Nisipul din clepsidră aproape că s-a scurs. Au mai rămas doar câteva firicele. Joia viitoare, la Sao Paulo, Brazilia și Croația vor inaugura cea de-a XX-a ediție a Campionatului Mondial. O competiție gândită de fostul președinte al FIFA, Jules Rimet, și care avea să ia, de-a lungul anilor, o amploare pe care francezul nici nu o bănuia. Cu toate că (și) de această dată vom privi Mondialul detașați, fără emoțiile unei implicări propriu-zise, merită să ne amintim rolul pe care România și Timișoara l-au avut în istoria celei mai importante întreceri sportive de pe mapamond.
În 1930, Uruguayului i-a fost dat să găzduiască prima ediție a Campionatului Mondial. În acel moment, sud-americanii erau principala forță fotbalistică la nivel mondial, din postură de campioni olimpici în 1924 și 1928. Ideea unei competiții care să adune laolaltă toate statele lumii i-a aparținut președintelui din acea vreme a FIFA, francezul Jules Rimet, însă a fost privită cu scepticism de marea majoritate a membrilor afiliați. Anglia râdea în barbă privind la zbaterile fotbalistice ale celorlaltor țări, în timp ce naționale puternice, precum cele ale Italiei ori Austriei, nu s-au încumetat la o asemenea provocare.
Mult mai deschisă a fost România, practic primul stat care și-a anunțat oficial participarea la Campionatul Mondial din Uruguay. Timișoreanul Rudy Wetzer, veteran al lotului național și însărcinat cu selecționarea tricolorilor, vorbește în jurnalul său, publicat de Ioan Chirilă în celebra sa carte Finala se joacă astăzi, despre eforturile secretarului general al Federației, Octav Luchide, de a trimite o echipă în celălalt capăt al lumii.
18 martie 1930. Am fost în pasaj, la „Imobiliara”. Se zvonește că echipa noastră națională va pleca în vară la Montevideo, în Uruguay, pentru prima ediție a campionatului mondial de fotbal. E oare cu putință? Bănuiesc că sunt vorbe. Nu-mi vine să cred. (…)
23 martie 1930. De necrezut. S-aude că Uruguay plătește toate cheltuielile. Trebuie să-l găsesc neapărat pe Luchide. (…)
26 martie 1930. Tot nu cred. Am întins planiglobul pe masă și am pus rigla între București și Montevideo. Până la Gibraltar sunt aproape 3.000 de kilometri. Iar apoi, pe ocean, încă vreo 8.000. Și asta în două linii drepte. Nici măcar n-am ocolit burta Africii. Tot nu cred… (…)
10 aprilie 1930. „Mercur”, orele 8 seara. Mi-am recăpătat brusc buna dispoziție. La o masă, vesel ca întotdeauna și pus pe glume, Costel Rădulescu, unul din tartorii fotbalului nostru.
– Salve, Rudi!
– Bună, Costele.
– Felicitări, bătrâne!
– ?!
– Ești unul din cei 15 fotbaliști români care vor constata pentru prima oară cum sare mingea pe gazonul emisferei australe.
– Lasă glumele.
– Totul e aranjat. Când „grecu” (n.r. Octav Luchide) se apucă de-o treabă, scoate cozonac și din făină de marmură.
– Și bani?
– N-avem nici un sfanț. Dar Sud-America plătește până la ultima centimă. Pentru că îi onorăm cu prezența. Nu uita, Rudi. Suntem prima țară înscrisă în Cupa Jules Rimet. Află de la mine că Jules Rimet ăsta e un geniu, iar Cupa lui va trăi până ce-o îngheța pământul.
Combinată Timișoara – București
Spre mijlocul lunii aprilie, voiajul la capătul pământului începea să se contureze. Octav Luchide l-a însărcinat pe Wetzer cu rolul de antrenor, fiind responsabil de selecția jucătorilor, în vreme ce lui Costel Rădulescu i-a fost încredințată funcția de manager. Întrebat de secretarul federației cum vede echipa României la Montevideo, Wetzer i-a răspuns: „Dacă Chinezul ar fi fost Chinezul, aș fi răspuns imediat. Așa, însă, cred că soluția cea mai bună e o combinată București – Timișoara. Bineînțeles, dacă se rezolvă problema concediilor”.
O problemă care, de altfel, le-a dat mari bătăi de cap celor ce puneau la cale participarea la Campionatul Mondial. În jurnalul său, Wetzer relatează o întâlnire deloc plăcută cu Ettore Brunelli, directorul Băncii Comerciale Italiene din București, patron al clubului Juventus, la care erau legitimați alți doi timișoreni, Emerich Vogl și Ladislau Raffinski, funcționari la intreprinderea „Astra Română”.
„Ce, nu vă mai ajunge Europa?! Italia nu pleacă! Austria nu pleacă! Cehoslovacia nici atât! V-ați găsit voi. Nici nu știți unde-i Montevideo pe hartă. Aflați că nu mișc un deget pentru concediile lui Vogl și Raffinski”, i s-a răstit italianul.
În cele din urmă, s-a rezolvat problema concediilor pentru cei doi (fără plată, firește!), iar la 18 iunie 1930, de pe peronul Gării de Nord, delegația României s-a îmbarcat în trenul de Triest. Iată și echipa ce pornea într-o călătorie de două săptămâni și jumătate, până la Montevideo: Lăpușneanu, Zauber (portari), Steiner, Bürger, Czako (fundași), Fieraru, Raffinski, Vogl, Robe (Halfi), Deșu, Kovacs, Stanciu, Barbu, Subășeanu, Wetzer (înaintași). Alături de cei 15 jucători, spre Uruguay au mai plecat Paul Nedelcovici (vicepreședintele federației), Octav Luchide (secretar), Nae Lucescu (secretar cu probleme administrative), Costel Rădulescu (manager) și Bică Beilis (gazetar).
