Și Timișoara a fost pe Conte Verde (2) | „Împotriva răului de mare există o singură soluție: stomacul plin”

Ne-am despărțit ieri de Rudy Wetzer și restul delegației echipei naționale în momentul în care s-a ajuns la Genova. De aici, tricolorii urmează să se îmbarce pe impunătorul Conte Verde, care avea să-i poarte pe luciul Oceanului Atlantic până la Montevideo, acolo unde urmează să se pună în scenă prima ediție a Campionatului Mondial!

Prima privire o aruncăm pe colecția prăfuită a Gazetei Sporturilor, acolo unde, chiar dacă cu o întârziere firească, sunt publicate însemnările lui Moritz Beilis, singurul ziarist român care a luat parte la această expediție. Iată ce scrie acesta în ediția din 28 iunie 1930:

„Joi la ora 8 seara am ajuns în Genova, după o călătorie cu un tren express a cărui vitesă a făcut pe Lăpușneanu, Stanciu și ceilalți pravoslavnici să se închine făcându-și nenumărate cruci.
În gara Genova, suntem primiți de d-l consul Tomelini cu d-na, de un reprezentant al studenților români, precum și de d. Contin fost pe vremuri în conducerea Juventusului. Descindem la un hotel aproape de gară. Suntem invitați la masă de către reprezentanții coloniei române în Genova.
Gazdele oferă un vin de onoare pentru teamul național. Un vin negru, care dă culoare tuturor și voce lui Burger. Reprezentantul României la Genova, în câteva cuvinte înflăcărate, ne urează izbândă și drum bun, iar Nedelcovici mulțumește pentru primire. Băeții intonează în chip reușit câteva arii naționale. O impresie excelentă produce executarea «Giovinezzei» (n.n. imnul oficial al Partidului Național Fascist, precum și imn neoficial al Italiei în perioada 1924-1943).
Italienii sunt plăcut surprinși, își manifestă entuziasmul pentru atenția românilor prin strigăte: «E viva la Rumania!». La miezul nopții coborâm în port și avem ocazia să vedem ancorat colosul Conte Verde, care ne va duce în America.

Îmbarcarea
Ultima zi a șederei la Genova a trecut cu pregătirile de îmbarcare. După îndeplinirea unor formalități, echipierii s-au adunat în hollul hotelului. Apropos de formalitățile făcute, Lăpușneanu zicea «miroase a testament». Înainte de îmbrarcare, consultăm rapoartele maritime, fiecare se interesează cum se anunță marea, nimeni nu pierde însă curajul.
Toți eram profund impresionați. La ora 11 mergem spre port, unde ne îmbarcăm pe Conte Verde. Echipa ocupă cabine de 4 paturi, pe puntea E a vaporului; pe aceiaș punte sunt rezervate locuri pentru echipa Franței care se va îmbarca la Villafranca și cea a Belgiei care se va îmbarca la Barcelona.
Buna dispoziție începe să devină lucru rar. Doar câteva fețe luminate, puțini echipieri manifestă bucurie, nota generală este melancolia. În timp ce înainte de îmbarcare toți se uitau spre mare, de pe vapor privirile au luat altă direcție: țărmul. Pe chei, la plecarea vaporului, au venit să salute echipa d. Tomelini, consul al României, cu d-na, numeroși studenți, autoritățile sportive din Genova, precum și reprezentanții presei. La ora 12, un fluerat lung, colosul se pune în mișcare, ducând spre meleagurile îndepărtate ale Americei, echipa României”.

Relatarea lui Bică Beilis (sau LIS, cum sunt semnate corespondențele sale) continuă în numărul din 1 iulie 1930:

Impunătorul transatlantic Conte Verde, la bordul căruia naționala de fotbal a României a ajuns la prima ediție a Campionatului Mondial, în Uruguay

„Un zornăit asurzitor de fiare, ancora este ridicată și Conte Verde se pune greoi în mișcare. Sirenele celorlalte vapoare din port salută plecarea transatlanticului spre continentul nou.
Băieții adunați pe punte au intonat «Giovinezza», făcând dela început o excelentă impresie pasagerilor în majoritatea lor italieni, precum și marelui public adunat pe chei venit să asiste la plecarea bastimentului.
După luarea în primire a cabinelor ne-am adunat în luxoasa sală a restaurantului, unde ni s-a servit dejunul. Un menu abundent, compus din mâncăruri gustoase și vinuri de marcă. După prânz, vizita vaporului. Conte Verde este un hotel plutitor: saloane, grădină, cinematograf, tot ce se poate înțelege prin maximum de confort.

Villafranca. Echipa Franței
La ora 4 ajungem la Villafranca; portul fiind prea mic nu poate primi colosul plutitor. Pasagerii cari se îmbarcă la acest punct sunt aduși la vapor de un remorcher.
Echipa Franței, însoțită de 5 oficiali, se îmbarcă la Villafranca ocupând cabinele din vecinătatea noastră. Echipa României a fost reprezentată la îmbarcarea francezilor de Costel Rădulescu și subsemnatul. La Villafranca, etapa e foarte scurtă. Vaporul ridică ancora pornind spre Barcelona, trecând pe lângă Nisa și Cannes.
După amiaza o petrecem în sala de jocuri de cărți, unde ne vizitează d. Fisher Mor, vicepreședintele Fifei, care se întreține cu fiecare în parte. Seara, echipa și însoțitorii se adună pe punte, unde improvizează mai multe coruri românești bine reușite și mult gustate de pasagerii vaporului, cari au făcut cerc în jurul nostru.
După ce se joacă o horă românească, se organizează o «friptă» în care Wetzer se arată tot atât de bun ca la football. «Fripta» e ceva cu totul nou pentru Conte Verde: inovația românească a stârnit entuziasmul pasagerilor.
S-a dansat până la miezul nopții. Jazz și veselie. Burger și Eisenbasser dansează neîntrerupt, Zauber și Subășanu se resemnează cu succesele colegilor”.

Parcă povestea n-ar fi completă fără să aruncăm un ochi și în minuțiosul jurnal de călătorie al timișoreanului Rudy Wetzer. Să vedem ce spune căpitanul României despre îmbarcarea pe Conte Verde:

Nicolae Kovacs, unul dintre timișorenii care au luat parte la expediția în Uruguay din 1930

19 iunie 1930. Am plecat. Din orașul lui Columb. Spre oceanul lui Columb. Ne aflăm pe un transatlantic imens, de 36.000 de tone. Se numește CONTE VERDE. Octav spune că e numele unui condottier vestit al Italiei.
CONTE VERDE e un palat pe apă. Am avut emoții. Deși am mai călătorit pe mare. Ce-o fi fost în sufletul celorlalți? 12 dintre băieți n-au mai fost niciodată pe mare. Unii nici n-au văzut-o.
Despărțirea de țărm n-am s-o uit niciodată. Întreaga Genova s-a adunat să-și petreacă rudele și prietenii. Pe mal a fost o hărmălaie de nedescris. Orchestre, fanfare, chitariști-soliști. Toată Italia imaginației mele. Și toate culorile pământului. Italienii de pe vas spun că așa se întâmplă de pe vremea caravelelor.
După patru ore de plutire am ajuns în rada de la Villefrance. Câteva bărci cu motor au adus de la țărm echipa Franței. 16 jucători și 2 conducători. «Asta mai zic și eu proporție, nea Costele!». Cu francezii o să fie mai vesel.
Costel și-a recăpătat buna dispoziție. Ni se servesc niște mese fabuloase. Totul e la discreție și la alegere. Din 10, 20, 30 de feluri. Fructe? Livezi. Citrice? Un miliard de vitamine. Costel pretinde că împotriva răului de mare există o singură soluție: stomacul plin. Pentru Octav are o altă rețetă: «Chianti» și «Lacrima Cristi». Alb sau roșu, n-are importanță.
– Și dacă ne-ngrășăm, Costele?
– Fiți fără grijă, mâine dimineață dați jos un kil.
– Cum?
– Lucrăm pe punte, în sala de gimnastică și în bazin.
Noapte bună. Prima noapte pe mare. Maicile de la capelă imploră harul lui Dumnezeu împotriva valurilor. Sărmanul Neptun e în dizgrație. Și tocmai pe marea în care s-a născut.”.
(Ioan Chirilă, Finala se joacă astăzi, 1966, p. 24)

