Oradea triumfă pentru a opta oară consecutiv, Timișoara rămâne dispărută de un deceniu și jumătate

oradea vs timisoara

Polo la Oradea vs. polo la Timișoara

CSM Digi Oradea a cucerit luni, pentru a opta oară la rând, titlul național la polo pe apă. O poveste de succes din care Timișoara ar trebui să-și ia notițe. Iar asta pentru că aici, pe Bega, s-a născut prima dominație din polo-ul românesc. Din păcate, așa cum site-ul nostru a semnalat obsesiv în ultimii doi ani, sportul cu mingea pe apă a dispărut din capitala Banatului în 1999, iar speranțele unei renașteri în viitorul apropiat sunt zadarnice.

Oradea și-a luat în serios rolul de pionier al poloului românesc, un statut pe care și-l dispută cu Timișoara și Târgu Mureș. Până în 2007, orașul de pe Crișul Repede nu își adjudecase decât trei titluri naționale: la prima ediție, în 1928, prin AS Oradea, iar mai apoi în 1985 și 1986 când Crișul a reușit să întrerupă o dominație ce părea fără sfârșit a tridentului bucureștean Steaua – Dinamo – Rapid.

La Oradea s-a investit masiv în infrastructură. În 2007 a fost inaugurat bazinul olimpic „Ioan Alexandrescu”, cea mai modernă bază de natație din România, costurile totale ridicându-se la 5.5 milioane de euro. Practic, acesta avea să fie punctul de pornire al unei dominații care nu pare să se încheie prea curând. CSM Digi (fostă CSM Leonardo) a câștigat luni cel de-al optulea titlu consecutiv în campionatul intern, după ce s-a impus și în al treia manșă a finalei cu Steaua, chiar la București.

În tot acest timp, în care Oradea a investit, a construit și a înflorit pe tărâmul poloului, Timișoara a desființat, a demolat și a îngropat, pare-se, definitiv până și ultima urmă a acestui sport din oraș. O disciplină ce a adus urbei atâtea bucurii, plasând-o chiar pe scena olimpică, a fost strangulată cu cea mai eficientă armă cu putință: NEPĂSAREA!

ILSA Timișoara, unica grupare de polo rămasă în funcțiune în orașul Revoluției, a declinat participarea în ediția 1999/2000 a primei ligi, dispărând de atunci complet de pe hartă. La fel și poloul timișorean, „textiliștii” ajungând să moară săraci, într-un anonimat total, fără niciun urmaș care să-i ducă mai departe tradiția. Un palmares ce însumează șase titluri naționale și care plasează Timișoara, în continuare, pe un onorant loc 3 într-o astfel de ierarhie, după București, cu 59 și Oradea, cu 11.

Ce-i drept, și dacă ar fi apărut o inițiativă de înființare a unei echipe de polo, aceasta n-ar fi avut unde să își desfășoare activitatea. Bazinul din curtea intreprinderii ILSA, unul oricum învechit și care nu mai putea respecta noile standarde de lungime și adâncime, fusese demolat în 2007. Tot pe criteriul adâncimii apei, acest sport n-a putut fi practicat la nivel profesionist nici în celelalte bazine – vechi și noi –  din oraș, unele dintre ele construite în așa fel încât să elimine din fașă posibilitatea ocupării lor cu poloul.

Cât despre un bazin olimpic, e deja de prisos să ne mai răcim gura. Ne-am dat de mult seama că o facem de pomană. O problemă nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna, într-un oraș care l-a dat pe Johnny Weissmuller și pe primul înotător român participant la Jocurile Olimpice (Iosif Novak). Într-un material publicat în vara anului trecut, scoteam la lumină o declarație din 1983 a lui Alexandru Cinteanu, pe atunci antrenor al poloiștilor de la ILSA, care se plângea și atunci de aceeași problemă: „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”.

