Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (X)

10167975_228127404047587_965280401_nDupă debutul în forță de la Jimbolia, Ștefan Dobay s-a remarcat, încetul cu încetul, ca un marcator pursânge. Ajungem astfel la ultimul episod al poveștilor marelui înaintaș timișorean. În această serie, am redat fragmente din autobiografia sa care evocă anii săi de ucenicie fotbalistică, încercând totodată să vă readucem în atmosfera Timișoarei din urmă cu un veac. Așadar, în cuvintele lui Dobay, sfârșitul anilor 20, cu decăderea Chinezului și declanșării crizei financiare din 1929…

În 1925, echipa C.S. Unirea CFR a hotărât să-și întărească formația, achiziționând jucători consacrați: astfel, de la Chinezul a trecut la noi faimosul portar Zombory, agil ca o pisică, vestit, printre altele, și pentru loviturile de la 11 mewtri.

În campionatul districtual al anului 1926, Unirea CFR ocupa locul al doilea, după Chinezul. Rudy Wetzer și cu Zemler făceau pe teren adevărate ravagii. De altfel, Wetzer, cu o muncă de titan, a lărgit și a dat un imbold deosebit fotbalului românesc, imprimându-i amprenta puternicei lui personalități.

În anul 1927, Unirea CFR fuzionează cu CS Banatul, echipă cu jucător de cea mai mare valoare: Ghiță Ciolac, Babin, Kondor, Madarasz, Talian, Iunațiu II, Daum, Mayer, Kiky Halmoș, Stanciu, Babeș, Cionca, Drăghici, Studenik, Kiss, Aliteanu, Fibișan și încă multe alte talente.

La 22 iunie 1927, am fost selecționat pentru partida internațională interorașe Timișoara – Budapesta. Echipa Timișoarei, formată numai din jucători valoroși, a învins cu 2-0 puternica reprezentativă maghiară, care era de fapt reprezentativa Ungariei. În partea a doua a partidei, Matek fiind accidentat, am fost introdus în echipă, formând aripa stângă Dobay – Zemler, idolul meu. După această partidă, jucătorii de fotbal din Timișoara mă priveau cu admirație.

Anul 1928. Pe linie profesională îmi însușisem bine modelarea argintului și voiam să învăț și taina de presator de metal nobil. Era o treabă grea, care solicita mult musculatura brațelor și a pieptului, pentru a strânge presa. Munceam din greu atât la serviciu, cât și pe terenul de fotbal.

Echipa Banatul ajunsese la același nivel cu Chinezul. Un meci direct între ele s-a terminat cu rezultatul 2-2.

În acel an, Chinezul pierde campionatul țării, după ce îl deținuse timp de șase ani consecutiv. Supărare, nemulțumiri etc. Marii jucători au încheiat contracte cu alte echipe străine sau din București. Evenimentul avea să aibă reprecusiuni nefavorabile asupra fotbalului românesc. Echipa Banatul trece în fruntea clasamentului districtual.

dobay-ziarÎn 1929, situația economică a țării este dezastruoasă. Se încearcă salvarea prin „curba de sacrificiu”. Șomajul face ravagii. Jucătorii timișoreni, rămași fără serviciu, se răspândesc în toată țara. Unge ajungeau, înjghebau câte o echipă de fotbal. Balanța sportului începe totuși să încline spre capitală, unde se întrezărea o viață fotbalistică cu mari perspective.


Chiar și în această amosferă neprielnică, noi, cei de la Banatul, ne vedeam serios de antrenamente și ne verificam forțele în fiecare duminică, în jocuri cu echipe valoroase, la care obțineam rezultate concludente: 9-1 cu Fratelia, 4-1 cu C.A.T. etc.

La sfârșitul anului, activitatea fotbalistică a fost încheiată cu aprecieri importante pentru cariera mea, exprimate în Gazeta Sporturilor din 28 decembrie: „Dobay în fruntea celor mai buni trăgători” (foto).

– SFÂRȘIT –

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7
Episodul 8
Episodul 9

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (IX)

10167975_228127404047587_965280401_nCariera celui mai valoros atacant pe care l-a avut Timișoara, Ștefan Dobay, a început într-o zi de toamnă, cu peste 91 de ani în urmă, la Jimbolia. Puștiul care chiar în acea zi împlinea 15 ani, era copleșit de emoție la primul său joc oficial pentru Unirea CFR. Dar chiar și așa, a sfârșit prin a marca de trei ori pentru echipa sa.

…La 26 septembrie 1924, zi în care împlineam 15 ani, eu, ștefan Dobay – Bibe – cum îmi spuneau prietenii mei din părculeț – făceam prima deplasare din viața mea, ca fotbalist, cu echipa de seniori „UNIREA C.F.R.”, la Jimbolia, și îmi repetam în gând, privind prin fereastra vagonului, data acestui eveniment, ca să nu o uit. Locomotiva avea seria 220, serie care azi nu se mai găsește decât la muzeu. Două roți mici în față, două mari în spate, și un coș lung prin care ieșea un fum negru și gros de cărbune. De mirosul acela de „tren”, care-mi evoca copilăria, mi-a fost dor toată viața. Un șuierat asurzitor și ne-am pus în mișcare. Treceam tot mai repede prin macazuri, iar străzile Timișoarei îmi păreau tot mai romantice. Beregsău, Cărpiniș, Jimbolia. Fiindcă era oraș de frontieră, în gară se plimbau grăniceri, vameși, ceferiști. La sosire, echipa noastră de fotbal a fost primită cu fanfara, care în ritm de marș ne-a condus prin centrul orașului, până la teren…

Kiky Halmos a angajat o birjă pentru cele două coșuri cu echipament de care aveam grijă împreună cu Talian, ca fiind cei mai tineri din formație. Era prima oară în viața mea când mă plimbam într-o trăsură. Nu agățat de ea… ca atunci când ne jucam de-a Sherlock Holmes.

