mai înaltă treaptă a podiumului. „Studentele” cucereau în 1978 cel de-al patrulea titlu consecutiv, reușind la începutul deceniului o serie chiar mai lungă, ce a început în 1968 și s-a încheiat în 1972.

p10_stubi_teamAlături de echipa de handbal feminin, o singură grupare a mai reușit o serie de cel puțin două titluri consecutive după cel de-al doilea război mondial. E vorba despre un sport care nu se mai practică în Timișoara de un deceniu și jumătate, polo pe apă. ILSA Timișoara, condusă din postura de antrenor-jucător de Torok Gabor, sosit de la Ferencvaros Budapesta, a cucerit primele șase ediții de campionat postbelice: 1946, 1947, 1948, 1949, 1950 și 1951.

1926-chinezul_turneuPână la șirul remarcabil al poloiștilor, doar fotbalul mai reușise asemenea realizări. Ripensia se laudă cu doar două titluri consecutive, câștigând edițiile 1934/1935 și 1935/1936. În schimb, Chinezul (foto stânga), prima mare echipă a fotbalului timișorean, a stabilit un record ce n-a putut fi doborât nici în ziua de astăzi: șase titluri consecutive, cucerite în perioada 1922-1927. De atunci, doar Steaua a mai reușit un asemenea șir de succese, între 1993 și 1998, dar a fost apoi departe de a cuceri și cel de-al șaptelea titlu.

Campioanele Timișoarei în sporturile de echipă*:

Fotbal (10 titluri): Chinezul Timișoara 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927; Ripensia Timișoara 1933, 1935, 1936, 1938;
Handbal feminin (12 titluri): Știința Timișoara (H11) 1953, Universitatea Timișoara (H7): 1964, 1966, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978;
Handbal masculin (2 titluri): Știința Timișoara (H11) 1956, Poli Timișoara (H7) 1991;
Rugby (3 titluri): RCM/Universitatea Timișoara: 1972, 2012, 2013;
Polo (6 titluri): ILSA Timișoara (1946, 1947, 1948, 1949, 1950, 1951)
Baschet: –
Volei: –

*Am luat în calcul strict disciplinele de tradiție în Timișoara.

CFR ’80: Ultimul duel timișorean în prima ligă

1954_04_07-locomotivatm-stiinta1-1e4_01
Druckerul timișorean s-a obișnuit cu derby-uri locale în perioada interbelică. O perioadă în care pe maidanele orașului răsăreau fotbaliști de clasă ca ciupercile după ploaie, forțând astfel nașterea a zeci și zeci de echipe, cu existențe mai mult sau mai puțin efemere. Arenele „Banatul” și „Electrica” au trăit însă și efervescența unor dueluri între prim-divizionarele orașului, Chinezul, Ripensia și CAMT, iar această tradiție avea să renască și după război. Ce-i drept, pentru nici un deceniu.

Pe 24 august, se vor împlini 57 de ani de la ultimul derby timișorean disputat pe prima scenă. În 1956, în vreme ce Știința era în plină ascensiune, CFR-ul retrograda în premieră din Divizia A, acolo unde nu avea să se mai întoarcă decât pentru un singur sezon, la începutul anilor ’70. De-a lungul anilor, orașe precum Craiova, Ploiești sau Cluj s-au bucurat de asemenea derby-uri locale în eșalonul de top, iar din sezonul viitor pare să vină și rândul Brașovului. Asta în vreme ce, în momentul de față, Timișoara nu dispune de nicio echipă în prima ligă, iar piramida fotbalistică e parcă mai șubredă decât niciodată.

Paginile îngălbenite de vreme ale ziarelor păstrează însă vii amintirea unui derby ce în anii ’50 făcea orașul să clocotească. CFR și Politehnica au fost portdrapelul fotbalului timișorean după război. Deși n-au atins niciodată gloria Chinezului sau a Ripensiei, au ținut vie iluzia că titlul național poate reveni pe Bega.

