Timișoara a avut o contribuție extrem de importantă în aventurile României de la primele ediții ale Campionatului Mondial. După ce în urmă cu câteva zile am călătorit împreună cu Rudi Wetzer și compania pe transatlanticul Conte Verde, de această dată vom reface drumul naționalei României – cu 10 timișoreni în componență – până la Trieste. În 1934, Italia a găzduit Campionatul Mondial, o ediție dominată de spectrul fascismului.

După „ediția-pilot” Uruguay 1930, ideea unui Campionat Mondial disputat cu regularitate începea să prindă din ce în ce mai mult contur. Țările europene, care au persiflat în marea lor majoritate ideea propusă de președintele FIFA, Jules Rimet, au văzut un bun potențial… comercial într-o astfel de întrecere. S-a stabilit ca Italia să găzduiască cea de-a doua ediție a Campionatului Mondial, în 1934, nu mai puțin de 32 de țări afirmându-și dorința de a participa. Lipsea, în continuare, Anglia, inventatoarea jocului, iar sud-americanii le-au întors gestul europenilor din 1930. Uruguay, campioana mondială en titre și campioana olimpică din 1924 și 1928 a declinar participarea. Argentina și Brazilia s-au înscris, însă au afișat în Italia echipe formate din amatori.

Pentru a „tria” numărul mare de pretendente, s-au organizat preliminarii, echipa României nimerind într-o grupă cu Iugoslavia și Elveția. O misiune deloc ușoară pentru tricolori, chiar dacă primele două clasate obțineau biletele pentru Copa del Mondo. Primul meci al preliminariilor s-a disputat în octombrie 1933, la Berna, acolo unde România a condus cu 2-0, grație reușitelor a doi fotbaliști reprezentativi pentru Timișoara, Ștefan Dobay și Grațian Sepi, dar s-a văzut egalată în ultimul sfert de oră. Un 2-2 prețios, dublat apoi în primăvară de victoria cu 2-1 în fața Iugoslaviei de pe „ONEF”-ul bucureștean. La succesul care le-a asigurat tricolorilor calificarea la Campionatul Mondial și-au adus contribuția timișorenii Schwartz și Dobay, marcatori în minutele 38 și 74.

Dureri de cap în alcătuirea lotului

La fel ca și în 1930, cele mai mari probleme veneau din negocierile conducerii Federației cu instituțiile și companiile la care erau angajați fotbaliștii naționalei. Societatea „Astra Română” s-a opus vehement eliberării timișoreanului Emerich Vogl, chiar și sub forma unui concediu neplătit, motivând că „domnul Vogl ocupă un post de la care ar putea lipsi cel mult 4-5 zile În niciun caz două săptămâni, cât prevede itinerariul prevăzut de FIFA”. În plus, presa de specialitate anunța absența ripensiștilor Bindea și Bürger, accidentați.

În cele din urmă, la 19 mai, delegația României se îmbarcă spre Triest. Cu Bindea și Vogl, dar fără Bürger. Iată și componența lotului, cu litere îngroșate fiind scoși în evidență cei zece fotbaliști timișoreni (sau legitimați la cluburi timișorene): Zombory, Püllöck – portari; Sfera, Albu, Vogl – fundași, Deheleanu, Moravetz, Kotormany și Cuedan – halfi; Bindea, Kovacs, Sepi, Bodola, Dobay – înaintași.

Silviu Bindea, vitezistul Ripensiei, se resimte în timpul pregătirilor din Italia, iar Octav Luchide îl cheamă de urgență pe Zoltan Beke, component la rândul său al temutei linii de înaintare a Ripensiei. Acesta a ajuns în Italia, însă FRF nu îi poate obține și dreptul de joc, deoarece nu fusese comunicat la timp pe lista oficială. „Știam că Beke nu are oficial drept de joc. Am recurs la această soluție în urma unei convorbiri cu conducătorii echipei cehoslovace (n.r. – adversarul României din prima fază). Ei m-au asigurat că nu vor contesta prezența unui jucător (a unuia singur) netrecut pe foaie. Dar, în momentul sosirii lui Beke, căruia i s-a făcut o mare publicitate (în stil italian), cehii au dat din coate și nu și-au mai respectat promisiunile”, avea să explice Luchide, peste ani, cazul „Beke”.

„În Italia parcă și pietrele cântau”

În autobiografia sa, Șut… goool!, Ștefan Dobay, omul numărul 1 din atacul României, a rememorat atmosfera din cantonamentul echipei naționale și tensiunea premergătoare meciului cu Cehoslovacia, din prima fază a Campionatului Mondial.

 

Conform planului de pregătire, echipa urma să fie găzduită la Sistiana, localitate situată la 20 de kilometri de Trieste, unde era programat jocul nostru cu Cehoslovacia. Sistiana este un oraș pe țărmul Mării Adriatice, situat într-un mic golf. Apa mării este acolo atât de cristalină, încât fiecare pietricică de pe fundul ei se vede cu ochiul liber. „Bazinul” are exact forma unei potcoave, mărginit de un guler de chiparoși în spatele căruia străjuiesc munții, completând armonios minunat peisaj. Pensiunea noastră, o clădire cu trei etaje, plus mansardă, avea la parter o sală de mese, club, bar, salon, bibliotecă. În zilele de antrenament, ne deplasam cu un autobuz elegant la Triest, pe stadionul unde urma să aibă loc partida. Restul timpului era ocupat cu diverse activități: pescuiam, trăgeam la vâsle. Seara, după cină, ne plimbam pe aleea lungă din fața pensiunii sau ne duceam până la colonia pescarilor, urmărind întoarcerea lor, cu bărcile pline de pește. Le ascultam concertul în fiecare seară. Vocile lor clare, armonioase, plăcute, în peisajul vrăjit, specific mărilor din sudul Europei, sub razele argintii ale lunii. În Italia parcă și pietrele cântau.

