Timișoara ole, spre Divizia C!

10404407_698348150271943_4201723875481552797_nSunt rare dățile în care cuvintele nu sunt de ajuns pentru a descrie un eveniment, oricât ai încerca. Meciul Poli-Lupac de sâmbătă este un asemenea moment. Mii de fotografii, video-uri, zeci de știri și totuși parcă e imposibil de redat fidel nebunia care a avut loc sâmbătă pe Știința. Ar trebui să inventăm noi epitete și să ridicăm gradele de comparație peste superlativ pentru a povesti ce am trăit alături de Poli.

Prima impresie care mi-a făcut pielea de găină a fost vocea poliștilor care răsuna înainte să iei colțul la Universitatea de Vest. Un strigăt de luptă al Peluzei care își chema alb-violeții pe terenul de bătălie și care a dat tonul partidei.

Pe măsură ce te apropiai de teren, rămâneai surprins de miile de oameni care ar fi putut fi oriunde altundeva, dar au ales să fie prezenți, alături de noi, pe Știința, pentru a o susține pe Poli. În ciuda spațiului restrâns, fiecare și-a găsit câte un loc pentru a urmări partida. Fie că au fost în peluză, pe iarbă, cocoțați pe clădiri, pe geamul universității sau al căminelor, pe umerii părinților, nu cred că a fost persoană care să nu stea cu sufletul la gură timp de 90 de minute, fericită că a văzut măcar un gol sau o fază memorabilă.

Și au avut ce vedea! Jucători motivați, faze de excepție, ratări și o ploaie de goluri. Emoție pură atât în teren, cât și în peluză, multiplicată de mii și mii de ori. Freamătul de la fiecare fază s-a simțit și s-a propagat prin fiecare alb-violet, până când a devenit o voce unitară și răsunătoare. Un ecou al victoriei, al pasiunii și al speranței, atât de puternic încât nu mai poate fi ascuns, ignorat sau denaturat. Indiferent cât de mult se încearcă și se va mai încerca pe viitor. S-a văzut clar pentru a nu știu câta oară ce înseamnă Poli. Cât de multă lume simte și trăiește în alb-violet, răspunde la apel și vine să își susțină echipa necondiționat.

Cine a fost acolo a simțit-o pe pielea lui și nu mai are nevoie de nimic pentru a-i întări convingerile. Nici nu cred că acest meci se poate uita prea curând. Cum ai putea să uiți zâmbetul lui Iorgovan când a dat prima lovitură, pentru a-și susține colegii? Golul din stomac când Lupacul a deschis scorul chiar în timp ce cântam imnul? Sau explozia de bucurie la fiecare gol marcat de-ai noștri, tot mai intensă, tot mai aproape de victorie? Vânătăile de la gardul pe care ai stat cocoțat să nu pierzi niciun moment important din meci?

Marea familie alb-violetă s-a reîntregit pentru 90 de minute, sâmbătă, pe Știința, pentru că Poli a avut nevoie de ea. Pentru suporteri nu a contat că au parcurs doi kilometri, zeci, sau chiar câteva sute. A contat doar să fie acolo. Ceea ce s-a văzut la meci este însă doar o mică parte a celor care așteaptă, pregătiți, ca fotbalul să redevină ceea ce ar fi trebuit să fie întotdeauna. Înainte să fie murdărit de personaje obscure. Pasiune mai presus de interese și dragoste necondiționată pentru echipă, oraș și culori.

Mai avem o săptămână de stat cu sufletul la gură, până când ne vom deplasa să facem istorie în alb-violet la Lupac. Apoi vom avea un an întreg la dispoziție să schimbăm mentalități și să ne continuăm la fel de hotărâți drumul, în liga a treia.

Nimic pe lume nu poate să oprească, echipa noastră Politehnica! Etapa viitoare, toți în deplasare!

Leave a Reply