Primul derby în „A”

În episodul 2 al serialului dedicat aniversării rotunde a clubului feroviar, povesteam cum CFR-ul a obținut, în 1946, promovarea în reorganizata Divizie A, în urma unui controversat baraj de promovare tocmai cu Politehnica. Deși ambele formații au demonstrat că meritau să evolueze pe prima scenă, Federația n-a oferit decât un loc în elită orașului ce a dominat autoritar fotbalul românesc înaintea marii conflagrații mondiale. După doi ani, în care CFR-ul a fost de două ori aproape de titlu și a ajuns și într-o finală de Cupă, iată că în 1948, Poli a obținut în sfârșit promovarea în elită, sub conducerea antrenorului Victor Carte.

Odată ce a fost făcut public programul competițional al sezonului 1948/1949, privirile iubitorilor de fotbal din Timișoara au rămas ațintite pe etapa a V-a. La 10 septembrie 1948 urmau să se înfrunte Politehnica și CFR, în primul derby local de după război.

Iată însă cum au prefațat cei implicați, în presa vremii, prima încleștare timișoreană din elită după o pauză de aproape un deceniu:

„Va fi un match greu pentru noi. Un adevărat derby. Sunt convins că va fi un match cum de mult nu s-a mai jucat la noi și care va mulțumi deplin pe numeroșii spectatori care se anunță”. (Gheorghe Savii, conducător CFR)

„Avem un match foarte greu. „Poli” este în formă foarte bună. Totuși, am convingerea că CFRT va câștiga cele două puncte, după o luptă mare și la un scor mic”. (Iosif Kovacs, fotbalist CFR)

„Șansele sunt 60% de partea CFR-ului, deoarece are o înaintare mai eficace”. (ing. Balaș, responsabil tehnic Politehnica)

Fostul ripensist Pavlovici a fost portarul CFR-ului la primul derby cu Poli din Divizia A

Fostul ripensist Pavlovici a fost portarul CFR-ului la primul derby cu Poli din Divizia A

Marele meci s-a disputat pe arena „Electrica” (ulterior UMT), la vremea respectivă cel mai mare stadion al Timișoarei. Cererea de bilete a fost imensă, organizatorii fiind nevoiți să mai construiască o tribună de 1.000 de locuri special pentru derby. În momentul primului fluier al centralului Kroner, nu mai puțin de 16.000 de druckeri se închesuiau de jur împrejurul terenului de joc de la Pădurea Verde, o asistență-record în fotbalul timișorean.

Deși pornea ca outsider, CFR-ul fiind liderul Diviziei A înaintea acelei runde, Poli a început furtunos partida. Morja a deschis „balul” în minutul 8, același jucător urcând scorul la 2-0  pentru echipa considerată gazdă. După pauză, feroviarii au apăsat pedala de accelerație, profitând și de căderea fizică a „studenților”, și au întors soarta meciului. Mai întâi, Biolan a redus din handicap în minutul 48, pentru ca Petre Bădeanțu să egaleze și apoi să ducă CFR-ul în avantaj, în minutele 60 și 74)

Iată și cele două distribuții:

Poli: Franciscovici – Corbuș, Păcurariu, Andreescu, Popescu – Mioc, Morja, Iovan – A. Rădulescu, Mazăre, Dee

CFR: Pavlovici – Androvics, Rodeanu, Cojereanu, Ritter – Woroncowski, Biolan, Reuter – I. Kovacs, Avasilichioaie, Bădeanțu

Derby-ul a îndepărtat titlul de Timișoara

După război, contemporanii Chinezului și Ripensiei au tras an de an speranțe să retrăiască bucuria unui titlu național prin Politehnica sau CFR. În primele sezoane postbelice, formația feroviară a fost de fiecare dată printre pretendentele la supremație, însă finalurile de sezon au costat-o.

