Timișoara voleibalistică e, de ani buni, cu un picior în groapă. La feminin nu mai există o reprezentantă a orașului la nivel de seniori, iar la masculin doar Universitatea mai ține steagul sus, din eșalonul secund. Cu siguranță, și băieții ar fi dispărut de pe harta sportivă a orașului, fără încăpățânarea lui Sorin Grădinaru, cel care se află în slujba grupării de peste trei decenii, atât ca jucător, cât și ca antrenor.

Deși nu e un sport în care Timișoara să fie excelat în mod deosebit, orașul de pe Bega și-a creat, în timp, o tradiție în volei, având ani de zile reprezentante atât la feminin, cât și la masculin, în prima jumătate a eșalonului de elită. Echipa feminină a dispărut în urmă cu câțiva ani de zile, iar la masculin, Universitatea a rătăcit mai mult prin Divizia A2 în ultimul deceniu.

Sorin Grădinaru e, fără îndoială, omul datorită căruia voleiul masculin din Timișoara continuă să trăiască. Sâmbătă, cel mai longeviv antrenor al unei echipe de volei din țară și-a început cel de-al 21-lea sezon pe banca Universității. Singurele lucruri neschimbate pentru „Grădi” din 1992 încoace sunt sala facultății, acolo unde echipa se pregătește și astăzi, dar și centrul Albert Balint, aflat și acum în lotul „studenților”, în ciuda celor 40 de ani împliniți în această vară.

Domnule profesor, au trecut 20 de ani de când ați preluat funcția de antrenor la Universitatea. Ce puteți concluziona după o perioadă atât de lungă petrecută pe banca unei singure echipe?

Am mulțumirea sufletească pentru faptul că, de la înființare, această echipă a avut continuitate, fie că s-a numit Știința, Politehnica sau Universitatea. Cel puțin câtă vreme voi fi eu aici, această echipă va continua să evolueze, indiferent de eșalonul în care se va afla.

V-ați imaginat atunci, în 1992, că veți rămâne atâta vreme pe banca echipei?

Poate că la Timișoara dacă erau alte posibilități financiare, aș fi fost schimbat de vreo 50 de ori până acum. Sunt cel mai longeviv antrenor de jocuri de echipă din Timișoara și cam atât…

În momentul în care ați preluat funcția de antrenor, Universitatea era una dintre nucile tari ale primei ligi. Se întrevedeau atunci vremurile negre ce au urmat?

Am mai trăit perioade dificile. Am retrogradat în 1997, apoi am reintrat în prima ligă după un an și am rezistat până în 2000. Din păcate, parcursul nostru s-a derulat mai mult din liga a doua și asta nu neapărat datorită mie sau a jucătorilor. Nu vreau să intru în polemică cu nimeni, asta e situația și nu avem ce face.

Care a fost cel mai frumos moment pe care l-ați trăit pe banca Universității?

Cel mai frumos moment a fost în toamna lui 1993, atunci când am învins pe Dinamo, la Timișoara, în 42 de minute. Era în vigoare sistemul vechi de punctaj și i-am bătut cu 15-1, 15-4, 15-4. Era o zi de miercuri, când jocul a fost programat la ora 17. Atunci, mulți prieteni ai voleiului au venit la sală la ora 18, când becurile erau deja stinse. Cei de la Dinamo erau foarte afectați, antrenorul lor nu-și mai găsea nici vestiarul, știu că a luat-o înspre sauna de la Sala Olimpia.

În acel an, ați fost la un pas de finala campionatului…

Din păcate, atunci n-am reușit să valorificăm momentul bun, după un început cu trei victorii în Superliga de 8 echipe, reușind să disputăm semifinala. Poate dacă am mai fi menținut acel lot cel puțin un an și jumătate, ne-am fi bătut cu șanse reale la titlu.

Un titlu cucerit cu acea generație ar fi schimbat destinul voleiului timișorean?

Nu neapărat. Am avut atunci o generație de tineri de excepție, dar pe care i-am pierdut pe toți într-o singură vară.  Era vorba de Pricop, Udea, Giurgiu, Ardeleanu, Balint, cinci jucători din primul sextet. Doar Pânzaru a mai rămas la echipă. Nu vreau să spun mai multe, pentru că se știe, tot ce spui poate fi folosit împotriva ta.

Sorin Grădinaru s-a născut la 1 ianuarie 1958 la Grădinari (jud. Caraș-Severin). A început voleiul în localitatea natală și s-a perfecționat în perioada liceului, la Reșița. La începutul anilor 80 și-a început aventura la Timișoara, evoluând vreme de 12 ani pentru Politehnica, pe postul de ridicător. În 1992 a preluat funcția de antrenor al echipei (devenită între timp Universitatea), obținând, în 1994, un loc 4. În 2011, a readus voleiul masculin timișorean pe prima scenă după o pauză de 11 ani, însă lipsa sprijinului financiar a făcut ca „U” să se întoarcă rapid în A2.