anecdote Archives - Druckeria

Anecdote fotbalistice timișorene (VII): Greșeli geografice

Timișoreanul Nicolae Kovacs a sperat la o aventură exotică, dar s-a trezit în apropierea Bucureștiului

Personaj aproape nelipsit din istorisirile lui Petre Steinbach, fostul internațional timișorean Nicolae Kovacs a reușit să se „lipească” de situații comice și în calitate de antrenor. De această dată, e vorba despre o confuzie pe care fostul fotbalist a făcut-o când a auzit că va fi detașat să antreneze la Alexandria. Gândindu-se că ajunge în Egipt, s-a trezit în… Teleorman!

Fire boemă, vechiul internațional Nicolae Kovacs – fratele actualului antrenor Ștefan Kovacs – se decide greu pentru activitățile de lungă durată. Totuși, chemat insistent, vine în capitală și se lasă convins să accepte un post de antrenor al unei echipe divizionare C, din fosta regiune București.
Lucrează cu echipa o săptămână și apoi ia trenul de Timișoara, să-și vadă prietenii și rudele. Se întâlnește cu fostul internațional Burger, fundaș dreapta al României la primul campionat mondial, din Uruguay.
– Ce-i cu tine, „Copec”? Știam că ai un angajament undeva aproape de capitală…
– Lasă-mă, sunt foarte supărat. Pe fratele meu, pe Federație, pe Octav Luchide, pe toată lumea! Rămân aici!
– De ce, Nicule? Ți s-a asigurat un angajament, ai o pâine, pentru ce nu stai la echipă?
– Păi tocmai aici e buba. Eu am înțeles că vor să mă facă antrenor la Cairo – și când colo ei m-au trimis la Alexandria!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 102-103)

Orașul Alexandria (Egipt), în 1950, aproximativ în vremea în care Nicolae Kovacs visa la el

Episoade anterioare:

Anecdote fotbalistice timișorene (VI): Team… alimentar

Timișoreanul Nicolae Kovacs a pregătit-o pe ICO Oradea în urmă cu aproape șapte decenii

În anecdota prezentată astăzi, îl reîntâlnim pe fostul mare internațional timișorean Nicolae Kovacs, de această dată în calitate de antrenor. „Copec”, antrenor la ICO Oradea, a susținut, la începutul anilor 50, un amical cu Politehnica, la Timișoara, în lotul căreia se regăseau la vremea respectivă câteva nume cu rezonanțe… culinare. Dar să-i dăm cuvântul povestitorului, Petre Steinbach!

Antrenor la ICO din Oradea, fostul internațional Nicolae Kovacs vine cu elevii săi la Timișoara, pentru un „amical” cu echipa viitorilor ingineri.
Un prieten îl oprește:
– Ce mai faci, Copec? Ești antrenor, nu-i așa? Aveți vreun meci astăzi?
– Da, jucăm după-amiază cu „Alimentara”!
– Alimentara? Parcă n-am auzit de echipa asta în orașul nostru!
Un altul intervine:
– Ei! Jucați cu Politehnica! Am citit pe afiș…
Dar Kovacs nu cedează?
– Ba, eu zic că joc cu „Alimentara”, atâta vreme cât în poartă îl aveți pe Curcan, Brînzei e stoper, iar la înaintare vă bazați cel mai mult pe Mazăre…

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 43-44)

Știința Timișoara, în 1956, cu doi dintre „supraviețuitorii” team-ului „alimentar”, despre care glumea Nicolae Kovacs: Raul Mazăre și Octavian Brînzei. Lipsește din fotografie Petrișor Curcan, care se afla de asemenea în lot.