Promisiuni au fost, Slavă Domnului! Doar în ultimii zece ani, s-a vorbit despre un bazin olimpic pe locul fostului ștrand Uszoda, despre unul situat în Calea Lipovei și, cel mai recent, despre un așezământ la ultimele standarde pentru natație în vecinătatea stadionului „Dan Păltinișanu”. Administrația locală, indiferent de culoarea politică, n-a reușit să depășească însă stadiul de gargară electorală. Nu numai că nu s-a contruit niciun bazin, dar nici măcar nu s-a împrejmuit vreodată un teren destinat exclusiv unei asemena construcții și, firește, nu s-a scos nici măcar o lopată de pământ pentru fundație. Toți factorii de decizie au ridicat nonșalant din umeri, spunându-ne că „…asta e, nu ne dă Bucureștiul”.

Din păcate, Timișoara nu se dezice, în multe privințe, de mentalitatea societății românești, în întreg ansamblul ei. Nimeni nu își poate asuma responsabilitatea, nimeni nu e vinovat. Pesemne, a existat bunăvoință, dorință intrinseacă de a construi un bazin, din partea fiecărui primar și consilier local timișorean din ultimii 20 de ani. „Noi am vrut, ăia nu!”. Între timp, s-au scurs 15 ani, iar în Timișoara singura dovadă palpabilă a existenței poloului e grămada de moloz din groapa vechiului bazin al ILSA-ei, un spațiu devenit focar de infecție în buricul târgului.

Levente Revesz, un dublu campion național dezamăgit: „Nu se poate merge la infinit doar cu promisiuni”

revesz
După decenii de stagnare, natația timișoreană a ieșit din anonimat în acest an, grație lui Levente Revesz. Înotătorul în vârstă de 26 de ani a reluat activitatea competițională după o pauză îndelungată, împărțindu-se între locul de muncă și bazin. La finele lunii trecute, a pornit înspre Hunedoara, gazda Campionatului Național de bazin scurt, unde a cucerit două medalii de aur, la 50m bras și 100m bras, sub egida CSM Timișoara. O performanță remarcabilă și, în același timp, un strigăt de ajutor al unei discipline în care orașul de pe Bega are o tradiție veche de aproape un secol, dar care a avut mai mereu de suferit din cauza infrastructurii.

După doi ani în care a lipsit din circuitul marii performanțe, Levente Revesz a revenit în forță. În luna noiembrie, a cucerit două medalii de aur la Campionatele Naționale de bazin scurt de la Hunedoara, performanță cu care Timișoara nu s-a mai întâlnit din vremuri imemoriale. Mai întâi, s-a impus în proba de 50m bras, unde a înregistrat 00:28:26. Apoi, a recidivat la 100m bras, terminând primul finala probei, cu timpul 1:02:95. Două titluri de campion național, rod al propriei ambiții și al dorului de competiție.

„A fost superb. De 37 de ani nu s-a mai luat vreo medalie de aur la seniori în înotul timișorean. Totul a venit din inițiativa mea, eu am dorit să particip. M-am antrenat atât cât am putut, pentru că și lucrez în paralel, deci nu a fost un obiectiv clar. Am mers pentru atmosferă, pentru că sunt dependent de concurs și am dorit să mă autodepășesc”, a declarat Levente Revesz.

În momentul în care abandonase marea performanță, Revesz practica în paralel cu înotul și powerliftingul, sport la care obținuse, de asemenea, rezultate demne de apreciat. Momentan, nu se gândește să revină și în sala de forță, în condițiile în care sumele insignifiante pe care le-a câștigat de-a lungul vremii din sport l-au determinat să-și găsească o cu totul altă sursă de venit.

„Nu poți trăi doar din sport. Cum lucrez de dimineață și până seara, îmi e greu să mă mai țin de două sporturi, sau chiar de unul singur de performanță. Merg la un concurs doar pentru că vreau eu, nu pentru că îmi spune clubul când și ce trebuie să fac. Când clubul va putea investi bani pentru sportivi, abia atunci ți-ar putea spune ce să faci. Altfel, sportivii lucrează, apoi se antrenează, iar lucrează, iar se antrenează, și tot așa”, mai spune Revesz.

Tocmai din acest motiv, Levente Revesz nu are un obiectiv precis pentru 2014: „Nu mi-am propus nimic în legătură cu activitatea sportivă. Dacă sunt sănătos, voi vedea ce pot face”.