Continuăm mâine călătoria alături de grupul timișorenilor din echipa națională și vom vedea câteva imagini-document cu antrenamentele fotbaliștilor pe puntea transatlanticului Conte Verde.

– va urma –
Episoadele anterioare
Episodul 1: Îmbulzeală, emoții, obstacole și staționare în halta „Olio Sasso”

Și Timișoara a fost pe Conte Verde (1) | Îmbulzeală, emoții, obstacole și staționare în halta „Olio Sasso”

Dacă tot suntem în febra Campionatului Mondial, avem din nou prilej să vorbim despre importanța pe care a avut-o Timișoara și marii ei fotbaliști care ne zâmbesc astăzi doar din fotografii. Pentru că, din păcate, prezentul nu ne oferă prea multe subiecte de discuție, în condițiile în care România n-a mai participat la vreo ediție de CM de două decenii! Ne vom întoarce așadar în timp cu aproape nouă decenii, la prima ediție a Campionatului Mondial, găzduită de Uruguay, în 1930. Site-ul nostru a mai vorbit și în urmă cu 4 ani despre voiajul de poveste al „tricolorilor” spre Montevideo. De această dată îl vom relua mai pe larg, bazându-ne atât pe poveștile actorilor din teren (mai cu seamă pe minuțiosul jurnal al măhăleanțului Rudy Wetzer), cât și pe relatările din presa vremii, Gazeta Sporturilor având chiar un trimis special la Montevideo, pe Moritz Beilis!

Pentru început, luăm ibricul de cafea de pe foc, turnăm în cești și deschidem numărul din 19 iunie 1930 al Gazetei Sporturilor, unde pe prima pagină zărim marea veste:

Iar în pagina 5, continuarea…

„Eri dimineața s-a închis primul capitol al participării României la campionatul mondial de football.
La ora 8 și 5, echipa României, împreună cu cei 5 oficiali, a părăsit Gara de Nord cu destinația Genova, unde se va face îmbarcarea pe marele transatlantic italian Conte Verde.

PLECAREA
Încă dela 7 jumătate s-a putut remarca pe peronul Gării de Nord o afluență neobișnuită. Se adunaseră prietenii și cunoscuții celor cari aveau să lipsească atâta vreme din țară și era îndreptățită zarva care trezea peronul din somnolența matinală. Fiecare avea să spună câte ceva, fiecare avea de dat un sfat. Pentru o călătorie pe celălalt emisfer al globului, orice opinie nouă era bine venită…
Cel mai agitat a fost desigur vistiernicul expediției, d. Nicu Lucescu. Nedormit de 5 zile, în continuă agitație, a fost primul la gară și număra părintește pe selecționați ca nu care cumva să rămână cineva în îngrămădeală pe peron. Înainte de plecare, câțiva din cei prezenți pornesc tradiționalul hip! hip! hura!, căruia îi răspunde dela fereastra vagonului d. Paul Nedelcovici (n.n. vicepreședintele Federației).

DIFICULTĂȚI
În preziua plecării, oficialii cari credeau că nu le scăpase nici un amănunt de organizare, se trezesc cu o telegramă urgentă dela Timișoara prin care sunt anunțați că jucătorii militari nu primiseră încă dispoziții de concediu, deși se făcuseră intervenții din locurile cele mai înalte. Nedumerirea a fost cu atât mai mare, cu cât toate formalitățile fuseseră îndeplinite.
Au reînceput alergările și s-a dat în cele din urmă și de rostul acestor noi dificultăți. Statul Major al armatei, de care depindeau facilitățile de deplasare ale militarilor, omisese să dea ordinul în consecință dintr-o interpretare greșită a datei. Campionatul mondial începe la mijlocul lui iulie și până atunci… mai e timp berechet.

Emerich Vogl, unul dintre timişorenii prezenţi pe Conte Verde

ÎN TIMIȘOARA
Deoarece câțiva din jucătorii originari din capitala Banatului plecaseră spre Timișoara cu o zi înainte însoțiți de d. Costel Rădulescu (n.n. managerul naționalei), întreaga expediție a făcut un popas de 6 ore. În Timișoara s-au alăturat echipei cei 4 localnici: Burger, Steiner, Covaci și Deșu, precum și cei trei bucureșteni plecați mai înainte: Wetzer, Raffinsky și Vogl (n.n. și ei timișoreni, însă legitimați la formații din București).
Dela Timișoara, echipa a plecat direct la Genova, unde se va îmbarca în seara zilei de 21 iunie pe Conte Verde, iar a doua zi, dimineață, transatlanticul va ridica ancora pentru Montevideo.

Despre plecare a scris conștiincios în propriul jurnal și Rudy Wetzer. Iar Ioan Chirilă a avut privilegiul să-i vadă și chiar să publice acest veritabil document istoric, în cartea „Finala se joacă astăzi” (1966, Ed. UCFS). Unde dăm, mai întâi, peste o completare a lui Freddy Eisenbasser (notat în perioada comunistă sub numele Fieraru), prezent și el la citirea jurnalului, alături de Nea Vanea, portarul Jean Lăpușneanu și autorul Rudy Wetzer:

„La Timișoara au urcat timișorenii. De pe peron l-am cules și pe Barbu, care venise de la Arad. În schimb l-am lăsat pe Ghiță Albu. Și ce rău ne-a părut după aceea…
Călătoream în trei compartimente de clasa a II-a. Toți erau veseli. Din păcate, mai mult pe socoteala mea. Eram, cum ți-am spus, provincialul. Și n-aveam nicio șansă, mai ales în fața lui dom’ Jenică Lăpușneanu (te rog nu mă întrerupe, Jeane, că-i arăt poza în care ai înghițit ca un mielușel golul lui Scarrone!). Jean al meu era marele șmecher. Dar îi dădea apă la moară și nea Costel. Spunea că suntem ambasadori în America. Și pentru că eram ambasadori, trebuia să mănânc cu coatele lipite de corp și să nu dau iama în scobitori.