 

România a dominat, dar s-a văzut învinsă

Trieste, 27 mai 1934. Ziua așteptată cu sufletul la gură de fotbaliștii naționalei, dar și de împătimiții „soccer-ului” din țară. România întâlnea Cehoslovacia, într-un joc eliminatoriu, de totul sau nimic. Ca un amănunt interesant, meciul a fost transmis la radio, iar pe stadionul „Venus” din București a fost organizată o audiție cu public prin intermediul megafoanelor instalate pe stâlpii nocturnei (respectiva arenă era singura din țară cu asemenea dotări la vremea respectivă, ce-i drept, mai degrabă improvizate). Casele de bilete au fost luate cu asalt, iar pentru a mai destinde atmosfera, s-a organizat un concurs de atletism. După cum relatează Ioan Chirilă, în lucrarea Și noi am fost pe Conte Verde, „fotbalistul Ionescu-Crum doboară recordul național la săritura în lungime (7,08, față de 6,89) și îl dedică echipei naționale care a plecat spre Triest”.

România a reușit o primă repriză excelentă, în care a dominat autoritar. „Calul” Ripensiei, Ștefan Dobay, a deschis scorul în minutul 10, însă „tricolorii” aveau să mai irosească o sumedenie de ocazii până la pauză, transformându-l pe portarul cehoslovac Plánička în eroul meciului. După pauză, raportul de forțe s-a schimbat, cehoslovacii întorcând scorul prin Antonin Puč (min. 50) și Oldoich Nejedlý (min. 67). România își încheia aventura de la Campionatul Mondial prin acest eșec, însă impresia generală a fost că tricolorii meritau victoria.

Însuși arbitrul belgian John Langenus avea să declare după meci că „oamenii cei mai buni ai României au fost Vogl, Zombory, Kovacs și Dobay (n.r. – cu toții timișoreni!). Impresia mea este că prima repriză ar fi trebuit câștigată de România cu 3 goluri, și a doua de Cehoslovacia, cu două, Dacă spun că Plánička a fost cel mai bun, cred că am caracterizat meciul”. La rândul său, portarul cehoslovac František Plánička spunea după meci: „Greu de jucat contra României, care dacă ar mai fi avut un jucător ca Dobay ar fi trebuit să mă împart în două”.

Iată și câteva spicuiri din presa internațională despre meciul România – Cehoslovacia 1-2:

„Cehoslovacia n-a meritat victoria. Un prețios jucător este aripa stângă Dobay, un uriaș dotat cu multă tehnică, cu decizie și viteză”. (Il Picollo della Sera)

„Românii meritau victoria cu 2-3 puncte. Din echipa României, cei mai buni au fost aripa stângă Dobay și fundașul Vogl”. (Il Popolo di Trieste)

„România trebuia să câștige meciul cu 2-3 puncte diferență. Dobay și Vogl, cei mai buni oameni ai României”. (Gazetta dello Sport)

„Faptul că România conducea la repriză cu numai 1-0 a însemnat un mare succes pentru echipa Cehoslovaciei. România putea marca trei puncte. Slavă Domnului că s-a terminat. Portarul Plánička a fost senzațional”. (Prager Tageblatt)

Goana după senzațional, o caracteristică dintotdeauna a presei

Grațian Sepi, înaintașul născut la Valcani și lansat la Politehnica Timișoara, a fost victima unei „înfloriri” a comentatorul radio, Gheorghe Țari. În Și noi am fost pe Conte Verde, e redat hazliul episod, relatat peste ani chiar de fostul mare fotbalist bănățean.

Îmi pare rău și astăzi de cele întâmplate. Dar cel mai rău îmi pare de o neînțelegere care s-a produs din vina crainicului radio, un băiat foarte simpatic altminteri, pe nume Țari. Îmi aduc aminte, când am revenit în țară, toți prietenii mă priveau compătimitor. Abia peste câteva zile aveam să cunosc motivul acestei compătimiri. Aflaseră pe calea undelor că eu am ratat o ocazie imensă, cu care am fi putut conduce cu 2-0. Ce se întâmplase? Țari spusese în transmisie că eu am driblat doi adversari, apoi am jonglat cu portarul, dar că până la urmă am ratat ca un copil. De altfel, la prima noastră întâlnire, l-am întrebat: „De ce ai făcut asta, Țari?” Mi-a răspuns cu candoare: „Ca să fie transmisia mai frumoasă, mai dramatică”. Așa se scrie, uneori, istoria. Asta nu mă împiedică însă să spun că noi am ratat atunci două-trei mari ocazii, cea mai mare fiind aceea a lui Silviu Bindea, care nu a putut împinge mingea în poartă de la trei metri, deoarece îl durea foarte rău piciorul.

Iată componența celor două echipe la acest joc:

România: Zombory – Vogl, Albu, Deheleanu, Kotormany, Moravetz, Bindea, Kovacs, Sepi II, Bodola, Dobay.

Cehoslovacia: Plánička – Ženišek, Ètyroký, Koštálek, Èambal, Krčil, Junek, Silný, Sobotka, Nejedlý, Puč.

Ca o consolare, să spunem că echipa Cehoslovaciei a ajuns până în finala Campionatului Mondial, pierdută cu 1-2 în fața gazdei Italia, pe 10 iunie, la Roma. Pentru învingătorii României a deschis scorul Puč, în minutul 69, însă Orsi (min. 82) și Schiavo (min. 97) au întors soarta jocului și au adus primul titlu mondial pentru squadra azzura.