„Își aduc aminte de tine abia la sfârșitul anului”

Levente Revesz a fost unul dintre cei 42 de sportivi recompensați cu o mențiune marți, la Gala Sportului Timișean, organizată de Direcția Județeană de Sport în colaborare cu Consiliul Județean. Cu alte cuvinte, proaspătul dublu campion național la natație a fost remunerat cu 500 de lei, o sumă infimă raportată la performanța sa.

„E bine că încă se mai organizează aceste gale, că își mai aduc aminte de sportivii vechi și de cei noi, dar părerea mea personală e că această gală se face, dar nu așa ar trebui făcută. Își aduc aminte de tine abia la sfârșitul anului, dar în celelalte 11 luni unde sunt? Care e ajutorul care vine pentru un an de pregătire? Nu vorbesc neapărat despre cazul meu, pentru că eu m-am reapucat de sport din prorpie inițiativă, nu m-a împins nimeni de la spate, am vrut să mă duc la naționale, am fost, am concurat și am câștigat. Dar mă gândesc la ceilalți sportivi, care se antrenează 12 luni, iar la sfârșit de an li se dă o plachetă și un plic mai subțire. E doar ca să se vadă că s-a mișcat ceva. Anul începe în ianuarie, iar până în decembrie nu auzi nimic”, a declarat dezamăgit Revesz, la finalul galei.

Lipsa bazinului olimpic, marea bubă a Timișoarei

Paradoxal, în orașul în care a făcut ochi Johnny Weissmuller și în care s-a afirmat primul înotăror al României la Jocurile Olimpice, Iosif Novak, lipsește cu desăvârșire un bazin olimpic, aflat măcar în faza de șantier. În ultimii 10-15 ani, s-au trâmbițat „n” proiecte, variante și locații pentru un asemenea obiectiv, însă în niciunul dintre cazuri nu s-a reușit măcar începerea fundației. Timișoara se confruntă dintotdeauna cu o infrastructură precară într-ale natației, nefiind capabilă să organizeze un concurs de nivel național, la fel cum o fac Aradul, Reșița sau Hunedoara, asta ca să ne referim doar la exemplele apropiate.

„Nu cred că m-am săturat doar eu, ci și cetățenii, care nu au un contact direct cu natația nici după atâtea promisiuni. Sportivii speră în continuare. De aceea încă se dezechipează și intră în bazin, sperând în ceva mai bun. Dar, deocamdată, batem pasul pe loc. Nu se poate merge la infinit doar cu promisiuni. Se vede în orice ramură sportivă acest lucru. Toți sportivii de valoare pleacă afară, se antrenează la alte cluburi. Dacă nu se vrea performanță, să se spună din start, ca părintele sau copilul să nu se mai amăgească”, pune punctul pe i Levente Revesz.

Înot și polo, pe apa sâmbetei! Bazinul olimpic, veșnica iluzie a Timișoarei

Bazinul din Circumvalațiunii, după renovarea din 2012

Promisiuni, proiecte blocate, declarații pompoase. Cam așa arată în acest moment bazinul olimpic al Timișoarei, un edificiu la care lumea natației de pe Bega visează cu ochii deschiși an de an. Orașul care se laudă cu Johnny Weissmuller, cu primul înotător român la Jocurile Olimpice și cu prima hegemonie în polo nu dispune, în 2013, de niciun bazin de dimensiuni sau dotări olimpice.

La Timișoara, construcția unui bazin olimpic pare mai dificil de realizat decât un dispozitiv de teleportare. În ultimii 10 ani, autoritățile locale și reprezentanții Guvernului, indiferent de culoarea politică, au fluturat aproape anual în fața presei diverse proiecte care vizau construirea unui asemenea obiectiv. Până în prezent, nu s-a scos însă nici măcar o lopată de pământ pentru așa ceva.

