Înot și polo, pe apa sâmbetei! Bazinul olimpic, veșnica iluzie a Timișoarei

Bazinul din Circumvalațiunii, după renovarea din 2012

Promisiuni, proiecte blocate, declarații pompoase. Cam așa arată în acest moment bazinul olimpic al Timișoarei, un edificiu la care lumea natației de pe Bega visează cu ochii deschiși an de an. Orașul care se laudă cu Johnny Weissmuller, cu primul înotător român la Jocurile Olimpice și cu prima hegemonie în polo nu dispune, în 2013, de niciun bazin de dimensiuni sau dotări olimpice.

La Timișoara, construcția unui bazin olimpic pare mai dificil de realizat decât un dispozitiv de teleportare. În ultimii 10 ani, autoritățile locale și reprezentanții Guvernului, indiferent de culoarea politică, au fluturat aproape anual în fața presei diverse proiecte care vizau construirea unui asemenea obiectiv. Până în prezent, nu s-a scos însă nici măcar o lopată de pământ pentru așa ceva.

Bazinele imaginare ale Timișoarei

În urmă cu șase ani, totul părea bătut în cuie. Timișoarei i se promisese ferm un bazin olimpic la cele mai înalte standarde, pe locul fostului ștrand Uszoda, un edificiu devenit focar de infecție în plin centrul orașului și aflat în administrarea Clubului Sportiv Școlar Nr. 1. Lucrarea ar fi trebuit să fie finalizată în 2009, însă totul a căzut înainte de a fi demarate lucrările, din cauza unor arbori protejați, aflați pe spațiul destinat proiectului.

Doi ani mai târziu, povestea bazinului de care ar fi trebuit să beneficieze sportivii de la CSS1 a fost readusă la viață, Inspectoratul Școlar Timiș identificând un perimetru de 6 hectare, în zona Ion Ionescu de la Brad, în spatele terenului de fotbal de pe Calea Sever Bocu. În acest caz, lucrurile au stagnat din start, spațiul respectiv aflându-se în proprietatea Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Timiș.  În cele din urmă, în toamna anului trecut, Prefectura Timiș a anunțat că Guvernul a aprobat transmiterea terenului în administrarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, de care aparține și Clubul Sportiv Școlar Nr.1. Chiar și așa, finalizarea acestui obiectiv rămâne în ceață.

Primăria a anunțat, tot în toamna anului trecut, că Timișoara va beneficia totuși de un bazin olimpic până în 2014. Clădirea urmează a fi construită pe B-dul Iosif Bulbuca, în apropierea stadionului „Dan Păltinișanu”. În teorie, lucrurile păreau foarte simple: Primăria venea cu terenul, Guvernul cu banii, iar municipalitatea timișoreană urma să primească bazinul la cheie. Un nou proiect rămas în stand-by, Guvernul nealocând, la începutul acestui an, banii necesari pentru demararea investiției.

Bazinele existente ale Timișoarei

Natația timișoreană se confruntă de ani de zile cu mari lipsuri în ceea ce privește infrastructura. Cel mai aglomerat bazin a rămas cel din Circumvalațiunii, cosmetizat, ce-i drept, în 2012. Vorbim însă de un bazin „scurt”, cu lungimea de 25 de metri și cu o lățime de 16 metri, împărțită în șase culoare. Așadar, departe de ceea ce presupune un bazin olimpic, care în primul și în primul rând ar trebui să aibă o lungime de 50 de metri.

Un asemenea bazin regăsim în Calea Lugojului. Aquasport Arena, singura investiție de anvergură în ceea ce privește infrastructura de natație din ultimii 20 de ani, dar care n-a fost niciodată destinată sportului de performanță. Deși lungimea și lățimea bazinului sunt corespunzătoare, nu există blocstarturi decât într-un capăt al bazinului, iar adâncimea nu permite practicarea poloului, de pildă, care are nevoie de minimum 180 cm.

