Emil Grozescu, seniorul atletismului timișorean: „Mă amăgește faptul că urmașii mei nu se bucură de aceleași condiții”

20160615_120309În Timișoara, atletismul s-a numărat dintotdeauna printre disciplinele cu priză la localnici. Încă din primii ani ai secolului trecut, s-au înființat secții de atletism în cadrul marilor cluburi sportive ale vremii (C.A.T, Chinezul, R.G.M.T. etc.), iar efervescența din acea perioadă a dus la explozia din anii 40-50 a clubului Electrica (devenit ulterior Progresul). Nume precum Eugen Lupșa, Luiza Ernst, Irina Pusch, Edith Treybal, Ioan Soter, Hans Wiesenmayer și, firește, Iolanda Balaș dominau concursurile interne și reprezentau cu brio România în întrecerile internaționale. În această efervescență a atletismului timișorean a apărut și Emil Grozescu, mai întâi ca sportiv – apropiat de toți marii performei ai vremii de la Electrica – și, din 1961, ca antrenor, o activitate care i-a adus cele mai mari satisfacții ale vieții și pe care a abandonat-o definitiv abia anul trecut.

Grozescu la Moscova

Emil Grozescu, pe Stadionul Olimpic din Moscova, în 1980, așteptând intrarea în concurs a elevului său de la Politehnica Timișoara, Vasile Bichea

Emil-Alexandru Grozescu s-a născut la Timișoara, în 1933. La 83 de ani, analizează cu luciditatea și rigoarea pe care am aștepta-o astăzi mai de grabă de la factorii de decizie starea de fapt a atletismului timișorean și românesc. A activat ca antrenor la Clubul Sportiv Școlar din Timișoara, din 1961, iar din 1968 până anul trecut a lucrat în slujba CS Politehnica Timișoara. În plus, în perioada 1981-2000 s-a regăsit și în corpul de antrenori ai Lotului Național. Cariera sa însumează 332 de medalii (272 la nivel național, 48 la competiții balcanice, 7 la Campionate Mondiale și 5 la Campionate Europene), performanțe care îl situează în rândul celor mai importanți antrenori din istoria atletismului timișorean.

Chiar dacă nu a fost vorba despre o medalie, antrenorul emerit Emil Grozescu își amintește cu plăcere de singura ediție a Jocurilor Olimpice la care a participat ca antrenor. Se întâmpla în 1980, la Moscova, atunci când elevul său de la Politehnica Timișoara, Vasile Bichea, finalist în proba de 3.000m obstacole.

Bichea

Vasile Bichea, sportiv pregătit la Politehnica Timișoara de Emil Grozescu, a încheiat pe locul 9 finala de 3.000m obstacole din cadrul J.O. din 1980, de la Moscova

„Pentru mine Olimpiada înseamnă vârful performanței sportive, așa cum e pentru orice antrenor. La mine s-a materializat în 1980, când în calitate de antrenor al sportivului Vasile Bichea, finalist la 3.000m obstacole, am trăit acest moment la maximum. Jocurile Olimpice sunt o competiție deosebită, atât ca desfășurare, cât și prin aspectele colaterale. Să stai în satul olimpic, alături de toate vedetele sportului mondial, e ceva de nedrscris, un vis… Am participat la multe Campionate Mondiale, Europene, Balcanice, dar Olimpiada este ceva deosebit”, povestește profesorul Grozescu.

În proba olimpică de 3.000m obstacole, Vasile Bichea s-a clasat pe locul 9, la o distanță totuși mare față de medaliatul cu aur, polonezul Bronislaw Malinowski. Totuși, pentru Emil Grozescu a rămas mândria că printre primii atleți ai lumii s-a aflat și un sportiv al Politehnicii.

„S-a calificat după serii și semifinale în finală, astfel încât am trăit de trei ori emoții puternice alături de el. Sigur că aș fi dorit și o medalie, dar nu a fost posibil. Am fost totuși fericit că la mijlocul plutonului s-a găsit și un reprezentant al Politehnicii Timișoara. Participarea lui o consider onorabilă, deși e clar că se putea mai mult”, a mai spus Emil Grozescu.