Reclamă a firmei italiene Olio Sasso, din anii ’30

Intervenție Jean Lăpușneanu:
– Spune mai bine chestia cu Olio Sasso.
– Vezi? Nici acum nu-mi dă pace, deși a și băut patru păhărele din vișinata făcută de mâna mea.
– Olio Sasso? Facă-se voia ta, Jeane…
…Supărat din cauza ironiilor bucureștene, am ieșit din compartiment și m-am retras pe culoar, la o fereastră. Tocmai trecusem granița iugoslavă și călătoream pe pământ italian. După câtva timp, trenul a oprit într-o gară, cu o sută și ceva de metri înaintea peronului. Atunci am citit pe clădirea gării OLIO SASSO. Imediat am deschis ușa primului compartiment și am strigat: «Fraților, prima gară italiană: OLIO SASSO!». Ce-a urmat, nu mă mai întreba. Olio Sasso nu era numele gării, ci o reclamă de untelemn italian.
Și acum, Jenică dragă, pentru că ți-am făcut plăcerea, să lăsăm omul să citească…
Reiau (n.n. la întâlnirea cu cei trei foști internaționali, Ioan Chirilă a fost desemnat că citească cu voce tare din jurnalul lui Wetzer):
17 iunie 1930. Ilie Subășeanu știe să cânte la pian. Îi duce dorul. Dar, în lipsa pianului, organizează un cor a capella. Am descoperit, cu ocazia asta, că sunt tenor. Avem un repertoriu româno-italian.
Barbu și-a uitat ghetele de fotbal la Arad. Mare figură! Pleacă la Montevideo fără scule. În schimb nu și-a uitat pălăria de paie. O pălărie tare. Demnă de Charlot (n.n. Charlie Chaplin). L-am implorat să renunțe. Degeaba. Ardelean sadea. Singura soluție e să-l dăm drept manager sau ziarist. Numai de n-ar cădea jurnalul meu pe mâna unui ziarist…

Rudz Wetzer, timişoreanul care a documentat, pas cu pas, călătoria echipei naţionale la prima ediţie a Campionatului Mondial

18 iunie 1930. Am ajuns la Genova. A fost greu. Două nopți în compartimente de clasa a doua. Ideea a fost a lui Octav (n.n. Octav Luchide, secretarul FRF). Din diferența de preț – clasă și vagon de dormit – ne-am confecționat, încă de la București, pe credit, haine închise.
Două nopți pierdute. Bănci tari. Oase frânte. Dar a meritat. E adevărat că nu haina face pe om, dar o echipă de fotbal în haine frumoase e o adevărată echipă.
Pe toate le știe «grecu» (n.n. tot despre Luchide e vorba!)
…La coborârea din tren i-am spus lui Costel Rădulescu, managerul nostru, că m-am gândit toată noaptea și că avem un atac tare subțirel. S-a supărat:
– Rudy dragă, asemenea reflecții erau bune la «Mercur», în fața unei cafele cu caimac. Acum nu e timp de regrete”. (n.n. din cauza fondurilor restrânse, România a putut deplasa doar 15 jucători la Montevideo, astfel că s-a renunțat, în ultimul moment, la selecționarea unor jucători de certă valoare. Printre ei, și înaintașul timișorean Ștefan Dobay, pe atunci în vârstă de 21 de ani, care inițial figura în lotul pentru Campionatul Mondial)

Punem semnul de carte în dreptul paginii 26 și lăsăm volumul pe noptieră. Mai aruncăm o privire spre Rusia, acolo unde e în toi, în aceste zile, a 21-a ediție a Campionatului Mondial. Dar vom relua povestea mâine, cu îmbarcarea pe Conte Verde!

VIDEO: Timișoreanca Adelina Pastor, medaliată cu bronz la Campionatul Mondial indoor

pastor-salaRomânia a obținut aseară cea de-a doua medalie la Campionatul Mondial de atletism indoor de la Portland (SUA), în ultima zi a competiției. Ștafeta de 4x400m a țării noastre, din care a făcut parte și timișoreanca Adelina Pastor, a obținut medalia de bronz, profitând și de abandonul jamaicanelor, favorite la clasarea pe podium.

Echipa feminină de ștafetă a României a fost formată din Adelina Pastor, Mirela Lavric, Andrea Miklos și Bianca Răzor. Timișoreanca Adelina Pastor a alergat prima, terminând a doua prima serie, după americanca Natasha Hastings. Chiar în primul tur, Jamaica a încheiat concursul, după ce prima alergătoare a acestei țări a căzut.

Româncele au fost cronometrate cu timpul de 3 min 31 sec 51/100, fiind devansate de americance (Natasha Hastings, Quanera Hayes, Courtney Okolo, Ashley Spencer), 3 min 26 sec 38/100, și de poloneze (Ewelina Ptak, Malgorzata Holub, Magdalena Gorzkowska, Justyna Swiety), 3 min 31 sec 15 sec. În urma României au încheiat Nigeria și Ucraina.

„Sunt foarte fericită de acest rezultat, pe care eu, cel puțin, nu credeam că îl putem realiza. Probabil Federația Română de Atletism se aștepta la un astfel de rezultat, pe care, iată, l-am reușit”, a declarat Adelina Pastor imediat după cursă.

Vă prezentăm, mai jos, înregistrarea ștafetei de 4×400 de metri de aseară, de la Portland:

România a obținut două medalii la Mondialele de la Portland, cealaltă fiind argintul cucerit de arădeanul Andrei Gag la aruncarea greutății. Țara noastră nu mai luase o medalie la Mondialele de sală din 2004, de la Budapesta.

Primele examene oficiale pentru Robert Lupu în calitate de selecționer

©  Emanuel Titus Iliesi

© Emanuel Titus Iliesi

Naționala de futsal a României s-a deplasat în Portugalia, acolo în următoarele zile va juca în grupa preliminară pentru Campionatul Mondial ce va fio găzduit la anul de Columbia. Noul selecționer al României, Robert Lupu, și-a chemat la lot doi dintre colegii de la Informatica Timișoara, portarul Vlad Iancu și jucătorul de câmp Ion Al-Ioani.

Tricolorii vor debuta în grupă mâine, de la ora 22.30 (ora României) împotriva Norvegiei. Apoi, România va întâlni vineri, de la ora 23, reprezentativa Poloniei, pentru ca turneul să se încheie duminică, atunci când selecționata țării noastre va întâlni gazda Portugalia. Primele două clasate din grupă se vor califica la barajul pentru Campionatul Mondial, care se va disputa în primăvara anului viitor.

Cele trei jocuri din Portugalia reprezintă primele meciuri oficiale pentru noul selecționer al României, Robert Lupu. Reșițeanul a anunțat, cu ocazia amicalului disputat împotriva Serbiei, la Timișoara, că la prima reprezentativă nu își va mai face apariția și pe parchet, urmând a rămâne antrenor-jucător doar la Informatica.

De la gruparea timișoreană, Robert Lupu a ales doi jucători pentru cele trei jocuri din Portugalia. E vorba despre portarul Vlad Iancu și jucătorul de câmp Ion Al-Ioani. Cu siguranță, o absență importantă din lotul tricolorilor e cea a lui Florin Matei. Talentatul jucător ce a împlinit ieri 32 de ani e accidentat de câteva săptămâni, fiind astfel indisponibil pentru această acțiune a naționalei.

Iată lotul complet deplasar de Robert Lupu în Portugalia:

Vlad Iancu (Informatica Timișoara), Petrișor Tonița (Autobergamo Deva) – portari; Ion Al-Ioani (Informatica Timișoara), Emil Răducu (City’us Tg. Mureș), Mimi Stoica (City’us Tg. Mureș), Bogdan Covaci (City’us Tg. Mureș), Alpar Csoma (City’us Tg. Mureș), Szabolcs Manya (Autobergamo Deva), Adrian Pânzariu (Autobergamo Deva), Cristian Matei (Autobergamo Deva), Laszlo Szocs (Odorheiu Secuiesc), Ionuț Movileanu (Dunărea Călărași), Iuliu Safar (Dunakecz FC).