În ediția 1950 a Diviziei A, Locomotiva și Știința (așa cum au fost redenumite CFR și Poli) au sperat amândouă, până spre finalul campionatului la realizare acestui vis. Știința a încheiat întrecerea pe locul 3, cea mai bună clasare din istoria echipei, în vreme ce Locomotiva a terminat pe 4. Ambele au fost foarte aproape de campioana Flamura Roșie UTA Arad, însă la finalul sezonului, cel mai mult de pierdut au avut feroviarii, iar asta tocmai datorită celor două derby-uri timișorene din acel sezon.

Locomotivei i-au lipsit patru puncte să o egaleze pe UTA, ceea ce ar fi însemnat automat depășirea acesteia în clasament și câștigarea campionatului. Trupa lui Bădeanțu și Kovacs avea de partea ei meciurile directe cu textliștii de pe Mureș, 0-0 la Arad și 2-0 la Timișoara. Patru puncte irosite, printre altele, în derby-urile cu Știința. „Studenții” s-au impus în tur cu 1-0, prin golul lui Chioreanu, repetând același scor și în partea a doua a campionatului, atunci când lovitura liberă a lui Mioc, din minutul 57, a stabilit scorul final.

Iată cum au arătat cele două echipe la cel de-al doilea joc, disputat la 28 octombrie 1951 pe noua arenă „CFR”, în fața a 8.000 de spectatori ce au înfruntat cu stoicism o sâcâitoare ploaie de tomnă:

Locomotiva: Pavlovici – Fodor, Kovacs – Munteanu, Cojereanu, Raniță – Moniac, Reuter (Bandu), Androvics, Avasilichioaie, Bădeanțu.

Știința: Curcan – Corbuș, Brânzei – Marcu, Mioc, Mazăre – Glisici, Nicșa, Morja, Dee, Boroș

Ultimul sezon braț la braț în elită

Pentru a intra în contextul retrogradării CFR-ului din 1956, dăm citire rândurilor lui Iosif Dudaș, din cartea Timișoara, leagănul fotbalului românesc:

„În iarna anilor 1956-1957 suporterii mai optimiști s-au pronunțat cam în felul următor: „Nu-i nimic. Peste un an Locomotiva va fi din nou în Divizia A!”. Dar din păcate așteptările spectatorilor nu s-au îndeplinit, fiindcă rănile provocate pe corpul Locomotivei s-au dovedit greu vindecabile. Tragedia echipei a durat mai mult ca cele 3-4 acte obișnuite pe scena teatrelor. Fotbaliștii feroviari au fost obligați să joace rolul de vioara a II-a, o dată chiar și a III-a, timp de 13 ediții de campionat. Dacă în 1956 cineva ar fi avut curajul să prezică un asemenea viitor, cu siguranță ar fi fost huiduit de către suporterii echipei. După terminarea turului, timișorenii n-au bănuit ce soartă tristă va avea Locomotiva peste o jumătate de an. Echipa a terminat sezonul de primăvară pe locul VIII, cu 12 puncte, având numai 4 puncte mai puține decât lidera clasamentului, formația CCA București. Însă în vara anului 1956, conducerii asociației sportive Locomotiva Timișoara i-a venit ideea să facă „curățenie generală în jurul casei”. Ca urmare, antrenorul și ispravnicul echipei, precum și unii jucători mai în vârstă au fost puși „pe cale liberă”. Urmarea acestei acțiuni de amploare și a accidentărilor în serie s-a văzut imediat după începerea sezonului de toamnă.”