Tot o investiție privată regăsim la hotelul Do-Stil, situat nu foarte departe de Aquasport, tot pe Calea Lugojului. Și în acest caz vorbim despre un bazin de dimensiuni semiolimpice, care nu se pretează la organizarea unor competiții oficiale de natație. Înot se practică și în bazinul Școlii Generale Nr. 30, din zona Soarelui, însă doar la nivel de amatori, în condițiile în care lumgimea de 19 metri a acestuia nu e adecvată niciunui nivel de performanță. Mai putem adăuga în listă și bazinul inaugurat în urmă cu câțiva ani, la Baza 2 a Politehnicii, destinat însă prin regulament strict studenților și angajaților UPT, fiind proiectat fără luarea în calcul a dimensiunilor oficiale admise în natație sau polo.

Un vis de decenii

Lipsa unui bazin olimpic nu e doar o problemă de actualitate în Timișoara, ci una veche de mai bine de jumătate de secol. Practic, Timișoara nu a excelat niciodat în infrastructura de natație. Cel mai important pas înainte s-a realizat la începutul anilor 70, atunci când a fost dat în folosință bazinul din Circumvalațiunii, primul acoperit din Timișoara, amenajat într-un fost hangar de tancuri. Tot în acea perioadă a fost acoperit și bazinul din curtea Industriei Lânii, o locație care a suferit mereu de mari neajunsuri, mai ales în ceea ce privește încălzirea.

Remarcăm o declarație a lui Alexandru Cinteanu, antrenor ale echipei de polo ILSA, apărută în vara anului 1983 în Neue Banater Zeitung: „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”.

La 30 de ani distanță, neajunsurile sunt cel puțin aceleași. Chiar și bazinul de la ILSA a dispărut, fiind lăsat timp de un deceniu în paragină și apoi demolat în 2009, pentru a face loc unui proiect imobiliar de amploare. Groapa piscinei e vizibilă și astăzi, iar spațiul fostei baze sportive a Industriei Lânii a ajuns adăpost pentru câini vagabonzi și cerșetori.

În ultimii 20 de ani, s-au mai pierdut două obiective importante din istoria natației timișorene. În primul rând, ștrandul Uszoda, în ale cărui bazine erau odinioară inițiați copiii în tainele înotului. Situat la doi pași de Catedrală, cel mai vechi edificiu al înotului de pe Bega a ajuns cel mai central focar de infecție al orașului. Mai putem nota și dispariția micului bazin de la Băile Neptun, o locație utilizată pe vremuri de întotători și poliști pe timp de iarnă. Groapa piscinei a fost astupată, îar de câțiva ani în acea locație funcționează o cafenea.

Orașul lui Weissmuller

Pe 2 iunie, s-au împlinit 109 ani de când, într-o familie de șvabi din actualul cartier timișorean Freidorf, vedea lumina zilei Johnny Weissmuller , primul interpret al celebrului Tarzan. Înainte de a deveni star la Hollywood, a excelat în natație, având la activ cinci medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1924 și 1928. Cine s-ar fi gândit că orașul în care s-a născut primul mare campion de natație al lumii nu dispune de un bazin mai acătării?

Iar dacă exemplul lui Weissmuller poate fi considerat puțin forțat, în condițiile în care el nu a învățat înotul la Timișoara, îl putem lua în considerare pe Iosif Novak. „Bupsi”, așa cum îl alintau colegii, a practicat înotul și poloul pe apă la ILSA, fiind primul reprezentant al natației românești la Jocurile Olimpice. Se întâmpla în 1952, la Helsinki, unde clasat pe locul 26 la proba de 100m liber, pe care a încheiat-o cu timpul 1:00.60.

E de prisos să mai amintim de dispariția totală a poloului, un sport ce între 1946 și 1951 aducea șase titluri naționale la Timișoara. Sportul cu mingea pe apă nu se mai practică deloc în oraș din 1999, atunci când conducerea ILSA-ei a închis complet secția. Despre o renaștere a acestei discipline nu avem cum să vorbim, în condițiile în care niciun bazin din Timișoara nu se apropie măcar de dimensiunile minime necesare.