Probleme pentru Diana Bulimar în calificări! Timișoreanca a căzut de două ori la paralele

11535856_502362676578607_5917159638541156151_nEchipa feminină a României a încheiat participarea în prima subdiviziune a calificărilor, la Campionatele Mondiale de gimnastică artistică de la Glasgow, cu un total de 217,220 puncte. Timișoreanca Diana Bulimar a avut probleme mari la paralele, unde a căzut de două ori.

În clasamentul la individualul compus după prima subdiviziune (20 gimnaste), Larisa Iordache este lider, cu 55,698 puncte (14,866 sărituri, 13,200 la paralele, 13,866 la bârnă, 13,766 la sol), Laura Jurca e a doua, cu 55,332 (14,766 la sărituri, 12,933 la paralele, 13,833 la bârnă, 13,800 la sol), Diana Bulimar e a cincea, cu 52,591 puncte, Silvia Zarzu e a noua, cu 50,965 puncte.

România are primele patru note la bârnă, Larisa Iordache – 13,866, Laura Jurca – 13,833, Diana Bulimar – 13,733, Andreea Iridon – 13,500, şi primele patru la sol, Jurca – 13,800, Bulimar – 13,800, Iordache – 13,766, Zarzu – 13,633.

Evoluţia gimnastelor noastre a fost marcată de mai multe ratări: Iordache a căzut la bârnă, la saltul cu 360 grupat, timișoreanca Diana Bulimar a căzut de două ori la paralele, la același aparat căzând Iordache și Iridon.

În ceea ce o privește pe Diana Bulimar, iată punctajul obținut de timișoreancă la cele patru aparate: 13,800 la sol (5.8 dificultate), 13,958 la sărituri (5.0), 11,100 la paralele (5,2) și 13,733 la bârnă (5.7). Calificările feminine se vor încheia mâine seara.

Timișoreanca Diana Bulimar intră astăzi în concurs la Campionatul Mondial! Vești proaste din lotul României

11044939_414057562131311_3258775235285557933_n

Diana Bulimar (în centru) și componentele lotului de gimnastică al României sunt susținute la Glasgow de Nadia Comăneci

Așteptarea a luat sfârșit. Cea de-a 46-a ediție a Campionatelor Mondiale de gimnastică artistică începe astăzi la Glasgow. Echipa feminină a României țintește în primă fază calificarea directă la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, dar va și încerca să revină pe podiumul mondial după opt ani de absență. Misiunea nu va fi însă deloc ușoară pentru timișoreanca Diana Bulimar și colegele ei de lot, mai ales după verdictul dur de ieri al staff-ului medical.

Tricolorele vor aborda calificările din cadrul Campionatelor Mondiale de la Glasgow fără două sportive care au făcut deplasarea în Scoţia, Anamaria Ocolişan şi Andreea Munteanu, ambele accidentate.

„Glezna Anamariei Ocolişan a cedat la antrenamentul din această după amiază şi gimnasta a fost dusă la spital. Ea nu va mai putea concura mâine”, a anunţat ieri pagina de Facebook a lotului feminin al României. „Toată lumea le susţine acum pe fete, de la Nadia (Comăneci, n. red.), la cel mai mic fan. Pentru România vor concura (Larisa) Iordache, (Diana) Bulimar, (Laura) Jurca, (Silvia) Zarzu şi (Andreea) Iridon. Rezerva Munteanu nu şi-a revenit şi nu poate ajuta echipa”, mai precizează mesajul.

Echipa feminină a României începe în această dimineață sesiunea de calificări, aflându-se în prima subdiviziune, alături de gimnaste din Spania, Norvegia, Panama, Cipru, Uzbekistan și Kazahstan. Timișoreanca Diana Bulimar, liderul de vârstă al reprezentativei noastre (20 de ani, împliniți în luna august) e înscrisă pe lista de start la toate cele patru aparate. În prima rotație, programată la ora 11:15 (ora României), tricolorele vor evolua la sol, apoi de la 11:45 e programat concursul de sărituri, la 12:15 își vor face numărul la paralele, urmând a încheia cu întrecerea de bârnă, care începe la 12:45.

După concursul calificărilor, care se încheie mâine la feminin, primele 8 clasate îşi asigură biletele pentru Rio, în timp ce echipele de pe locurile 9-16 au o a doua şansă la concursul olimpic de la Rio, programat între 16 şi 19 aprilie.

La Mondialele din 2014, România s-a clasat pe locul 4 în concursul pe echipe şi în acest an are şanse mari să reediteze cel puţin aceeaşi clasare.

În probele individuale, primii 24 de gimnaşti acced în finala de la individual compus, cu maxim 2 sportivi din aceeaşi ţară, iar cei mai buni 8 pe fiecare aparat se califică în finale.

SUA este campioana mondială en titre la feminin, iar americanca Simone Biles deţine titlurile mondiale la individual compus, sol şi bârnă, în timp ce Larisa Iordache este vicecampioană mondială la individual compus şi sol.

FOTO: Timișorenii Bădiceanu și Roșu, unici reprezentanți ai României la CM de volei pe plajă

FIVB Beach Volleyball U19 World Championships, Main DrawÎn aceste zile, la Porto se desfășoară Campionatul Mondial de volei pe plajă, destinat jucătorilor sub 19 ani. România e reprezentată de o singură pereche pe tabloul masculin, cea formată din timișorenii Lucian Bădiceanu și Marius Roșu, componenți ai Universității Timișoara.

Dacă în formatul clasic, se zbate să revină în prim plan, după mai bine de un deceniu de anonimat, în voleiul pe plajă Timișoara are un cuvânt greu de spus. România e reprezentată de o singură pereche la Campionatul Mondial U19, ce se desfășoară în aceste zile la Porto, ambii componenți ai tandemului fiind timișoreni.

Lucian Bădiceanu și Marius Roșu, obișnuiți ai nisipului, cu rezultate remarcabile în această disciplină în ultimii ani, și-au început meciurile din grupa B a întrecerii masculine. Din păcate pentru cei doi bănățeni, până acum nu au înregistrat decât eșecuri pe linie.

În primul meci, disputat miercuri dimineață, cei doi au cedat în fața brazilienilor Arthur Diego Lanci și George Wanderley în două seturi, 7-21, 16-21, meciul având o durată totală de 31 de minute. În al doilea joc din ziua de debut a competiției, cei doi timișoreni au cedat și în fața austriecilor Kratz și Telsnigg, reușind de această dată să își adjudece un set. A fost 1-2 (25-27, 21-19, 15-17), la capătul unui meci ce a durat o oră și opt minute. În această dimineață, timișorenii au înregistrat al treilea eșec la Porto, în fața germanilor Niklas Rudolf și Eric Stadie, care și-au asigurat victoria în decurs de o jumătate de oră, pe seturi 21-15, 21-8.

Lucian Bădiceanu și Marius Roșu mai au de disputat două partide în faza grupelor, la Porto. În această după-amiază, e programat jocul cu mexicanii Gaixola și Rubio, iar mâine dimineață vor da piept cu namibienii Sack și Von Ludwiger, clasați ultimii în grupa B.