CFR, înaintea ultimului sezon în elită De la stânga, la dreapta: Avasilichioaie, Țigăniuc, Bădeanțu, Rodeanu, Călin, I. Kovacs, Corbuș, Ferenczi, Ionescu, Franciscovici, Androvics

CFR Timișoara, înaintea ultimului sezon în elită
De la stânga, la dreapta: Avasilichioaie, Țigăniuc, Bădeanțu, Rodeanu, Călin, I. Kovacs, Corbuș, Ferenczi, Ionescu, Franciscovici, Androvics

Locomotiva a terminat așadar pe locul 11 campionatul, coborând astfel în liga secundă, după 10 sezoane neîntrerupte în eșalonul de elită. Unicul supraviețuitor din lotul feroviarilor din echipa ce reușea promovarea în 1946 era Petre „Pera” Bădeanțu, unul dintre ultimii mari fotbaliști timișoreni crescuți pe maidanele din Mehala, care s-a și retras din activitate la finele acelui sezon.

Chiar dacă Știința era pe „cai mari”, iar Locomotiva era în derivă, ambele întâlniri dintre cele două combatante și-au respectat statutul de derby. În tur, la 1 aprilie 1956, pe terenul „studenților”, s-a terminat 1-1, goluri marcate de Boroș (min. 24), respectiv Ferenczi (min. 50). Presa vremii semnalează însă faptul că rezultatul final a fost unul nedrept, în condițiile în care Știința a dominat copios cea mai mare parte a meciului.

Paradoxal, ultimul derby timișorean din prima ligă s-a disputat tocmai la Arad, terenul CFR-ului fiind suspendat. La 24 august 1956, în fața a 10.000 de iubitori ai fotbalului de pe Mureș, cele două rivale locale s-au anihilat reciproc, rezultatul final fiind alb, 0-0. Să dăm citire numelor celor 22 de fotbaliști care au fost protagoniștii ultimului duel 100% timișorean în eșalonul de elită:

Locomotiva: Sziklai – Corbuș, Ivanenco, Bodo, Lengyel, Scorțan, Szekely, Țigăniuc, A. Kovacs, Glămeanu, Bădeanțu.

Știința: Pain – Zbârcea, Brânzei, Florescu, Nicolin, Tănase, Lazăr, Mazăre, Ciosescu, Dinulescu, Boroș.

Lista derby-urilor dintre CFR și Politehnica în prima divizie:

19 septembrie 1948 Politehnica – CFR 2-3
10 aprilie 1949 CFR – Politehnica 3-1
11 iunie 1950 Știința – Locomotiva 1-0
4 noiembrie 1950 Locomotiva – Știința 0-1
17 iunie 1951 Știința – Locomotiva 0-0
28 octombrie 1951 Locomotiva – Știința 1-0
15 martie 1953 Știința – Locomotiva 1-1
30 august 1953 Locomotiva – Știința 1-2
7 aprilie 1954 Locomotiva – Știința 1-1
3 octombrie 1954 Știința – Locomotiva 0-0
27 martie 1955 Locomotiva – Știința 1-6
23 octombrie 1955 Știința – Locomotiva 3-1
1 aprilie 1956 Știința – Locomotiva 1-1
24 august Locomotiva – Știința 0-0

După 1956, Știința (redevenită Poli peste câțiva ani) s-a instalat confortabil în postura echipei-fanion a orașului. Construcția marelui oval de beton, 1 Mai, inaugurat în 1963, a atras și mai mulți spectatori la jocurile echipei, care s-au bucurat sau au suferit alături de „studenți” în campanii ratate de promovare sau în victorii europene de neuitat. CFR-ul s-a mulțumit cu felia cea mică a tortului – duelurile din ligile a II-a și a III-a – , nereușind să se mai ridice niciodată la valoarea trupei lui Bădeanțu, Avasilichioaie, Ritter sau Reuter. „Leoparzii” au mai adulmecat însă preț de un sezon aerul primei divizii, într-un moment în care nu se mai aștepta absolut nimeni la revenirea lor. Despre ciudatul sezon 1969/1970 al Diviziei B, în episodul următor al serialului „CFR ’80”.

CFR ’80: Două trofee, aproape de Gara Mare

cfr 1955 2
După promovarea în urma controversatului baraj din 1946, cu Politehnica, echipa CFR-ului a demonstrat, cu vârf și îndesat, că nu a ajuns întâmplător pe prima scenă. Încă din anul de debut în elită, echipa pregătită de antrenorul-jucător Rudolf Kotormani s-a remarcat ca una dintre forțele campionatului, obținând în vara următoare o primă clasare pe podium.

