3 iunie 1973. Poli avea nevoie obligatorie de două puncte din confruntarea cu FC Bihor, pentru a-și asigura revenirea, după o lungă absență, pe prima scenă. La pauza meciului, atunci când tabela indica încă 0-0, un puști de cinci ani a înconjurat terenul de joc, cu un steag alb-violet în mână, administrând o nouă doză de energie celor 50.000 de suflete înghesuite pe marele oval de beton al Timișoarei. Vorbim despre Dan Raia, a cărui fotografie avea să devină unul dintre simbolurile istoriei alb-violete.

L-am regăsit pe Dan Raia la aproape patru decenii de la acel episod. Chiar dacă la ora meciului cu FC Bihor, din 1973, câștigat de Poli cu 1-0, nu avea decât cinci ani, își amintește cu lux de amănunte tot ce s-a întâmplat în acea zi.

Cum ați ajuns să alergați în jurul terenului la acel meci cu Bihorul?

Prin tatăl meu, care era metodist în cadrul clubului și vechi suporter al Politehnicii. El mi-a transmis această pasiune pentru Poli, pe care și eu, la rândul meu, am transmis-o mai departe fiicei mele. Această dragoste se transmite din tată în fiu. Cu câteva săptămâni înainte de acel moment, tatăl meu îmi spusese că vrea să mă vadă alergând pe pista stadionului, la meciul cu FC Bihor, și m-a întrebat dacă pot să alerg atât. I-am spus că nu e niciun fel de problemă. Apoi am mers în oraș să căutăm un echipament. Țin minte că găsisem tricou și ciorapi alb-violeți. Nu găseam însă pantaloni scurți albi, care să se preteze pentru un băiat, pentru că pe atunci numai fetele purtau pantaloni albi. Până la urmă, mama a cumpărat material și mi-a făcut ea pantalonii.

Să ne apropiem de momentul 3 iunie 1973. Ce vă mai amintiți din acea zi?

Absolut totul. Am ajuns la stadion cu vreo trei ore și jumătate înainte de meci. Tatăl meu avea obligația să se prezinte mai repede, așa că am mers la vestiare. Băieții erau în curte, iar profesorul Jackie Ionescu le vorbea. Era o atmosferă plăcută, ca o sărbătoare. Toată lumea știa că voi fugi cu steagul lui Poli în jurul terenului. Înainte de meci, am coborât pe gazon și am făcut o poză cu jucătorul lui Poli, Alexandru Gherga, căruia i-am dat un buchet de flori. Țin minte apoi că au venit mai mulți jucători care m-au îmbrățișat. Apoi am urcat în tribuna a II-a, acolo unde stau și acum pe stadion.

Cum era atmosfera pe stadion înainte de importantul meci cu Bihorul?

Era o atmosferă de sărbătoare. Ne cunoșteam cu majoritatea celor din jur, mai erau și copii de vârsta mea, cu care mă jucam prin tribună, pentru că nu știam eu prea multe despre fotbal pe atunci. Îi auzeam pe cei mari spunând că n-au văzut niciodată atâta lume strânsă pe un stadion. După ani de zile, am înțeles și eu ce a fost atunci.

În prima repriză nu s-a marcat, iar la pauză ați intrat dumneavoastră în scenă…

La pauza meciului, a venit tata la mine și mi-a spus: «Hai! Ăsta e steagul, fugi pe aici, prin dreapta, și să ai privirea tot timpul ațintită spre tribune». În momentul în care am pornit, era ceva fantastic. Lumea se ridica în picioare și mă aplauda. Am făcut turul respectiv și am ajuns la tribuna a doua, unde se afla vechea galerie a Politehnicii, care a dat tonul la «Zi cu soare, fără soare». Eu am rămas pe pistă și am primit o grămadă de cadouri, cutii de ciocolată, flori, și din partea spectatorilor, și din partea echipei. Țin minte că venise nea Șuli, magazionerul clubului, care mi-a dat o cutie mare de bomboane, despre care mi-a spus că e din partea băieților.

Nu era copleșitor pentru un puști de cinci ani să alerge în fața atâtor oameni?

Tatăl meu, care era lângă mine, îmi tot spunea să nu cumva să încep să plâng. N-a fost chiar așa. Am avut un caracter puternic încă de la acea vârstă. Dar vă dați seama, nu prea realizam eu ce se întâmplă. Eram doar bucuros că sunt în centrul atenției.

Care e cea mai frumoasă amintire a dumneavoastră din acea zi?

Cea mai frumoasă amintire e golul lui Șchiopu și vacarmul care s-a declanșat pe stadion în acel moment. M-am bucurat și eu, l-am văzut pe tatăl meu fluturând steagul. Era o atmosferă pe care nici n-am mai întâlnit-o de atunci.

Cum v-ați simțit să vă vedeți apoi fotografia în ziar și apoi să vă regăsiți pe coperta celebrei cărți „Haide Poli”, scrisă de Mircea Jiva?

A doua zi mi-a apărut poza în ziarul Drapelul Roșu. După un timp, tata mi-a spus că scriitorul Mircea Jiva vrea să scrie o carte despre Poli și i s-a cerut acceptul să-mi apară poza pe copertă. După aproximativ un an, am primit cadou o grămadă de cărți «Haide Poli», de Mircea Jiva, cu mine pe copertă. A fost un motiv de bucurie și de mândrie pentru mine. Toată lumea când mă vedea mă întreba când mai alerg cu steagul.

Fotografia respectivă a devenit una dintre cele mai celebre imagini din istoria Politehnicii, fiind folosită chiar la coregrafia aniversară de 90 de ani, de la meciul din Cupă, cu Gaz Metan Mediaș.

Mă simt foarte mândru de acest lucru. Am văzut și acea coregrafie în care am apărut. Nu știam de ea, deci am rămas surprins. Chiar vorbeam la telefon în momentul în care s-a desfășurat pânza. Știu că la un moment dat, cumnatul meu mi-a zis: «Uite-te! Ești acolo!». Cei care stăteau cu mine, le-au spus celor din jur că eu sunt băiatul care în urmă cu aproape 40 de ani alergam cu steagul în jurul terenului. Mă mândresc cu faptul că am contribuit cu o părticică din istoria lui Poli.

„«Nu știu ce am putea descrie mai întâi. Marea de oameni, printre care un ac cu greu și-ar fi găsit locul spre betonul încins. Emoția, dorința fantastică a timișorenilor de a avea o echipă în A. Poate teama ascunsă, cuibărită în suflete, de a nu rata din nou calificarea. Sau poate cursa de 400 de metri a puștiului de 5 ani care, îmbrăcat în culori alb-violet și purtând în mână un drapel cu aceleași culori, dar de trei ori mai mare decât el, a ținut să demonstreze simbolic că, de la copiii care abia au învățat să umble, până la bătrânii care abia se mai țin pe picioare, toți vor și cred în victoria Politehnicii». Acest paragraf, din cartea lui Mircea Jiva, îl citesc tot timpul oamenilor pasionați de fotbal și care, deși sunt din orașul nostru, țin cu alte echipe”. (Dan Raia)

„Era în acea vreme o emulație fantastică în cartiere înaintea fiecărui meci. Eu am crescut în Fabric și vedeam lumea care se pregătea în ziua meciului ca pentru o sărbătoare. Vedeai pe stradă suporteri care mergeau cu steaguri și automat ți se transmitea și ție acea energie pozitivă”. (Dan Raia)