Lucian Bădiceanu și Marius Roșu, ambii în vârstă de 18 ani, au fost promovați la nivel de seniori în stagiunea precedentă, la divizionara secundă Universitatea Timișoara, făcând parte dintr-un contingent de cinci juniori sosiți de la CSS Bega, alături de Robert Vîrlan, Florin Ene și Mircea Roșu (fratele geamăn al lui Marius).

Foto: fivb.org

Drumul spre Mondial trecea prin Timișoara: Prima finală, văzută prin ochii unui timișorean

urugua

Echipa Uruguay-ului, prima campioană mondială la fotbal

Încheiem mini-serialul dedicat legăturilor dintre Timișoara și Campionatul Mondial astăzi, cu două zile înaintea celei de-a XX-a finale. Vom face un nou arc peste timp și vom poposi pe Estadio Centenario din Montevideo, în data de 30 iulie 1930, atunci când Uruguay și Argentina își disputau prima finală de Campionat Mondial. „Ghidul” nostru va fi timișoreanul Rudy Wetzer, cel ce pe tot parcursul voiajului naționalei României în America de Sud și-a notat cu minuțiozitate impresiile într-un jurnal publicat peste ani de Ioan Chirilă în Finala se joacă astăzi.

Să-i dăm așadar, cuvântul lui Rudy:

”30 iulie. Fiesta e la apogeu. Copa del Mundo a rămas la Montevideo!

Dar ziua asta merită să o notez ceas cu ceas.

Am ajuns în zori. Am debarcat cu greu, claie peste grămadă. Ne-am dus la „Artigas”. Ne-am luat valizele. Le-am lăsat în hol. L-am salutat pentru ultima oară pe călărețul de armă. Micul lustragiu șchiop mi-a trimis o bezea. Nu mă mai necăjește cu Fernandez. Am predat bagajele pentru îmbarcare. Plecăm cu „Duilio”. Tot al companiei Lloyd Sabaudo. E mai mare, dar nu atât de luxos ca fratele său „Conte Verde”. Am luat masa mai devreme, ca în zi de joc. Am pornit spre „Centenario”. Bineînțeles, pe jos. Străzile sunt arhipline. E un vacarm de nedescris. Suporterii argentinieni, drapați în steagurile lor alb-albastre, scandează „Argentina – si, Uruguay – no!” Grupurile se încaieră. Dar mergem înainte. Cred că așa a fost la Pompei, când curgea lava. S-au oprit și tramvaiele. De parcă n-ar avea curent. Agenții de circulație și-au părăsit strategic posturile. „Argentina – si, Uruguay – no! Uruguay – si, Argentina – no!”

wetzer

Timișoreanul Rudy Wetzer, „cronicarul” Copei del Mundo

Toți spun că stadionul e arhiplin încă de dimineață. Atunci, unde se duce lumea asta? Am înțeles mai târziu. Cei care n-au izbutit să găsească bilete au făcut tot posibilul să ajungă în parcurile stadionului, ca să simtă măcar răsuflarea fierbinte a celor douăzeci de megafoane. 200.000 de oameni. Vor să privească prin ochii celor o sută de mii de fericiți aflați înăuntru.

Orele 14,10. Nu mai aud nimic.

…Cred că a fost cel mai frumos meci de fotbal din câte am văzut vreodată. Uruguay… Argentina… Los titanos…

Uruguay a învins cu 4-2. Orchestra lui Andrade a învins 11 soliști de superclasă. O orchestră desăvârșită care s-a strâns și s-a întins ca burduful bandoleonului.

Uruguayenii au deschis scorul prin Dorado, în minutul 12, dar argentinienii au egalat în minutul 20, prin Carlos Peucelle. Cu opt minute înainte de pauză, Guillermo Stabile a adus avantajul Argentinei: 2-1. La reluare, după zece minute de panică în rândurile „echipei celeste”, interul stânga Cea a izbutit să egaleze în minutul 57, la capătul unei acțiuni Fernandez – Castro – Scarone. Ante la perspectiva del triumfo, temperatura de pe „Centenario” a devenit brusc insuportabilă. Din acest moment, pe un fond sonor, în care au predominat focurile de pistol, orchestra a început să cânte, fără greșeală și Santos Iriarte a șutat fantastic, de la 25 de metri, luând conducerea în minutul 68. Atunci am văzut ceva care depășește orice închipuire. Oameni în toată firea au luat cu asalt gardul de protecție, și-au rupt hainele în timpul escaladării, au plonjat în șanțul cu apă și au… debarcat pe gazon, sub privirile uluite ale arbitrului belgian Langenus, ca să-l îmbrățișeze primii pe cel mai bun extrem stânga din lume. Cu un minut înainte de sfârșit, Castro, jucătorul cu un singur braț (celălalt era amputat), a marcat al patrulea gol… În momentul înscrierii acestui gol, care a „eliberat” o sută de mii de oameni, Estadio Centenario a devenit o adevărată rampă de lansare: spre cer și-au luat zborul balonașe cu culorile naționale ale Uruguay-ului. Suporterii „echipei celeste” mulțumeau astfel cerului…

Am părăsit cu greu stadionul, strecurându-ne printre picioarele zecilor de mii de dansatori de pe „Centenario”. Am încercat să ne grăbim – vaporul ridica ancora în aceeași seară – , dar am fost nevoiți să ne supunem rigorii legilor de circulație ale Copei del Mundo. Vacarmul era greu de suportat. Când am ajuns pe străzile pe care lumea nu mai era compactă, am văzut zeci de bicicliști tâtând fiecare câte patru curii de conserve pe caldarâm. Erau golurile din poarta Argentinei. Zgomotele acopereau strigătele vânzătorilor de ziare. Când am ajuns în port, a apărut a treia ediție a meciului finalei”.

Mingea folosită în finala din 1930

Mingea folosită în finala din 1930

Caseta tehnică a primei finale:

30 iulie 1930, Montevideo, Estadio Centenario

Spectatori: 93.000

Uruguay: Ballesteros – Nasazzi, Mascheroni – Andrade, Fernandez, Gestido – Dorado, Scarone, Castro, Cea, Iriarte.

Argentina: Botasso – Della Torre – Paternoster, J. Evaristo, Monti, Suarez – Peucelle, Varallo, Stabile, Ferreira, M. Evaristo.

Au marcat: Dorarto (min. 12), Cea (Min. 57), Iriarte (min. 68), Castro (min. 89), respectiv Peucelle (min. 20) și Stabile (min. 37).

Drumul spre Mondial trecea prin Timișoara: Cavaler al fluierului la trei turnee finale

30_klein1

Timișoara nu a fost reprezentată la Campionatele Mondiale doar de fotbaliști. De aici, de pe malurile Begăi, s-a lansat Abraham Klein. A participat la trei turnee finale: Mexic 1970, Argentina 1978, Spania 1982. S-a aflat pe același teren cu Pele, Maradona, Bobby Charlton, Paolo Rossi sau Platini. Iar toți cei enumerați l-au ascultat orbește. Nu aveau de ales. Ferm în decizii și adept al legii avantajului, Klein e considerat unul dintre cei mai buni arbitri din istorie.

Abraham Klein s-a născut la 29 martie 1934 la Timișoara, într-o familie deloc străină de fotbal. Tatăl său jucase la celebra grupare budapestană MTK. Viitorul arbitru de top începuse la rândul său să învețe tainele jocului cu mingea pe malurile Begăi, în perioada de maximă efervescență fotbalistică a orașului.