Bazinele imaginare ale Timișoarei

În urmă cu șase ani, totul părea bătut în cuie. Timișoarei i se promisese ferm un bazin olimpic la cele mai înalte standarde, pe locul fostului ștrand Uszoda, un edificiu devenit focar de infecție în plin centrul orașului și aflat în administrarea Clubului Sportiv Școlar Nr. 1. Lucrarea ar fi trebuit să fie finalizată în 2009, însă totul a căzut înainte de a fi demarate lucrările, din cauza unor arbori protejați, aflați pe spațiul destinat proiectului.

Doi ani mai târziu, povestea bazinului de care ar fi trebuit să beneficieze sportivii de la CSS1 a fost readusă la viață, Inspectoratul Școlar Timiș identificând un perimetru de 6 hectare, în zona Ion Ionescu de la Brad, în spatele terenului de fotbal de pe Calea Sever Bocu. În acest caz, lucrurile au stagnat din start, spațiul respectiv aflându-se în proprietatea Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Timiș.  În cele din urmă, în toamna anului trecut, Prefectura Timiș a anunțat că Guvernul a aprobat transmiterea terenului în administrarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, de care aparține și Clubul Sportiv Școlar Nr.1. Chiar și așa, finalizarea acestui obiectiv rămâne în ceață.

Primăria a anunțat, tot în toamna anului trecut, că Timișoara va beneficia totuși de un bazin olimpic până în 2014. Clădirea urmează a fi construită pe B-dul Iosif Bulbuca, în apropierea stadionului „Dan Păltinișanu”. În teorie, lucrurile păreau foarte simple: Primăria venea cu terenul, Guvernul cu banii, iar municipalitatea timișoreană urma să primească bazinul la cheie. Un nou proiect rămas în stand-by, Guvernul nealocând, la începutul acestui an, banii necesari pentru demararea investiției.

Bazinele existente ale Timișoarei

Natația timișoreană se confruntă de ani de zile cu mari lipsuri în ceea ce privește infrastructura. Cel mai aglomerat bazin a rămas cel din Circumvalațiunii, cosmetizat, ce-i drept, în 2012. Vorbim însă de un bazin „scurt”, cu lungimea de 25 de metri și cu o lățime de 16 metri, împărțită în șase culoare. Așadar, departe de ceea ce presupune un bazin olimpic, care în primul și în primul rând ar trebui să aibă o lungime de 50 de metri.

Un asemenea bazin regăsim în Calea Lugojului. Aquasport Arena, singura investiție de anvergură în ceea ce privește infrastructura de natație din ultimii 20 de ani, dar care n-a fost niciodată destinată sportului de performanță. Deși lungimea și lățimea bazinului sunt corespunzătoare, nu există blocstarturi decât într-un capăt al bazinului, iar adâncimea nu permite practicarea poloului, de pildă, care are nevoie de minimum 180 cm.

Tot o investiție privată regăsim la hotelul Do-Stil, situat nu foarte departe de Aquasport, tot pe Calea Lugojului. Și în acest caz vorbim despre un bazin de dimensiuni semiolimpice, care nu se pretează la organizarea unor competiții oficiale de natație. Înot se practică și în bazinul Școlii Generale Nr. 30, din zona Soarelui, însă doar la nivel de amatori, în condițiile în care lumgimea de 19 metri a acestuia nu e adecvată niciunui nivel de performanță. Mai putem adăuga în listă și bazinul inaugurat în urmă cu câțiva ani, la Baza 2 a Politehnicii, destinat însă prin regulament strict studenților și angajaților UPT, fiind proiectat fără luarea în calcul a dimensiunilor oficiale admise în natație sau polo.

Un vis de decenii

Lipsa unui bazin olimpic nu e doar o problemă de actualitate în Timișoara, ci una veche de mai bine de jumătate de secol. Practic, Timișoara nu a excelat niciodat în infrastructura de natație. Cel mai important pas înainte s-a realizat la începutul anilor 70, atunci când a fost dat în folosință bazinul din Circumvalațiunii, primul acoperit din Timișoara, amenajat într-un fost hangar de tancuri. Tot în acea perioadă a fost acoperit și bazinul din curtea Industriei Lânii, o locație care a suferit mereu de mari neajunsuri, mai ales în ceea ce privește încălzirea.