Un simbol scufundat: „Toți jucătorii am solicitat ajutor de șomaj”


Continuăm seria de articole dedicate poloului pe apă timișorean, un sport ce a adus pe Bega șase titluri naționale, dar care de un deceniu și jumătate încoace e, practic, inexistent în oraș. Cristian Crista, reprezentant al ultimei generații de poloiști ai Timișoarei, ne-a vorbit despre situația ingrată în care s-au regăsit sportivii clubului ILSA, în anii în care această disciplină a fost scufundată complet.

Dintr-o mândrie locală, poloul  pe apă a ajuns, în Timișoara de după revoluție, la statutul de cenușăreasă a sportului local. ILSA a activat până în 1999 la nivelul primei ligi, susținută financiar doar de fabrică. Neatractiv pentru autoritățile locale, uitat chiar și de iubitorii sportului din oraș, clubul și-a dat duhul în liniște, fără smulgă vreo lacrimă în afara micuței lumi poloistice timișorene.

Cristian Crista e unul dintre reprezentanții ultimei generații de poloiști timișoreni. A început sportul cu mingea pe apă la vârsta de 13 ani, în 1989, activând în echipa de seniori a clubului textilist din 1994 și până la desființarea secției. Fostul sportiv a rememorat dificultățile cu care s-au confruntat poloiștii de la ILSA în ultimii ani de activitate, condițiile precare de la bazinul intreprinderii punându-le în pericol chiar sănătatea.

Una dintre ultimele imagini ale bazinului ILSA funcțional

„Funcționarea bazinului depindea în totalitate de fabrică, încălzirea apei din bazin se făcea cu energie termică furnizată de fabrică. Din cauza greutăților financiare ale intreprinderii, de multe ori nu beneficiam de energie termică și eram nevoiți să ne antrenăm în apă rece”, ne-a mărturisit Crista.

În perioada respectivă, toți jucătorii erau angajați ai fabricii. În momentul în care secția de polo s-a desființat, sportivii și antrenorii s-au regăsit într-o situație greu de imaginat în contextul actual al sportului. „Închiderea clubului sportiv a coincis cu disponibilizările de la Industria Lânii și închiderea efectivă a fabricii. Toți membrii echipei au fost nevoiți să solicite ajutor de somaj, în condițiile în care eram angajați la ILSA Timișoara, iar clubul nu avea nicio altă formă de finanțare decât cea susținută de fabrică. Imediat după închiderea fabricii, a început proiectul imobiliar Tender, care nici astăzi nu este finalizat”, ne-a mai spus Cristian Crista.

După 2000, nimeni n-a mișcat un deget

Pierderea echipei de polo a ILSA-ei a trecut total neobservată în rândul celor cu putere de decizie. Bazinul din incinta fabricii, devenit nefuncțional în 1999, a fost lăsat în paragină vreme de un deceniu, după care a fost demolat în 2009, molozul nefiind strâns, de altfel, nici în ziua de astăzi din groapa ce odinioară era umplută cu apă.

Cristian Crista invocă faptul că actualul proprietar al terenului, Ovidiu Tender, ar fi avut obligația, conform legii sportului, să ridice o nouă bază sportivă într-o altă locație. „Nu înțeleg de ce nu s-a respectat legea sportului, în cuprinsul ei scrie clar că în cazul în care o bază sportivă este demolată din diferite motive, în cazul nostru imobiliare, acea persoană are obligația construirii unei alte baze, în altă locație, cu atât mai mult cu cât acel bazin avea și o valoare istorică pentru Timișoara”, ne-a afirmat Crista.

În ultimii ani, în Timișoara s-au ridicat câteva bazine, în special pentru agrement, însă niciunul dintre ele nu respectă dimensiunile regulamentare necesare practicării poloului. Sportul cu mingea pe apă necesită o adâncime de minimul 1.80 metri, criteriu pe care nu-l îndeplinește nici Aquasport Arena, de pe Calea Lugojului, nici bazinul de la Baza 2 a Politehnicii, dacă e să amintim doar cele mai importante construcții dedicate natației care au fost ridicate în ultimii ani la Timișoara.