În general, timișorenii se mândresc cu urbea lor natală, indiferent de locul în care ajung să-și trăiască viețile. Nu e însă cazul lui Klein. Și e de înțeles! În cei 13 ani petrecuți în orașul natal, a trăit în condiții inimaginabile și într-o teroare permanentă. Izbucnise al doilea război mondial, iar cum tatăl său reușise să plece din țară încă din 1937, micuțul Klein a rămas la Timișoara, unde a locuit într-un apartament de două camere alături de mama sa, cele șase surori ale ei și bunicii săi. În cele din urmă, Klein a reușit să plece din România după încheierea războiului, după ce o mare parte a familiei sale – de origine evreiească – a fost ucisă în lagărele de concentrare naziste.

De altfel, Klein mărturisea, într-un reportaj realizat în urmă cu doi ani de cotidianul britanic The Guardian, că nu l-a tentat niciodată să viziteze Timișoara. „Amintirile mele din acel oraș sunt atât de teribile încât atunci când am fost trimis de UEFA ca observator în România, eram întrebat dacă nu vreau să văd Timișoara, și le spuneam de fiecare dată că nu vreau să merg. Nu vreau să-mi amintesc ceea ce am trăit acolo”, spunea Klein.

Prima „oprire” pentru Abraham Klein, după evadarea dintr-o Românie aflată deja sub presiunea șenilelor sovietice, a fost Apeldoorn, o localitate olandeză, în care i s-a oferit casă, masă și școlarizare timp de un an. Ulterior, a ajuns în Israel, la Haifa, acolo unde se reuniseră și părinții săi.

Un drum la croitor duce spre arbitraj

Abraham Klein s-a îndrăgostit de meseria de arbitru pur întâmplător. Deși începuse să practice fotbalul încă de la Timișoara, nu excela în mod deosebit, iar până atunci fluierul sau fanionul nu fuseseră luate în calcul. La mijlocul anilor ’50, părinții săi l-au trimis la croitor pentru a cumpăra o pereche de pantaloni. În momentul în care ajunsese la atelier, Jonas, croitorul, se pregătea să plece pentru a arbitra un meci de amatori și i-a propus lui Abraham să-l însoțească. În timpul meciului, Jonas și-a luxat glezna și l-a rugat pe tânărul său client să-i ia locul. „Regulile jocului sunt foarte simple. Nu suntem la universitate. Cineva face un fault, fluieri!”,i-a spus acesta. Iar timișoreanul s-a achitat perfect de sarcini, ducând jocul la bun sfârșit.

Klein a îmbrățișat instantaneu această nouă îndeletnicire. În 1958, conducea deja primele meciuri de campionat din Israel. Apoi, în 1965, primise primul său meci internațional important, Italia – Polonia. Cum meciul era programat pe „Olimpico”, la Roma, iar în tribune urmau să ia loc 80.000 de spectatori, timișoreanul s-a decis să dea o fugă până în capitala Italiei pentru se obișnui cu un stadion cu o asemenea asistență. În Israel, arbitrase în fața  unor mulțimi relativ mici, de până în 20.000. A asistat la duelul dintre AS Roma și Napoli, mărturisind peste ani în The Guardian: „Mi-am luat bilet, nimeni n-a bănuit că am fost acolo. Am fost pe stadion, cu oamenii, în mulțime, am simțit clima, modul în care se manifestă. Eram șocat. 80.000 de oameni strigau și plângeau în jurul meu”.

Trimis în „groapa cu lei” de la Guadalajara

45C4D147A01CEC3C14DD4D183ED8C0În 1970, Mexicul a găzduit Campionatul Mondial. Alegerea corpului de arbitri pentru turneul final a dat bătăi de cap conducerii FIFA, nu orice „fluieraș” având calitățile fizice necesare pentru a rezista 90 de minute într-o căldură sufocantă precum cea din America Centrală. Klein își dovedise însă rezistența într-un astfel de climat cu doi ani în urmă, la Jocurile Olimpice găzduite tot de Mexic. Mic de statură (doar 1.55m), în vârstă de doar 36 de ani, fără o bogată experiență internațională, arbitrul originar din Timișoara a fost delegat la o adevărată ciocnire a titanilor: meciul dintre Anglia – patria inventatoare a fotbalului și deținătoare la zi a Cupei Mondiale – și Brazilia – favorită la câștigarea titlului. Ajuns la centrul terenului, pentru obișnuita aruncare a banului, era privit de doi coloși: Carlos Alberto, căpitanul Selecao, și Bobby Charlton, „lordul” cu banderolă al Angliei. „În primul moment, s-au uitat la mine:  «Cine e cel din mijloc?» Nu știau nimic despre mine. (..) Puțin mai târziu, în timpul jocului, au învățat să mă respecte”, avea să mărturisească Klein.

Stilul său ferm, dar corect a fost apreciat la unison. Chiar și de marele Pele, căruia Klein i-a refuzat un penalti la finalul primei reprize. „A fost un meci dificil, dar a deținut permanent controlul”, avea să spună după joc „Perla Neagră” despre arbitrul israelian cu origini bănățene.

„Primul erou al CM 1978 este arbitrul Abraham Klein”

Abraham Klein a oficiat la trei turnee finale ale Campionatului Mondial: 1970, 1978, 1982. La cel din Germania, din 1974, a lipsit. Trecuseră doar doi ani de la atentatele sângeroase din satul olimpic de la München asupra delegației sportivilor israelieni. Printre cele 11 victime ale grupării teroriste palestiniene „Septembrie negru” s-a numărat atunci și un timișorean, Andrei Spitzer, povestea lui fiind redată pe site-ul nostru în 2012.

Drumul „mondial” al arbitrului născut la Timișoara avea să se reia în 1978, atunci când, sub o ploaie de papelitos, reușea să stârnească admirația presei internaționale. Argentina, gazda turneului, era condusă la acea vreme de o juntă militară. Generației lui Mario Kempes i se impusese, în mod obligatoriu, cucerirea trofeului. Zis și făcut! Însă în drumul spre primul titlu mondial, Albicelestes s-au încurcat în ultimul meci din grupe, în fața Italiei. A fost 1-0 pentru Squadra azzura, pe care Enzo Bearzot începea să o construiască în vederea marelui triumf, din 1982. Bettega a marcat unicul gol, în minutul 67.

klein_abraham_1La pauză, după ce a refuzat câteva presupuse lovituri de pedeapsă gazdelor, Abraham Klein era fluierat copios de peste 70.000 de mii de fanatici argentinieni pe „El Monumental”. „Poate exista, oare, un compliment mai direct față de cel care a ținut în frâu, acum opt ani, la Campionatul Mondial din Mexic, celebrul meci Brazilia – Anglia 1-0?”, nota Ioan Chirilă, în lucrarea dedicată respectivului turneu final, Ar! Gen! Ti! Na!

La rândul său, Klein povestea în The Guardian despre presiunea de pe impunătorul stadion al lui River Plate: „Publicul era foarte nevros. N-am avut nicio problemă cu jucătorii, ei m-au respectat. Dar cu publicul, știți cum e… el plătește, iar când plătește îți poate spune absolut tot ce gândește despre tine și despre mama ta”.