Episoade anterioare:

Anecdote fotbalistice timișorene (V): Grădinarul… blănar

Alexandru Schwartz (1909-1994)

Unul dintre fotbaliștii năstrușnici ai perioadei interbelice, prezent în cartea de anectode a lui Petre Steinbach, e Alexandru Schwartz. „Șobi” a evoluat timp de nouă ani la Ripensia Timișoara, fiind parte a celei mai temute linii de înaintare din anii 30 (Bindea – Beke – Ciolac – Schwartz – Dobay). Dar să-i dăm cuvândul lui Steinbach…

Internaționalul Schwartz („Șobi”, cum îi spuneau prietenii) avea deja un „trecut”, la data debutului său ca inter-stânga în echipa de 18 carate a Ripensiei.
Arădean de origine (n.n. de fapt, Schwartz e originar din Târgu Mureș), la vârsta de 18 ani este titular în echipa locală A.T.E., de unde, peste puțin timp, se transferă la clubul Bastya din Szeged, atras de promisiunile unui impresar care „văzuse” mai repede decât timișorenii stofa viitorului partener al lui Dobay.
În contact era prevăzută o clauză: jucătorul primește un salariu lunar, plus o slujbă retribuită cu echivalentul indemnizației sale de fotbalist. Până la asigurarea acestei slujbe, suma este acoperită de club.
Dintru început, problema unui serviciu pentru noul jucător nu s-a pus, astfel că Schwartz încasa cu regularitate cele două salarii, mulțumit de o carieră care se desfășura sub atât de frumoase auspicii la cei 19 ani neîmpliniți ai săi.
Dar peste câteva luni este chemat la conducerea clubului. I se spune:
– Tinere, suntem mulțumiți de dumneata. Dar trebuie să-ți găsim un serviciu, așa cum au și ceilalți jucători din echipă. Vei câștiga ca și până acum, în schimb clubul va realiza o economie. Cât despre slujbă, o vom găsi! Dar spune, ce meserie ai?
Schwartz răspunde fără ezitare:
– Eu sunt blănar.
Conducătorul stă o clipă pe gânduri. Murmură: „Blănar… și acum suntem abia în iulie… E cam devreme!”. Apoi decide:
– Bine, Schwartz, poți să pleci. Te vom chema altădată.
Pe la sfârșitul lunii noiembrie, o nouă invitație în biroul președintelui. Alt conducător, dar aceeași problemă.
– Schwartz, ești singurul jucător fără slujbă. Trebuie să-ți găsim una. Ce meserie ai spus că ai?
– Sunt grădinar, ca și tata!
Conducătorul e puțin contrariat.
– Bine, dar parcă știam că ai altă meserie de bază, pielar sau am așa ceva. Ce „grădinărie” se poate face în luna decembrie?
Schwartz clipește candid și lasă, puțin rușinat, privirea în jos. Interlocutorul continuă:
– Nu-i nimic. Vezi-ți de treabă! Însă la primăvară să te prezinți singur, ca să-ți iei slujba în primire!
Dar în primăvara următoare, Șobi a revenit la meseria „de bază”, aceea de… blănar, așa încât a reușit să mai rămână în continuare fără slujbă și cu două salarii, până când…
…Până când, dându-și seama că povestea cu cele două meserii de sezon nu mai „ține”, i s-a făcut dor subit de părinți și de prieteni și a solicitat, cu lacrimi în ochi, dezlegarea.
Care, în cele din urmă, i-a fost acordată!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 34-36)

– va urma –

Episoade anterioare:

Anecdote fotbalistice timișorene (IV): Incredibil, dar adevărat!

William Zombory (1906-1993), cel mai important portar timișorean din perioada interbelică, părtaș la jumătate dintre titlurile cucerite de fotbalul de pe Bega.