CFR Timișoara a avut un debut fulminant în anul primei participări în elită. Echipa în care străluceau Reuter, Ritter, Avasilichioaie și Bădeanțu a pierdut un singur punct în primele șase etape, prima înfrângere, ce-i drept, una usturătoare, venind în runda a opta, 0-3 pe teren propriu, cu Carmen București. Avea să fie un prim cutremur suferit de feroviari, care două săptămâni mai târziu au fost scurtcircuitați și mai puternic de principala pretendentă la titlu, ITA Arad, care s-a impus cu 6-2 la Timișoara. Cele două insuccese aveau să zdruncine definitiv ideea unei lupte la titlu, la care tânjeau druckerii timișoreni, obișnuiți cu anii de glorie ai Chinezului și Ripensiei. În partea a doua a campionatului, după ce a scăpat de presiunea obiectivului, CFR-ul a realizat câteva meciuri de-a dreptul spectaculoase, dintre care se remarcă un 7-3 cu Prahova Ploiești, în etapa a XXIV-a, și mai cu seamă un 7-5 la Craiova, în ultima etapă a campionatului.

Una peste alta, CFR-ul a avut un debut reușit în elită, terminând primul sezon pe locul 3, cu 33 de puncte, la egalitate cu ocupanta locului secund, Carmen București, dar cu un golaveraj inferior.

Argint în campionat și în Cupă

Blasius Hoksary, artizanul celor dou[ medalii de argint ale CFR-ului din 1948

Blasius Hoksary, artizanul celor două medalii de argint ale CFR-ului din 1948

Jocul spectaculos etalat în primul sezon de Divizia A a făcut din CFR o echipă de urmărit în viitorul campionat. Banca tehnică a fost preluată de Blasius Hoksary, unul dintre cei mai titirați fotbaliști timișoreni din toate timpurile, care a cucerit ca jucător cinci titluri cu Chinezul și alte trei cu Ripensia. Un plus important l-a constituit transferul înaintașului Iosif Kovacs, reîntors la Timișoara de la vicecampioana Carmen București, pentru care reușise 24 de goluri în 22 de partide în precedenta ediție de campionat. Poarta avea să fie asigurată de Dumitru Pavlovici, fostul ripensist, considerat al doilea portar timișorean ca valoare din perioada interbelică, după Zombory.

Cu toți ochii ațintiți pe ea, formația feroviară a impresionat în turul campionatului. Șase victorii consecutive în primele șase runde, din care remarcăm un 7-1 în etapa a treia, cu Steaua. Unica înfrângere din toamna anului 1947 a fost înregistrată abia în etapa a IX-a, 1-3 la Târgu Mureș. După ce a iernat pe primul loc și a început la fel de promițător returul (patru victorii și un eșec în primele cinci runde), CFR-ul s-a stins după înfrângerea de pe teren propriu în fața ITA-ei, scor 0-1. Au mai urmat până la finalul sezonului alte două eșecuri drastice, 0-4 la Rapid București și 0-5 la CFR Cluj, astfel că formația timișoreană a fost nevoită să se mulțumească doar cu locul secund.

CFR-ul a avut un parcurs de remarcat și în prima ediție a Cupei României disputată după război. Elevii lui Hoksary au continuat tradiția echipelor timișorene din această competiție, ajungând până în ultimul act. Campania a început cu un 4-1 pe terenul celor de la UM Cugir, în șaisprezecimi, urmat apoi de un 5-2 la București, cu Socec Lafayette. În sferturile de finală, timișorenii s-au impus cu 2-0 la Turnu Severin, în fața echipei omonime din localitate, pentru ca, în penultimul act, să treacă cu 3-2, după prelungiri, de Politehnica Iași. De altfel, în acea ediție a Cupei României s-ar fi putut înregistra în premieră o finală 100% timișoreană, ITA învingând însă cu 6-0 în cealaltă semifinală revelația CAMT.