Presa internațională i-a lăudat la unison prestația. Într-o țară cu o situație politică precum Argentina, era de așteptat ca oamenii în negru să acorde substanțial mai mult gazdelor decât tacitul 5%. „N-a luat nici măcar o decizie greșită în toate cele 90 de minute a unui meci fantastic. Cea mai pregnantă amintire a mea din acest joc e momentul din final, atunci când ambele echipe s-au adunat să-i strângă mâna lui Klein. Ei știau, noi știam, că el a făcut totul pentru a face din acest meci unul de neuitat”, nota Frank McGhee, corespondent pentru Daily Mirror. Același cotidian consemna: „Primul erou autentic al Cupei Mondiale 1978 a apărut în sfârșit – și nu e un fotbalist răsfățat și bine plătit. Abraham ne-a redat încrederea”.

După o prestație de un asemenea nivel, Abraham Klein părea favorit să conducă finala Campionatului Mondial. Timișoreanul avea să trăiască însă o cruntă decepție. La insistențele lui Artemio Franchi, pe atunci președinte UEFA, ultimul act, cel dintre Argentina și Olanda, îi fusese încredințat italianului Sergio Gonella.

„O rușine!”, a fost reacția galezului Clive Thomas, și el arbitru la turneul final din 1978. Presa de specialitate a sărit și ea ca arsă. „Să spun drept, am fost foarte dezamăgit. Cred că la momentul respectiv eram pregătit să arbitrez finala. Dar numai un singur om o poate face. Dacă privesc înapoi, sunt oricum mulțumit de ceea ce am realizat în viața mea ca arbitru”, povestește Klein, fără pic de ranchiună.

falcaoLa al treilea său turneu final, cel din 1982, a avut ocazia să conducă una dintre cele mai memorabile meciuri din istoria Campionatelor Mondiale, cel dintre Brazilia și Italia. „Tripla” lui Paolo Rossi a dat câștig de cauză Squadrei azzura, care avea să se încununeze, la finele turneului, cu cel de-al treilea trofeu din palmares. Înaintea meciului, Klein se aștepta la o victorie ușoară pentru Selecao. „Va fi un joc pe care nimeni nu și-l va aminti peste câteva luni, mi-am spus. Cât de mult m-am înșelat! După câteva minute mi-am dat seama că iau parte la scrierea unei pagini de istorie”, a spus Klein.

Respectat și la 30 de ani de la retragere

Abraham Klein s-a retras din actrivitate în 1984, la vârsta de 50 de ani. Trăiește tot la Haifa, alături de soția sa, împreună cu care călătorește pentru a vedea, în sfârșit, lumea. „Cât am fost arbitru, n-am văzut decât hotelul și stadionul”, spune timișoreanul acum în vârstă de 80 de ani. În interviul acordat lui Rob Smyth în The Guardian, Klein rememorează o excursie pe care a întreprins-o în urmă cu câțiva ani, la Roma: „La recepția hotelului, lucra un bărbat cam de 60 de ani. I-am dat pașaportul, s-a uitat la el, s-a uitat apoi la mine. «’82, Italia-Brazilia!», mi-a spus. Apoi mi-a dat cheia. Am urcat și era un apartament nemaipomenit. Am coborât rapid la recepție. Sigur se comisese o greșeală. Nu plătisem pentru un apartament, ci pentru o cameră obișnuită. «Nonono… mi-a spus recepționerul, e plăcerea noastră să vă găzduim în hotelul nostru». Apoi ne-au trimis în cameră vin și ciocolată”, rememorează Klein.

Fiul lui Abraham Klein, Amit, i-a urmat traseul tatălui său, chiar dacă nu la același nivel. A activat ca arbitru, iar în prezent este observator pentru UEFA.

Drumul spre Mondial trecea prin Timișoara: Voiajul de pe Conte Verde – Uruguay 1930

Romania la Campionatul Mondial la Fotbal, 1930, preluat piatza.net
Nisipul din clepsidră aproape că s-a scurs. Au mai rămas doar câteva firicele. Joia viitoare, la Sao Paulo, Brazilia și Croația vor inaugura cea de-a XX-a ediție a Campionatului Mondial. O competiție gândită de fostul președinte al FIFA, Jules Rimet, și care avea să ia, de-a lungul anilor, o amploare pe care francezul nici nu o bănuia. Cu toate că (și) de această dată vom privi Mondialul detașați, fără emoțiile unei implicări propriu-zise, merită să ne amintim rolul pe care România și Timișoara l-au avut în istoria celei mai importante întreceri sportive de pe mapamond.

În 1930, Uruguayului i-a fost dat să găzduiască prima ediție a Campionatului Mondial. În acel moment, sud-americanii erau principala forță fotbalistică la nivel mondial, din postură de campioni olimpici în 1924 și 1928. Ideea unei competiții care să adune laolaltă toate statele lumii i-a aparținut președintelui din acea vreme a FIFA, francezul Jules Rimet, însă a fost privită cu scepticism de marea majoritate a membrilor afiliați. Anglia râdea în barbă privind la zbaterile fotbalistice ale celorlaltor țări, în timp ce naționale puternice, precum cele ale Italiei ori Austriei, nu s-au încumetat la o asemenea provocare.

Mult mai deschisă a fost România, practic primul stat care și-a anunțat oficial participarea la Campionatul Mondial din Uruguay. Timișoreanul Rudy Wetzer, veteran al lotului național și însărcinat cu selecționarea tricolorilor, vorbește în jurnalul său, publicat de Ioan Chirilă în celebra sa carte Finala se joacă astăzi, despre eforturile secretarului general al Federației, Octav Luchide, de a trimite o echipă în celălalt capăt al lumii.

18 martie 1930. Am fost în pasaj, la „Imobiliara”. Se zvonește că echipa noastră națională va pleca în vară la Montevideo, în Uruguay, pentru prima ediție a campionatului mondial de fotbal. E oare cu putință? Bănuiesc că sunt vorbe. Nu-mi vine să cred. (…)
23 martie 1930. De necrezut. S-aude că Uruguay plătește toate cheltuielile. Trebuie să-l găsesc neapărat pe Luchide. (…)
26 martie 1930. Tot nu cred. Am întins planiglobul pe masă și am pus rigla între București și Montevideo. Până la Gibraltar sunt aproape 3.000 de kilometri. Iar apoi, pe ocean, încă vreo 8.000. Și asta în două linii drepte. Nici măcar n-am ocolit burta Africii. Tot nu cred… (…)
10 aprilie 1930. „Mercur”, orele 8 seara. Mi-am recăpătat brusc buna dispoziție. La o masă, vesel ca întotdeauna și pus pe glume, Costel Rădulescu, unul din tartorii fotbalului nostru.
    – Salve, Rudi!
    – Bună, Costele.
    – Felicitări, bătrâne!
    – ?!
    – Ești unul din cei 15 fotbaliști români care vor constata pentru prima oară cum sare mingea pe gazonul emisferei australe.
    – Lasă glumele.
    – Totul e aranjat. Când „grecu” (n.r. Octav Luchide) se apucă de-o treabă, scoate cozonac și din făină de marmură.
    – Și bani?
    – N-avem nici un sfanț. Dar Sud-America plătește până la ultima centimă. Pentru că îi onorăm cu prezența. Nu uita, Rudi. Suntem prima țară înscrisă în Cupa Jules Rimet. Află de la mine că Jules Rimet ăsta e un geniu, iar Cupa lui va trăi până ce-o îngheța pământul.