Una dintre întâmplările cele mai cunoscute care îl au drept protagonist pe William Zombory, fostul mare portar al Chinezului, Ripensiei și echipei naționale, este redată de Petre Steinbach, în cartea „Fotbalul se joacă râzând”. Zombory s-a făcut cunoscut drept un portar cu veleități de executant al loviturilor de pedeapsă, iar în 1934, această calitate a sa a dus la… eliminarea de pe teren a marelui fotbalist austriac Matthias Sindelar. Să aflăm însă ce s-a întâmplat de la Petre Steinbach…

A rămas celebră întâmplarea din meciul Ripensia – FC Austria, disputat pe terenul Venus în 1934.
Tricoul nr. 1 îl purta în ziua aceea Pavlovici, în timp ce Zombory * ocupa un loc pe banca rezervelor, în spatele porții.
La un moment dar, arbitrul Denis Xifando dictează 11 metri împotriva vienezilor. Pe atunci, specialistul Ripensiei în materie de penalty era portarul Zombory. Acesta se scoală de pe bancă, fuge până în careul advers, execută și… gol! Apoi se reașează liniștit pe banca rezervelor. Între timp, Pavlovici reintră în poartă. Oaspeții nu observaseră substituirea, ambii portari ai Ripensiei fiind echipați absolut la fel.
Peste un timp, din nou penalty în careu austriac! Din nou, Zombory se ridică de pe banca rezervelor (în timp ce Pavlovici îi ia locul) și aleargă spre punctul de execuție a loviturii. Publicul începe să râdă.
Sindelar – faimosul centru înaintaș al Wunderteam-ului și al echipei oaspeților – sesizează trucul și se repede la arbitrul meciului, Denis Xifando, bruscându-l. Xifando îl elimină de pe teren. Zombory execută, și din nou… gol. Astfel Ripensia a câștigat (cu 4-3) prin punctele înscrise de cel de-al… 12-lea jucător!

*) N.A.: Alături de Jean Lăpușneanu, Zombory este considerat printre cei mai mari portari ai fotbalului nostru, anterior apariției lui Mircea David și Ion Voinescu.

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 26-27)

Marele Matthias Sindelar (în centru), enervat de trucurile celor doi portari ai Ripensiei, William Zombory și Dumitru Pavlovici

Note și considerații

– Să completăm nota autorului Petre Steinbach despre eroul acestei povestiri, William (Vilmos) Zombory (1906-1993). Cariera sa de jucător s-a rezumat doar la orașul natal, Timișoara, apărând porțile echipelor Chinezul, Sparta CFR, Ripensia, ILSA și Politehnica. Are în palmares cinci titluri naționale, unul cu Chinezul (1927) și patru cu Ripensia (1933, 1935, 1936, 1938) – de altfel, toate din palmaresul roș-galbenilor. A bifat opt selecții în echipa națională a României, alături de care a participat la Campionatul Mondial din 1934, desfășurat în Italia.
– Cel enervat de Zombory în povestirea redată mai sus e nimeni altul decât Matthias Sindelar (1903-1939), considerat unul dintre cei mai tehnici fotbaliști ai lumii din perioada interbelică, fiind supranumit „Mozart al fotbalului”. Întreaga carieră de jucător și-a petrecut-o la Austria Viena, iar în echipa națională a bifat 43 de meciuri și a înscris 26 de goluri.

– va urma –

Episoade anterioare:

Anecdote fotbalistice timișorene (III): Treaba lor!

Cele mai multe dintre întâmplările relatate de fostul internațional și selecționer timișorean Petre Steinbach în cartea „Fotbalul se joacă râzând” îl au drept personaj principal pe Nicolae Kovacs (foto). Fratele antrenorului de la Ajax de mai târziu s-a remarcat, în rândul coechipierilor săi, drept un personaj cu o prezență de spirit remarcabilă, care astăzi ar face cu siguranță deliciul presei. În anecdota reprodusă astăzi, „Copec” își dovedește din plin această calitate în timpul unui… control vamal!