Remarcăm o declarație a lui Alexandru Cinteanu, antrenor ale echipei de polo ILSA, apărută în vara anului 1983 în Neue Banater Zeitung: „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”.

La 30 de ani distanță, neajunsurile sunt cel puțin aceleași. Chiar și bazinul de la ILSA a dispărut, fiind lăsat timp de un deceniu în paragină și apoi demolat în 2009, pentru a face loc unui proiect imobiliar de amploare. Groapa piscinei e vizibilă și astăzi, iar spațiul fostei baze sportive a Industriei Lânii a ajuns adăpost pentru câini vagabonzi și cerșetori.

În ultimii 20 de ani, s-au mai pierdut două obiective importante din istoria natației timișorene. În primul rând, ștrandul Uszoda, în ale cărui bazine erau odinioară inițiați copiii în tainele înotului. Situat la doi pași de Catedrală, cel mai vechi edificiu al înotului de pe Bega a ajuns cel mai central focar de infecție al orașului. Mai putem nota și dispariția micului bazin de la Băile Neptun, o locație utilizată pe vremuri de întotători și poliști pe timp de iarnă. Groapa piscinei a fost astupată, îar de câțiva ani în acea locație funcționează o cafenea.

Orașul lui Weissmuller

Pe 2 iunie, s-au împlinit 109 ani de când, într-o familie de șvabi din actualul cartier timișorean Freidorf, vedea lumina zilei Johnny Weissmuller , primul interpret al celebrului Tarzan. Înainte de a deveni star la Hollywood, a excelat în natație, având la activ cinci medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1924 și 1928. Cine s-ar fi gândit că orașul în care s-a născut primul mare campion de natație al lumii nu dispune de un bazin mai acătării?

Iar dacă exemplul lui Weissmuller poate fi considerat puțin forțat, în condițiile în care el nu a învățat înotul la Timișoara, îl putem lua în considerare pe Iosif Novak. „Bupsi”, așa cum îl alintau colegii, a practicat înotul și poloul pe apă la ILSA, fiind primul reprezentant al natației românești la Jocurile Olimpice. Se întâmpla în 1952, la Helsinki, unde clasat pe locul 26 la proba de 100m liber, pe care a încheiat-o cu timpul 1:00.60.

E de prisos să mai amintim de dispariția totală a poloului, un sport ce între 1946 și 1951 aducea șase titluri naționale la Timișoara. Sportul cu mingea pe apă nu se mai practică deloc în oraș din 1999, atunci când conducerea ILSA-ei a închis complet secția. Despre o renaștere a acestei discipline nu avem cum să vorbim, în condițiile în care niciun bazin din Timișoara nu se apropie măcar de dimensiunile minime necesare.

De la mingea de polo la chitară: „O parte din viața mea a rămas în bazin”

Solistul trupei Sanctuar, Claudiu Rugăciune, a jucat polo în ultima perioadă a ILSA-ei

Claudiu Rugăciune e unul dintre reprezentanții ultimei generații de poloiști de la ILSA Timișoara. Practic, cea care a stins lumina. În prezent, heavy metalul îi ocupă cea mai mare parte a timpului, în calitate de lider al trupei Sanctuar, însă mărturisește că nu va uita niciodată perioada petrecută în bazin.

Născut în 1980, Claudiu Rugăciune (sau „Metale”, cum îl știu prietenii) s-a apropiat de polo prin înot. „Când eram copil, aveam o afecțiune la nivel de pectoral, partea dreaptă era mai dezvoltată decât stânga. Părinții m-au dus la medic și mi s-a recomandat înotul. M-am înscris la CSS Bega și înotam în bazinul din Circumvalațiunii”, ne-a povestit Claudiu.