Așadar, opt dintre jucătorii selecționați pentru Montevideo erau timișoreni sau au fost formați pe Bega. Față de cei scoși în evidență cu litere îngroșate în lista de mai sus, îl putem adăuga pe portarul Jean Lăpușneanu, bucureștean de loc, însă component al echipei Banatul Timișoara, în 1928-1929, și viitor antrenor al Politehnicii, în 1949.
Voiaj de 65 de zile
În 1930, o călătorie din România în Uruguay era o adevărată aventură. Trecuseră doar trei ani de la primul zbor solo non-stop peste Atlantic, realizat de Charles Lindbergh, astfel că transportul aerian era încă în fragedă pruncie. Singura variantă viabilă prin care se putea ajunge din Europa pe continentul american era tot vaporul. Așadar, un voiaj îndelungat, desprins parcă din cărțile lui Jules Verne.
Tricolorii s-au îmbarcat la București, în trenul de Triest, în dimineața zilei de 18 iunie, iar seara s-au oprit la Timișoara, pentru a-i culege pe bănățeni. După două nopți de călătorie, Wetzer și compania au ajuns la Genova, unde au pășit pe un adevărat „hotel pe apă”, așa cum descria înaintașul timișorean impunătoarea navă S.S. „Conte Verde”. Cum până la Montevideo mai erau… aproape două săptămâni, românii și-au continuat antrenamentele pe vapor. „Am făcut și mișcare cu mingea. Raffinski a scăpat una peste bord. S-a făcut roșu de ciudă. A vrut să se arunce – fără glumă! – după ea. Încă mai crede că e pe Bega”, nota cu umor Wetzer, despre concitadinul său.
Victorie istorică, într-un picior
România a debutat la Campionatul Mondial pe 14 iulie, în fața reprezentativei statului Peru. Meciul s-a jucat pe stadionul Pocitos, în fața a doar 300 de spectatori, record negativ de audiență ce stă în picioare până astăzi. Adalbert Deșu, înaintașul născut la Gătaia și consacrat la Reșița, a marcat în primul minut al întâlnirii. Peruanii au egalat, în repriza secundă, prin „blestematul acela de Souza”, cum relatează Wetzer. În ultimele minute, tricolorii și-au asigurat victoria, prin reușitele lui Ștefan Barbu și Constantin Stanciu.
Un succes plătit însă extrem de scump. Timișoreanul Adalbert Steiner a suferit o dublă fractură la picior, în vreme ce Constantin Stanciu, autorul ultimului gol, avea rotula deplasată. Cum la vremea respectivă regulamentul nu permitea înlocuiri de jucători, Steiner a părăsit terenul pe targă, în timp ce Stanciu a „tras” de el și a revenit în teren. Reușita sa din finalul partidei pare ruptă din domeiul științifico-fantasticului. Relatează Rudi Wetzer:
„Atacăm. Deșu are mingea, o trece lui <Rafi>, care mi-o pasează imediat. Îl simt pe Barbu liber pe stânga și îl lansez <dintr-o bucată>. Barbu își fentează fundașul și centrează pe jos. Dar acolo nu e nimeni. Ba nu! E Stanciu! Stanciu? (n.r. – înaintașul României se accidentase grav la genunchi în prima repriză, iar în acea vreme regulamentul nu permitea schimbări) Ca și cum n-ar fi. Mingea se rostogolește. O minge moartă. Cee?! Nu se poate. Stanciu se repede spre minge, sărind aproape într-un picior. Pe cel drept și sănătos. Valdivieso, uluit, se pregătește să plonjeze la picioarele fantomei. Dar Stanciu pune piciorul beteag pe pământ și-l avântă pe cel teafăr – singura soluție! – pentru șut. Valdivieso zboară să-i blocheze dreptul, și-atunci, în fața stadionului înmărmurit, Stanciu își trece mingea și trage cu piciorul <fără rotulă>, învelit – fără prea mult folos – cu trei genunchiere. Nu-mi vine să cred. E gol! Victorie!!”
Iată și echipa României de la acest meci: Lăpușneanu – Bürger, Steiner, Fieraru, Vogl, Raffinsky – Deșu, Kovacs, Wetzer, Stanciu, Barbu.
Aventura României la „Mundial” s-a încheiat pe 21 iulie, atunci când a întâlnit gazda competiției, Uruguay. Pe impunătorul stadion „Centenario”, în fața a 100.000 de spectatori (Timișoara avea, în 1930, 91.500 de locuitori), „celeștii” s-au impus cu 4-0, prin golurile marcate de Pablo Dorado, Hector Scarone, Pelegrin Anselmo şi Pedro Cea, toate „căzute” în primele 35 de minute. Față de echipa ce învingea Peru, au intrat Czako și Robe, în locul timișorenilor Steiner și Raffinsky.
Cifre
- 65 de zile a durat voiajul delegației României spre Montevideo și retur;
- 9 jucători (aproape două treimi) din lotul României s-au născut sau au jucat măcar la un club din Timișoara;
- 300 de spectatori au asistat la victoria României cu Peru, recordul negativ de asistență la un meci de Campionat Mondial, rămas în picioare și astăzi.