Noiembrie 1931 la Atena, după meciul România – Grecia (4-2), ultimul din cupa Balcanilor, cucerită de tricolorii noștri.
Nicolae Kovacs mă consultă: Petre, posed ceva drahme, ce să fac cu ele? Ce să cumpăr pentru acasă?
– Vezi și tu: stofă, stafide, curmale. Ce-ți place!
Copec intră într-un magazin și iese cu valiza umplută până la refuz.
La vama noastră, control prin sondaj. Vameșul întinde mâna spre plasa vagonului și cere geamantanul lui Kovacs. Îl deschide.
– Ce aveți aici?
Kovacs, netulburat:
– Mâncare pentru păsări.
Funcționarul de vamă, neîncrezător:
– Păsările dumneavoastră mănâncă boabe de cafea?
Kovacs, cu tonul cel mai nevinovat din lume:
– Domnule controlor, drept să vă spun, nu știu. Mănâncă, nu mănâncă, treaba lor. Eu le-am adus!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 24-25)

– va urma –

Episoade anterioare:

Anecdote fotbalistice timișorene (II): „Numai eu cu tine!”

Timișoreanul Nicolae Kovacs a găsit o metodă inedită de a-și motiva coechipierii de la echipa națională

Poveștile cu tâlc ale lui Petre Steinbach, despre fotbaliștii timișoreni de altădată, nu sunt bazate doar pe glume și întâmplări hazlii. În episodul de astăzi, fostul internațional și selecționer al României relatează o întâmplare petrecută înainte și după un meci al primei reprezentative (nespecificat însă), în care timișoreanul Nicolae Kovacs dă dovadă de cunoștințe psihologice cât se poate de solide în încercarea de a-și motiva coechipierii.

„NUMAI EU CU TINE!”

În ajunul disputării unui joc internațional, Kovacs intră în camera mea din cantonamentul hotelului Union. Arborează o mină conspirativă:
– Cred că ești convins că vom câștiga!
– Cred, sper…
– Nu trebuie numai să sperăm, trebuie să fim siguri de victorie. Dar pentru asta, bineînțeles, să luptăm strașnic, să nu lăsăm timp adversarilor nici să respire.
Apoi confidențial:
– Petrică, dacă vom câștiga te invit după meci, dar numai pe tine, să mergem împreună la restaurantul Luzana. Însă bagă de seamă, numai noi doi.
– De ce, Copec? De ce „numai noi doi”?
– Pentru că am încredere în tine și întotdeauna când tu joci bine, mă simt și eu mult mai sigur și știu că pot da gol… Și ceilalți jucători sunt buni, dar pe mine mă influențează cel mai mult jocul tău. Dacă tu ai să faci un meci bun, sunt sigur că și eu voi reuși să trec mai ușor printre apărătorii adverși, îmi vor merge mai bine pasele, voi găsi mai multe culoare spre poartă.
Apoi continuă cu sporită volubilitate:
– Gândește-te, Petricică, dacă batem mâine vom fi din nou chemați la națională. Dacă pierdem, se destramă echipa. ori eu, tu știi, mă simt mai bine în „națională” decât în echipa mea de club. Pe urmă, cu cât avem mai multe jocuri internaționale, cu atât vor crește și acțiunile noastre ca jucători. Mai contează și prima… și atâtea altele.

Petre Steinbach a căzut în „capcana” întinsă de Copec, așa cum au făcut-o și ceilalți internaționali

Partida se termină cu victoria noastră. Urmează masa comună, la Athene Palace, apoi ne despărțim. Mai fac un drum până acasă, să-mi iau pardesiul, și mă îndrept – cu oarecare întârziere – spre Luzana. Aici zăresc printre boschete o masă lungă, în jurul căreia era așezată întreaga echipă națională a României. Mai era un singur loc liber, lângă Lazăr Sfera. În fruntea mesei prezida… Kovacs.
Mă așez și – intrigat – îl întreb pe Petea (n.n. – Vîlcov):
– Cum de v-ați întâlnit aici? Cine a organizat masa?
– Am venit la insistențele lui Kovacs. M-a găsit singur în cameră și mi-a spus că mă invită la Luzana, dar numai pe mine, să fim numai eu cu el.
– Și ce ți-a mai spus?
– Că de felul cum voi juca eu va depinde și jocul lui. Că el nu poate să joace foarte bine decât dacă… sunt eu în formă! Cică asta îi dă lui mai multă încredere… Că eu voi fi unul dintre factorii hotărâtori ai victoriei. Însă aceleași vorbe – după cum am aflat ulterior – le spusese și lui Ghiță Ciolac și celorlalți.
Într-adevăr, Copec vorbise cu fiecare jucător în parte, atribuindu-i rolul hotărâtor în obținerea victoriei… și invitându-l discret pentru o seară la Luzana „în doi”.
Nicu Kovacs dovedise o dată în plus că nu era numai glumeț, ci și un psiholog de primă clasă!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, p. 20-24)