Cotitura către polo a fost cauzată de revoluția din decembrie 1989. În acele zile tulburi, soțul antrenoarei Codruța Sala și-a pierdut viața, aceasta renunțând la grupa din care făcea parte și Claudiu. „Părinții mei știau că trebuie să fac sport în continuare, iar eu prinzând gustul apei și al înotului, le-am cerut să mă dea la ILSA, la polo. Am jucat la juniorii clubului până prin clasa a IX-a, când am avut norocul să fiu promovat la prima echipă. În acel moment am avut de ales între a rămâne la Timișoara sau a merge mai departe la nivel de juniori la Dinamo, care m-a căutat. Am decis să rămân acasă, mai ales că aici aveam șansa să joc la seniori”, povestește Claudiu Rugăciune.

Primul meci pentru echipa de seniori a ILSA-ei l-a disputat în 1996, cu prilejul unui joc amical în Serbia. „Nu voi uita niciodată momentul debutului. A fost un meci în Serbia, în care am intrat și habar n-aveam ce trebuie să fac. În primele 10 minute eram cam pierdut, dar apoi mi-am intrat în mână și am reușit să mă concentrez la joc”, mai spune Claudiu.

Bazinul de la ILSA, așa cum arăta în 1999

„Uneori apa era rece și nu ne puteam antrena”

Claudiu Rugăciune a rămas la echipa de seniori până aproape de anul 2000, atunci când secția de polo a fost desființată. „Am prins aproximativ doi ani și în prima ligă. ILSA a făcut câteva meciuri destul de bune pe vremea aceea, însă echipele care dominau erau Steaua, Dinamo și Rapid. Noi ne-am zbătut undeva către coada clasamentului, dar totuși am rezistat destul de bine în Divizia A”, ne-a declarat Claudiu Rugăciune.

În ceea ce privește condițiile de pregătire, fostul poloist spune că uneori lăsau de dorit, dar chiar și așa s-a putut face performanță. „Condițiile erau acceptabile. Nu erau la un nivel foarte mare, dar ne descurcam. Lăsa de dorit sala de forță, câteodată și apa, pentru că uneori era rece și nu ne puteam ține antrenamentele așa cum trebuie. Dar s-a făcut treabă și așa. Câștigam și ceva bani, fiecare jucător era salariat la ILSA”, mărturisește Claudiu.

În ultimii ani, meciurile de polo erau din ce în ce mai rare la Timișoara, asta și datorită sistemului de desfășurare al competiției. Totuși, Claudiu admite că trupa pregătită în acea perioadă de Nicolae Olah nu prea avea priză la public. „Lumea nu prea venea la meciurile noastre. La cele de acasă veneau mai mult prieteni sau rude. Oricum, la Timișoara se juca foarte rar, se disputau mai mult turnee, la București, la Steaua și Dinamo, dar și la Arad”, își amintește Claudiu Rugăciune.

„Multă lume s-ar bucura să avem o nouă echipă”

În momentul de față Claudiu Rugăciune recunoaște că nu mai urmărește tot ce mișcă în polo, însă a rămas plăcut impresionat de performanțele realizate în ultimii ani de naționala României, asta deși în țară nu există decât opt echipe de seniori. „Echipele sunt extrem de puține. Ar fi ceva să avem și noi posibilitățile Ungariei sau a Croației, care au jucători foarte buni, tot timpul au avut echipe bune și au fost în frunte. Chiar dacă sunt o mână de cluburi în România, iată că se poate face treabă. E adevărat, baza de selecție e foarte mică, dar jucătorii sunt ambițioși și pun suflet. Asta contează până la urmă”, spune fostul „textilist”.

Claudiu Rugăciune speră ca promisiunile primarului Nicolae Robu legate de noul bazin olimpic să se adeverească, iar în anii următori să se pună bazele unei noi echipe de polo. „Nu știu dacă m-aș mai implica activ în polo, dar cu siguranță m-aș duce cu mare plăcere la meciuri. O parte din viața mea a rămas acolo, în bazin, și sincer m-aș bucura să se întâmple așa ceva. Chiar dacă n-am prins eu foarte mulți ani la ILSA precum alți colegi ai mei, sunt sigur că multă lume se va bucura dacă s-ar înființa o nouă echipă”, spune Claudiu.