Imagine din finala Cupei României, dintre CFR și ITA

Imagine din finala Cupei României, dintre CFR și ITA

Ziua marii finale, 15 august 1948, le-a opus pe cele mai bune echipe ale momentului în România. Pe de o parte ITA Arad, iar pe de alta CFR Timișoara. După ce au pierdut titlul de campioană în fața „textiliștilor”, feroviarii și-au dorit cu ardoare să-și ia revanșa în cea de-a doua competiție a țării și să ofere Timișoarei primul trofeu major de după război.
Începutul a fost cât se poate de promițător pentru elevii lui Hoksary. Kovacs (min. 7) și Woronkowski (min. 8) au făcut rapid 2-0 pentru CFR. Arădenii au reușit să revină însă în joc înainte de pauză, prin golul lui Adalbert Kovacs, din minutul 38. Demoralizați de primirea golului, ceferiștii au slăbit ritmul în repriza secundă, ITA lovind prin Ioan Reinhardt, în minutul 56, iar apoi decisiv prin Gheorghe Băcuț, în minutul 82. Aradul reușea eventul, în vreme ce Timișoara trebuia să se mulțumească cu a doua treaptă a podiumului în ambele competiții.

Iată cum au arătat cele două combatante din memorabila finală disputată la București, pe stadionul „Venus”, în 1948:

ITA Arad (antrenor Gustav Juhasz): Marki – Vass, Farmati – Băcuț, Pall, Petschovski – A. Kovacs, Reinhardt, Bonyhadi, Stibinger, Dumitrescu.

CFR Timișoara (antrenor Blasius Hoksary): Boroș – Barna, Rodeanu – Cojereanu, Ritter, Woronkowski – Moniac, Reuter, I. Kovacs, Avasilichioaie, Bădeanțu.

CFR Timișoara (ulterior a purtat numele Locomotiva) a rezistat fără întrerupere în prima ligă până în 1956. Odată cu promovarea Politehnicii, din 1948, publicul timișorean avea să urmărească derby-uri extrem de disputate între cele două reprezentante ale orașului, care erau așteptate pe vremea aceea cu mult mai mult interes decât vizitele echipelor departamentale ce își începeau perioada de supremație forțată. Despre pasionantele dueluri Poli – CFR disputate pe prima scenă la începutul anilor ’50, vom vorbi în episodul următor al serialului nostru.

CFR ’80: Fotbalul la Gara Mare, de la „Banatul”, la „CFR” (II)

Stadionul „Banatul” în 1914, la un an de la inaugurare
Zona din spatele Gării Mari e, fără îndoială, cel mai vechi punct fotbalistic al orașului. În spațiul pe care astăzi se află stadionul CFR, se bate mingea de exact 100 de ani. În 1913 a fost inaugurată prima mare arenă a orașului, care nu a rezistat însă decât până în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost distrusă de bombardamente.Complexul sportiv a fost complet reamenajat în 1949, stadionul CFR căpătând forma în care îl regăsim și astăzi.

Nu departe de Mehala, botezată „Copacabana Timișoarei”, pentru numărul mare de fotbaliști de valoare care s-au rodat pe maidanele cartierului, găsim astăzi stadionul CFR. O construcție ce a suferit prea puține îmbunătățiri din toamna lui 1949, atunci când spațiul din spatele Gării Mari a fost redeschis sportului. Vorbim despre unul dintre principalele repere de pe harta fotbalistică a orașului, unde se bate mingea de exact 100 de ani.

