Fostul internațional timișorean Petre Steinbach povestește în episodul de astăzi care a fost pentru el… declicul fotbalistic. Ce l-a determinat pe el, și pe cei doi prieteni ai săi din copilărie, să se antreneze asiduu, pentru a ajunge mari fotbaliști? Totul s-a petrecut pe vechea arenă Banatul (pe locul căreia astăzi se află stadionul CFR), iar revelația a venit pe lungul drum către casă, spre Fabric.

Aici, pe terenul Chinezul, am trăit eu și cei doi prieteni ai mei, prima noastră durere sufletească. Și acum mă întreb dacă nu cumva sub aripa ei am încetată să mai fim copii… Asta s-a întâmplat în ziua când Chinezul II a înfrânt RGMT I cu 6-1. În ziare s-a scris a doua zi că rezultatul a produs consternare în rândul simpatizanților clubului muncitoresc. Pe vremea aceea habar nu aveam ce înseamnă „consternare”, dar și acum sunt convins că ceea ce am încercat eu în ziua aceea nu poate fi rezumat într-un singur cuvânt, oricât de sugestiv ar fi acesta.

Buza, Radici și cu mine asistasem împreună la acest meci și pe măsură ce dezastrul creștea cu fiece gol marcat, uitam unul de altul, cufundați în propria noastră deznădejde. Ne-am pierdut în mulțimea care se scurgea încet spre ieșire. La Chinezul jucase Wetzer I, pe vremea aceea un debutant, și toți erau entuziasmați de jocul prestat de el, prevăzându-i un mare viitor. Mie însă mi se părea că-mi este dușman personal! Legile obiectivității sportive îmi erau cu totul necunoscute și mă lăsam purtat de pasiune, atât de vie la vârsta aceea. Eram dezamăgit, uimit, nefericit și singur. Totul în jurul meu își pierduse culoarea, nu mă mai interesa nimic și nici nu știu cum s-a făcut de ne-am întâlnit toți trei laolaltă, trei mușchetari cu spadele frânte și steagul pierdut.

Mergeam tăcuți pe drumul ce părea că nu duce nicăieri. Târziu de tot a vorbit Buza:
– Mai bine nu ne prezentam!
– Cum să nu ne prezentăm?
– Iac-așa, pierdeam cu 3-0!
Raționamentul lui nu ne mulțumește:
– De ce să pierdem?
Mie mi se oprea ceva în gât când auzeam de așa ceva. Când m-am uitat la Buza, am văzut că acesta plângea de-a binelea. I-am dat drumul și eu. Ne-am abătut din drum și ne-am așezat pe o margine de șanț. Într-un târziu, Buza spuse:
– N-are nici un rost să plângem. Mai bine le arătăm noi!
– Cui să arătăm? Ce să arătăm?
– Ălora de la Chinezul… Ne-au bătut fiindcă echipa noastră a jucat slab. Ai lor erau și mai antrenați. Tata spune că jucătorii Chinezului au mult timp liber, dar ai noștri săracii, parcă cne știe mai bine ca noi… De la muncă vin direct la teren, ba mai cărau și barele până am apărut noi!

Chestiunea a început să capete alt aspect și îl priveam interesați pe Mișu, care știa ce spune, fiindcă tatăl lui, tramvaistul, are o grămadă de prieteni la calea ferată.

Prietenul meu își trecu o mână peste fața udă de plâns. În glasul lui era acum un alt ton, plin de o încăpățânată hotărâre, care ne surprinse:
– Le vom arăta noi!
– Care noi?
– Eu, cu Brațo și cu tine! Lasă că ne facem noi mari și le arătăm noi. Om juca și noi fotbal…
– Bine, dar ce să facem?
– Să ne antrenăm! În fiecare zi! Să privim bine tot ce face Wetzer al lor!
– Chiar de mâine!
– Chiar de azi, chiar de acum!
– Să nu ne lăsăm până nu vom ajunge jucători mari. Atunci îi vom bate și pe Chinezul!
– Să jurăm!

Și am jurat toți trei, strângându-ne mâinile peste care lacrimile întinseseră dâre albe. Ne-am privit în ochi și am pătruns unul în sufletul celuilalt înfrățiți într-o neclintită hotărâre.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5