Mai în glumă mai în serios, fostul poloist ar putea compune, împreună cu colegii săi din trupa Sanctuar, un imn pentru viitoarea formație. „Cine știe, poate o facem și pe asta”, spune râzând Claudiu.

Claudiu și Florin Rugăciune, în concert cu trupa Sanctuar

Frați în bazin și pe scenă

Fratele mai mic al lui Claudiu, Florin Rugăciune, a practicat la rândul său poloul la ILSA, însă doar la nivel de juniori. Spre deosebire de Claudiu, acesta spune că dacă s-ar pune problema reînnodării tradiției poloistice din Timișoara, ar da o mână de ajutor. „Mi-ar plăcea să lucrez cu copiii, să îi învăț polo și să îi antrenez”, spune Florin, și el membru al trupei Sanctuar.

Oful său cel mai mare e legat însă de modul în care a fost lăsată în paragină și dărâmată clădirea fostului bazin al ILSA-ei. „Bazinul de polo s-a dărâmat, pentru a fi construit un cartier rezidențial. Dar se întâmplă și în alte părți. Anul trecut am fost pe la București și am văzut bazinul Floreasca, unde e paragină totală. Chiar nu înțeleg cum se mai poate juca în asemenea condiții”, spune cu mâhnire Florin Rugăciune.

Frații Rugăciune repetă de zor în aceste zile, pentru că la finele săptămânii vor avea un nou „meci”, de această dată pe scenă. Trupa Sanctuar va concerta vineri, de la ora 21.30, în Club Daos, iar Claudiu și Florin promit un spectacol pe gustul tuturor iubitorilor de heavy metal din Timișoara.

Va mai face valuri polo-ul timișorean? „Suntem mulți care am fi dispuși să ajutăm”

Ilsa Timișoara, în 1986, cu portarul Petre Todoruț în mijlocul rândului de jos

Nu mai departe de săptămâna trecută, oficialitățile locale au anunțat că în doi ani Timișoara va dispune de un bazin olimpic la standarde internaționale. Însuși primarul Nicolae Robu a adus în discuție termenul „polo”, unul peste care, cel puțin în acest colț de țară, s-a așternut un strat gros de praf. Și totuși, care sunt șansele să mai asistăm vreodată la un meci de polo în Timișoara? Ne spune ultimul mohican al ILSA-ei, Petre Todoruț.

Gyapjúipar. Wollindustrie. Sau, pur și simplu, ILSA. Un nume de legendă al sportului timișorean, care s-a menținut pe linia de plutire vreme de peste 60 de ani, însă a murit de mâna capitalismului haotic de la mijlocul anilor ’90. La cauza decesului mai putem nota nepăsare și ignoranță. Sunt cuvinte mari la prima vedere, însă prea mici pentru ceea ce a însemnat ILSA în polo-ul românesc.

Șase titluri naționale consecutive, între 1946 și 1951. Zeci de jucători de clasă formați în bazinul din curtea intreprinderii, care au făcut carieră peste hotare. O adevărată școală de polo. Ne aflăm în 2012, iar despre acest sport vorbim în Timișoara ca despre o activitate a trecutului, de care nu-și mai amintește decât o mână de nostalgici.

Sfârșitul unei legende

Petre Todoruț are 47 de ani și e stabilit în Austria. El cunoaște cel mai bine situația din anii de sfârșit ai poveștii  numite ILSA, pentru simplul fapt că a fost ultimul mohican al trupei textiliste. „Ajunsesem să fiu jucător, căpitan și antrenor. Nu erau bani, iar orice antrenor ar fi venit aici ar fi putut înțelege cu greu mai întâi situația și apoi spiritul Timișoarei. A existat în acea perioadă o fuziune cu Dinamo Oradea, deoarece nu mai rămăseserăm decât foarte puțini jucători”, ne-a declarat Todoruț, cel care a părăsit în cele din urmă echipa în 1997, fără a avea vreun succesor. „Fabrica s-a vândut pe bucăți, așa cum se practica la vremea respectivă. Sponsorii noștri erau directorii intreprinderii. Pe vremea unor oameni ca Vinereanu sau Cuciula, clubul sportiv a reușit să reziste. Dar apoi nu s-a mai înhămat nimeni, pentru că și atunci, ca și astăzi, polo-ul nu aduce un profit prea mare în România”, ne-a mai spus Todoruț.