Emil Grozescu s-a pensionat definitiv abia anul trecut, însă poate fi zărirt deseori în zona stadionului „Știința”, pentru a-și vedea la lucru foștii elevi, fie ei sportivi, fie antrenori. Deși vârsta din buletin îl trage spre casă, atletismul, care i-a definit întreaga existență, îl receamă mereu aproape de pistă. „Ca antrenor în atletism, trebuie să îți supraveghezi sportivii la trei antrenamente pe zi, ceea ce presupune un efort deosebit. Bineînțeles, sportivii suportă în primul rând acest efort, dar antrenorul e omul din umbră, care trebuie să fie prezent la toate”, afirmă profesorul Grozescu.

Ce s-a ales de atletismul timișorean?

Profesorul Emil Grozescu vorbește despre starea actuală a atletismului timișorean referindu-se la contextul general, național, al celui mai vechi sport olimpic. Sportul nu s-a numărat printre primele zece priorități în niciunul dintre guvernele post-decembriste, o lege sănătoasă și coerentă a sponsorizării pare mai departe decât primii pași ai omului pe Marte, iar infrastructura e aproape inexistentă.

Emil Grozescu„Atletismul timișorean e parte a sistemului național. Când se va acorda un mai mare sprijin sistemului național, atunci și la Timișoara vor merge lucrurile mai bine. Nu poți realiza mare performanță dacă nu ai un sprijin total, financiar în primul rând. 0,25% din PIB pentru sport mi se pare extrem de puțin, nu știu cum pot supraviețui sportivii. Iar acest aspect se vede până jos, la cluburile din sistemul național. Când se vor schimba lucrurile, sigur se vor ridica și cluburile din Timișoara. Cadre ar fi, sportivi se pot recruta, trăim într-un oraș în care sportul este bine cotat. Însă marea performanță costă mult… susținătoare speciale, alimentație specială… iar atât timp cât nu ajungi la o performanță de valoare națională sau internațională, sprijinul e parțial. Eu aveam, pe vremuri, grupe de 30 de atleți la Politehnica, iar 10 dintre ei ajungeau să performeze la nivel internațional. Cred că trebuie să așteptăm puțin, trebuie să existe însă și speranță”, spune Emil Grozescu.

La nivel național, cluburile timișorene continuă să adune anual medalii, care în acest context pot fi privite drept adevărate miracole. Timișoara nu dispune de o altă pistă decât cea de pe „Știința”, de multe ori supraaglomerată, o sală de atletism nu mai există din 1997, când a ars cea din Circumvalațiunii, iar probele tehnice (cele care au adus, fără doar și poate, cele mai mari performanțe atletismului timișorean”) au dispărut cu desăvârșire.

„Nu mai avem sală, care a fost incendiată și nu s-a mai construit. Stadionul „Dan Păltinișanu” nu mai are pistă de atletism… s-a turnat bitum peste, pentru a fi mai aspectuoasă la meciurile de fotbal. Au dispărut tot din acest motiv probele tehnice. E foarte, foarte greu. Mai sunt câțiva pasionați, printre foștii mei elevi, dar și unii dintre ei deja se pensionează. Ioan Damaschin, de exemplu, e deja pensionar, iar dacă nu va avea condiții, nu știu cât va mai putea continua. Alții abia au început, cum e Raymond Gulyas, un tânăr foarte ambițios, dar nici el nu știu cât va putea continua fără un sprijin consistent”, a mai afirmat Emil Grozescu.

Dar de cel românesc?

Se apropie cu pași repezi Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, iar atletismul are una dintre cele mai numeroase delegații la nivel național. Totuși, îndrăznim să sperăm la medalii în august?

„E greu să sperăm la medalii. Ați văzut că a căzut și gimnastica, o adevărată fabrică de medalii. Dar eu spun că una-două surprize pot apărea, pentru că așa s-a întâmplat la fiecare ediție. Întotdeauna a venit o medalie acolo de unde nu te așteptai. Sigur, mă amăgește faptul că urmașii mei nu se pot bucura de aceleași condiții materiale pe care le-am avut noi. Au dispărut și competițiile de masă, un aspect total neglijat. În plus, pregătirea centralizată a fost cheia succesului în sportul Românesc. Eu în cei aproape 20 de ani în care am activat și la lotul național, veneam cu învoire acasă în decursul unui an… cu învoire! N-aveam nici concedii, nimic…”, e de părere Emil Grozescu.

Prin mâna antrenorului Emil Grozescu au trecut, de-a lungul vremii, nume importante ale atletismului timișorean și românesc, cum sunt Mariana Chirilă, Maria Simeanu, sau regretata Georgeta Gazibara, toate cu rezultate de excepție în întrecerile internaționale.