12 octombrie 1913 e una dintre datele importante ale istoriei fotbalului timișorean. La doar 14 ani de la serbarea organizată de elevii Liceului Piarist, în care era prezentat publicului larg „modernul joc englez cu mingea”, orașul de pe Bega își inaugura primul stadion în adevăratul sens al cuvântului. E vorba despre Arena Sportivă, cunoscută mai târziu drept „Banatul” și construită de către muncitorii feroviari, sub îndrumarea inginerului Arnold Jakobi, pentru echipa Chinezul, care se afla pe atunci în plină afirmare. Până la acea dată, în Timișoara se juca fotbal în spații mai degrabă improvizate, pe velodromuri cicliste sau pe diverse terenuri virane amenajate rudimentar și pe care erau montate porți din lemn.

Arena Sportivă a devenit rapid un loc de pelerinaj pentru pasionații fotbalului, aflat încă în fașă pe meleagurile noastre. Ani buni, stadionul de la Gara Mare a fost cel mai încăpător al orașului, dispunând de o tribună de lemn acoperită și înălțată la câțiva metri buni de la sol, asemănătoare ca aspect cu cea de pe defuncta arenă UMT. După Primul Război Mondial, fenomenul fotbalistic a explodat pur și simplu în Timișoara, numărul echipelor crescând mult prea rapid în comparație cu infrastructura. Astfel că Arena Sportivă, unul dintre puținele terenuri omologate ale vremii, a fost, de-a lungul anilor, gazda mai multor echipe, precum Chinezul, C.A.T., Banatul, Sparta CFR (ulterior Sparta Unirea CFR), CFR și chiar Ripensia, în primii ani de existență ai clubului.

Cel de-al Doilea Război Mondial a afectat însă cumplit primul templu al fotbalului timișorean, stadionul ce preluase denumirea „Banatul” fiind distrus complet de bombardamente. La reluarea activității fotbalistice, echipa CFR-ului a jucat câțiva ani în exil, pe arena Electrica (mai târziu UMT), rămasă cea mai încăpătoare a orașului.

La Gara Mare s-a lucrat însă intens în această perioadă. Iată cum relata presa locală, în 1948, construcția noului stadion al CFR-ului: „CFR Timișoara, clubul lui Ritter și al lui Reuter, a început lucrările pe fostul teren „Banatul”. Muncitori calificați și voluntari din căminul de ucenici al atelierelor lucrează aci pentru a termina o lucrare splendidă încă în acest an. Se lucrează acum la drenaj, dar garduri splendide înconjoară de pe acum tot stadionul ce va trebui să cuprindă un teren mare de joc, cu pistă de zgură bineînțeles. Poligon, popicărie, terenuri de volley și basket, precum și tribune vaste de beton vor găsi loc pe acest stadion”.

Noul stadion al CFR-ului și-a deschis porțile la 17 octombrie 1949, cu ocazia unui meci amical susținut de echipa feroviară, cu maghiarii de la MATEOSZ Budapesta și pierdut cu 0-2 de către gazde.

Din păcate, în ultimele șase decenii, nu s-au realizat prea multe îmbunătățiri la arena CFR. În 2005, odată cu revenirea după opt ani a CFR-ului în liga secundă, au fost cosmetizate tribunele și aleile din incinta stadionului și montate câteva sute de scaune în locul vechilor gradene de lemn, în tribuna dinspre cartierul Blașcovici. Ani de zile, orice inițiativă de modernizare a arenei a fost blocată de procesul întins pe mai bine de două decenii, între Regionala CFR și Mircea Dorobanțu, cel care în 1991 s-a intitulat drept continuator al Clubului Sportiv Banatul și și-a cerut dreptul de proprietate asupra terenului de aproape 6 hectare din spatele Gării de Nord.

Situația juridică a terenului a fost rezolvată finalmente anul trecut, iar în prezent, bătrâna arenă CFR poate spera în sfârșit la vremuri mai bune. Acest lucru s-ar putea realiza prin parteneriatul clubului de fotbal cu rugbyștii de la RCM Timișoara, campioana României având în plan amenajarea unui stadion modern, care să găzduiască întreceri de nivel internațional.