Combinată Timișoara – București

wetzer

Rudi Wetzer, în tricoul Chinezului

Spre mijlocul lunii aprilie, voiajul la capătul pământului începea să se contureze. Octav Luchide l-a însărcinat pe Wetzer cu rolul de antrenor, fiind responsabil de selecția jucătorilor, în vreme ce lui Costel Rădulescu i-a fost încredințată funcția de manager. Întrebat de secretarul federației cum vede echipa României la Montevideo, Wetzer i-a răspuns: „Dacă Chinezul ar fi fost Chinezul, aș fi răspuns imediat. Așa, însă, cred că soluția cea mai bună e o combinată București – Timișoara. Bineînțeles, dacă se rezolvă problema concediilor”.

O problemă care, de altfel, le-a dat mari bătăi de cap celor ce puneau la cale participarea la Campionatul Mondial. În jurnalul său, Wetzer relatează o întâlnire deloc plăcută cu Ettore Brunelli, directorul Băncii Comerciale Italiene din București, patron al clubului Juventus, la care erau legitimați alți doi timișoreni, Emerich Vogl și Ladislau Raffinski, funcționari la intreprinderea „Astra Română”.

„Ce, nu vă mai ajunge Europa?! Italia nu pleacă! Austria nu pleacă! Cehoslovacia nici atât! V-ați găsit voi. Nici nu știți unde-i Montevideo pe hartă. Aflați că nu mișc un deget pentru concediile lui Vogl și Raffinski”, i s-a răstit italianul.

În cele din urmă, s-a rezolvat problema concediilor pentru cei doi (fără plată, firește!), iar la 18 iunie 1930, de pe peronul Gării de Nord, delegația României s-a îmbarcat în trenul de Triest. Iată și echipa ce pornea într-o călătorie de două săptămâni și jumătate, până la Montevideo: Lăpușneanu, Zauber (portari), Steiner, Bürger, Czako (fundași), Fieraru, Raffinski, Vogl, Robe (Halfi), Deșu, Kovacs, Stanciu, Barbu, Subășeanu, Wetzer (înaintași). Alături de cei 15 jucători, spre Uruguay au mai plecat Paul Nedelcovici (vicepreședintele federației), Octav Luchide (secretar), Nae Lucescu (secretar cu probleme administrative), Costel Rădulescu (manager) și Bică Beilis (gazetar).

Așadar, opt dintre jucătorii selecționați pentru Montevideo erau timișoreni sau au fost formați pe Bega. Față de cei scoși în evidență cu litere îngroșate în lista de mai sus, îl putem adăuga pe portarul Jean Lăpușneanu, bucureștean de loc, însă component al echipei Banatul Timișoara, în 1928-1929, și viitor antrenor al Politehnicii, în 1949.

Voiaj de 65 de zile

ConteVerde-1În 1930, o călătorie din România în Uruguay era o adevărată aventură. Trecuseră doar trei ani de la primul zbor solo non-stop peste Atlantic, realizat de Charles Lindbergh, astfel că transportul aerian era încă în fragedă pruncie. Singura variantă viabilă prin care se putea ajunge din Europa pe continentul american era tot vaporul. Așadar, un voiaj îndelungat, desprins parcă din cărțile lui Jules Verne.

Tricolorii s-au îmbarcat la București, în trenul de Triest, în dimineața zilei de 18 iunie, iar seara s-au oprit la Timișoara, pentru a-i culege pe bănățeni. După două nopți de călătorie, Wetzer și compania au ajuns la Genova, unde au pășit pe un adevărat „hotel pe apă”, așa cum descria înaintașul timișorean impunătoarea navă S.S. „Conte Verde”. Cum până la Montevideo mai erau… aproape două săptămâni, românii și-au continuat antrenamentele pe vapor. „Am făcut și mișcare cu mingea. Raffinski a scăpat una peste bord. S-a făcut roșu de ciudă. A vrut să se arunce – fără glumă! – după ea. Încă mai crede că e pe Bega”, nota cu umor Wetzer, despre concitadinul său.

Victorie istorică, într-un picior

romania1930România a debutat la Campionatul Mondial pe 14 iulie, în fața reprezentativei statului Peru. Meciul s-a jucat pe stadionul Pocitos, în fața a doar 300 de spectatori, record negativ de audiență ce stă în picioare până astăzi. Adalbert Deșu, înaintașul născut la Gătaia și consacrat la Reșița, a marcat în primul minut al întâlnirii. Peruanii au egalat, în repriza secundă, prin „blestematul acela de Souza”, cum relatează Wetzer. În ultimele minute, tricolorii și-au asigurat victoria, prin reușitele lui Ștefan Barbu și Constantin Stanciu.

Un succes plătit însă extrem de scump. Timișoreanul Adalbert Steiner a suferit o dublă fractură la picior, în vreme ce Constantin Stanciu, autorul ultimului gol, avea rotula deplasată. Cum la vremea respectivă regulamentul nu permitea înlocuiri de jucători, Steiner a părăsit terenul pe targă, în timp ce Stanciu a „tras” de el și a revenit în teren. Reușita sa din finalul partidei pare ruptă din domeiul științifico-fantasticului. Relatează Rudi Wetzer:

„Atacăm. Deșu are mingea, o trece lui <Rafi>, care mi-o pasează imediat. Îl simt pe Barbu liber pe stânga și îl lansez <dintr-o bucată>. Barbu își fentează fundașul și centrează pe jos. Dar acolo nu e nimeni. Ba nu! E Stanciu! Stanciu? (n.r. – înaintașul României se accidentase grav la genunchi în prima repriză, iar în acea vreme regulamentul nu permitea schimbări) Ca și cum n-ar fi. Mingea se rostogolește. O minge moartă. Cee?! Nu se poate. Stanciu se repede spre minge, sărind aproape într-un picior. Pe cel drept și sănătos. Valdivieso, uluit, se pregătește să plonjeze la picioarele fantomei. Dar Stanciu pune piciorul beteag pe pământ și-l avântă pe cel teafăr – singura soluție! – pentru șut. Valdivieso zboară să-i blocheze dreptul, și-atunci, în fața stadionului înmărmurit, Stanciu își trece mingea și trage cu piciorul <fără rotulă>, învelit – fără prea mult folos – cu trei genunchiere. Nu-mi vine să cred. E gol! Victorie!!”

Iată și echipa României de la acest meci: Lăpușneanu – Bürger, Steiner, Fieraru, Vogl, Raffinsky – Deșu, Kovacs, Wetzer, Stanciu, Barbu.

Aventura României la „Mundial” s-a încheiat pe 21 iulie, atunci când a întâlnit gazda competiției, Uruguay. Pe impunătorul stadion „Centenario”, în fața a 100.000 de spectatori (Timișoara avea, în 1930, 91.500 de locuitori), „celeștii” s-au impus cu 4-0, prin golurile marcate de Pablo Dorado, Hector Scarone, Pelegrin Anselmo şi Pedro Cea, toate „căzute” în primele 35 de minute. Față de echipa ce învingea Peru, au intrat Czako și Robe, în locul timișorenilor Steiner și Raffinsky.

Cifre

 

  • 65 de zile a durat voiajul delegației României spre Montevideo și retur;
  • 9 jucători (aproape două treimi) din lotul României s-au născut sau au jucat măcar la un club din Timișoara;
  • 300 de spectatori au asistat la victoria României cu Peru, recordul negativ de asistență la un meci de Campionat Mondial, rămas în picioare și astăzi.