Bazinul de sub ruine

Baza sportivă ILSA a ajuns astăzi un coșmar. Locul în care pe vremuri roiau sportivii, și-au găsit astăzi culcuș câinii vagabonzi și boschetarii. Iar din bazin n-a mai rămas decât groapa, umplută cu moloz, lăsată exact în aceeași stare de la demolarea clădirii, în 2009. „Acel bazin a scris istorie de la construcția lui și până când am plecat eu. ILSA a dat o grămadă de sportivi de talie internațională. Chiar și eu am profesat în Anglia, Irlanda, Israel, iar acum caut un angajament aici, în Austria”, povestește cu nostalgie Petre Todoruț, despre ceea ce a fost odată locul în care își petrecea marea majoritate a timpului.

„M-aș întoarce, dar să văd un proiect serios”

Primarul Nicolae Robu a anunțat, săptămâna trecută, că în curând va începe licitația pentru bazinul olimpic ce ar urma să fie ridicat la Timișoara până în 2014. În discursul său, edilul-șef a amintit fugitiv și despre polo, un sport care nu mai există însă decât în memoria unor entuziaști în Timișoara. Cum se poate însă reactiva un întreg sport, după un deceniu și jumătate de absență totală? „Se poate. Trebuie luat de jos, cu copii. Depinde ce intenții are domnul primar. Eu unul aș fi dispus să vin și să pun osul la construcția unui club de polo, dar vreau să văd un proiect concret. M-aș întoarce la Timișoara cu toată dragostea, pentru că eu dimineață, la prânz și seara mănânc polo pe pâine”, ne-a mai spus Petre Todoruț, aruncând astfel mingea la fileu factorilor de decizie. „Ca mine mai sunt foarte mulți foști ilsiști plecați prin străinătate, dispuși să ajute o asemenea inițiativă. Cu o minge, cu o poartă, cu niște perechi de teniși, fiecare dintre noi ne-am dori să dăm câte ceva înapoi acestui oraș”, a mai punctat Todoruț.

Petre Todoruț e născut la București, însă o mare parte a activității de poloist și-a desfășurat-o la Timișoara. De altfel, nu s-a ferit să ne mărturisească faptul că orașul de pe Bega a rămas în sufletul său. „Sunt bucureștean, dar Timișoara e sufletul meu. Oamenii de aici mi-au dat ocazia în primul rând să mă educ. Imaginați-vă, am venit dintr-o adevărată junglă, cu aerele specifice miticilor, și am ajuns direct în anticamera vestului”, ne-a mărturisit Petre Todoruț.

Fostul portar al ILSA-ei îi datorează mutarea la Timișoara lui Costel Manea, de asemenea bucureștean, și antrenor al echipei la începutul anilor ’80. „În 1982, fiind junior la București, am ieșit cel mai bun tânăr portar din țară. Se băteau pe mine cluburile mari, precum, Steaua, Dinamo sau Rapid, însă Costel Manea mi-a spus că are un proiect interesant la Timișoara, ce-i drept, pe bani puțini. N-am stat două secunde să mă gândesc. În 1983 ne-am întors în prima ligă, iar în 2-3 ani am ajuns în primele 4, unde ne-am luptat cu forțele campionatului”, ne-a mai declarat Todoruț.

*Până în anii ’60, Timișoara avea cinci echipe de polo divizionare: ILSA (Divizia A), Progresul, CFR, Știința și Voința (Divizia B). De asemenea, o divizionară secundă exista și la Lugoj.

*Timișoara e unul dintre primele orașe în care s-a practicat polo în România, alături de București, Oradea, Cluj și Târgu Mureș. În ultimele patru, polo-ul încă se mai practică.

*La Arad, continuă să se mențină pe linia de plutire echipa AMEFA, participantă în prima ligă. Primăria orașului de pe Mureș le-a alocat 130.000 de lei poloiștilor în acest an.