– va urma –

Episoade anterioare:

Operativitate

Anecdote fotbalistice timișorene (I): Operativitate

Nicolae Kovacs, timișoreanul care a participat la primele trei ediții ale Campionatului Mondial

Despre fotbalul și fotbaliștii din Timișoara bunicilor și străbunicilor noștri circulă o serie de legende și anecdote. Parte dintre ele sunt, firește, rod al imaginației colective, parte sunt mostre de spontaneitate ale jucătorilor vremii, ajunse la urechile publicului larg pe sistemul telefonului fără fir. Unele dintre aceste istorisiri au fost implementate și de Petre Steinbach, fostul mare fotbalist timișorean din perioada interbelică și ulterior selecționer al României. Anecdotele sale fotbalistice au fost publicate în volumul Fotbalul se joacă râzând (Editura Junimea, Iași, 1972), astfel că vă propunem să le revizităm periodic.

OPERATIVITATE

Citeam undeva că numărul cel mai mic de spectatori la un meci internațional de fotbal a fost înregistrat cu prilejul disputării partidei dintre echipele de tineret ale Belgiei și Olandei: 800 de persoane.
Cu toate acestea, îmi aduc foarte bine aminte că meciul România – Lituania (seniori, 4-2, Kowno, august 1931) n-a fost vizionat decât de aproximativ… 100 de spectatori, deși în relatările presei noastre s-a mai adăugat un zero (ce contează!) la cifra reală.
În legătură cu aceasta, o scenă ilustrativă.
… Era, într-adevăr, zi de lucru, o ploaie deasă, rece, interminabilă, iar despre fotbalul nostru se știa prea puține în țările baltice.
Când fanfara intona primul imn național, simt în coastă ghiontul lui Kovacs (n.n.: Nicolae Kovacs):
– Petrică, am o propunere. Să nu mai salutăm publicul cum procedăm noi în mod obișnuit. Salut roman, tur de onoare etc.
– Dar cum să facem, Copec?
– Părerea mea este să mergem în tribune și să dăm mâna cu fiecare spectator. E mai simplu!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 15-16)

Sursa: footyfair.com

Note și considerații

* În urmă cu aproape nouă decenii, un meci cu 100 de spectatori era considerat, într-adevăr o raritate. În prezent, ne-am obișnuit, din păcate, cu meciuri în primul eșalon al României în care nici nu se atinge acest nivel de audiență.
* Cu Nicolae Kovacs (1911 – 1977) ne vom întâlni în repetate rânduri în istorisirile lui Petre Steinbach. E vorba despre fratele mai mare al marelui antrenor Ștefan Kovacs, considerat unul dintre cei mai importanți fotbaliști timișoreni din perioada interbelică. A fost selecționat de 37 de ori în echipa națională a României, pentru care a înscris de șase ori. E unul dintre cei cinci jucători la nivel mondial care a bifat prezențe la toate cele trei ediții ale Campionatului Mondial organizate în perioada interbelică (1930, 1934, 1938). Ceilalți patru sunt francezii Edmond Delfour, Etienne Mattler, belgianul Bernard Voorhoof și un alt timișorean Rudolf Burger.

– va urma –