Fanfara cânta mereu. La auzul ei, de prin curți apăreau zoriți la porți copii desculți, cu cămășuța până la buric. Cei mai curajoși, urmați de cățelul lor de joacă, se alăturau voioși, formând un cortegiu vesel și pitoresc pe străzile Jimboliei. Sufletul îmi era plin de fericire. Aveam 15 ani și mă credeam nemuritor.

La arenă, până la începerea jocului, fanfara cânta spre desfătarea spectatorilor. Terenul era înconjurat de grădini, iar noi ne dezbrăcam într-un șopron. Hainele le agățam în cuiele bătute în scândurile din jur. Peste o ladă cu ovăz așezasem coșurile cu echipament, încuiate cu un băț și un lacăt la capăt. Când Kiky Halmos le-a deschis, în loc de vechiul echipament, „magazia” era plină de lucruri nou nouțe, cu mirosul acela de proaspăt. Tricourile erau în dungi verticale, albastru cu galben, chilotul bleumarin din material lucios, jambiere albastre cu rever galben și ciorapi albi de bumbac.

Gazdele aveau tricouri în dungi late, roșu și alb, chilotul alb, jambiere roșii. Fanfara intona un marș. Căpitanii echipelor au degajat mingea în aer; după ei, am apărut și noi pe teren. Clipe de neuitat pentru mine. Inima îmi bătea cu putere. Mi s-au încurcat picioarele și era gata-gata să cad. Apărătorii formau un cerc și aruncau mingea în înaltul cerului, iar noi, înaintașii, îl încercam pe portarul Ludwig. Încercările mele au fost însă nereușite, deoarece primul șut, pe care am vrut să-l trag, n-a nimerit mingea, ci glezna mea stângă. Senzație de rece. Nebuloasă de stele verzi. Kiky Halmos mi-a spus să alerg, să fac aplecări, apoi câteva sprinturi ca să-mi treacă emoția. Când arbitrul ne-a chemat în centru, îmi revenisem deja. În primul sfert de oră am jucat atât de mizerabil, încât nici din întâmplare nu m-am întâlnit cu mingea. Dacă în părculeț aș fi jucat atât de slab, Kragel m-ar fi schimbat imediat, chiar și din echipa aceea de stragă. Coechipierii încercau să mă ajute. La un moment dat, Frech, care juca aripă, îmi centră mingea. În loc să trag la poartă din voleu, am căzut și m-am lovit din nou la glezna stângă. Portarul Ludwig m-a chemat și m-a stropit cu câteva căni de apă dintr-o găleată pregătită lângă el. Gazdele, înghesuite în propriul lor teren, văzându-l pe Ludwig ieșit din poartă, ne-au „trăsnit” în clipa aceea un gol de la distanță. Scor: 1-0. Eram definitiv pierdut și compromis. În schimb, publicul a jubilat, fanfara a intonat câteva măsuri dintr-un marș glorios și, bineînțeles, jocul a continuat. Într-un târziu, Chambre a egalat: 1-1. În pauză, Kiky Halmos m-a dezbrăcat până la brâu, a aruncat vreo două găleți de apă pe mine, mi-a cumpărat o limonadă, m-a mângâiat și mi-a spus:

– Hai pe ei, fără teamă, că tu ești cel mai bun dintre noi toți. Însă tot gazdele au marcat în repriza a doua. Arbitrul a dictat un 11 m și scorul a devenit 2-1. Primesc o minge pe sus.

– Trrrage! aud deodată un glas cunoscut.

Trag din voleu. 2-2. Primul meu gol la un joc oficial. În fața unui public numeros. La scorul de 2-2 m-am liniștit. După câteva clipe, prind o altă minge și, de la 20 de metri, șut și gol! 3-2. Impresia pe care a făcut-o acest gol asupra publicului a fost atât de puternică, încât după 32 de ani, în 1956, când am trecut cu echipa națională prin Jimbolia, localnicii îmi aminteau încă de acel meci. În continuare, s-au mai marcat 2 goluri, dintre care ultimul tot de mine. Coechipierii m-au felicitat și m-au îmbrățișat:

– Trei goluri la primul joc reprezintă un succes, și nu unul dintre cele mai ușoare.

După ce am sărbătorit victoria, la opt seara am părăsit orașul, lăsând în urmă peronul din Jimbolia învăluit în acea nostalgie a gărilor pustii.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7
Episodul 8

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (VIII)

10167975_228127404047587_965280401_nȘtefan Dobay se apropia de împlinirea vârstei de 15 ani. După cum a povestit în episodul trecut, fusese invitat de cei de la Unirea CFR să evolueze la prim echipă, în ciuda vârstei sale fragede. Fără să aibă grija plătirii unei cotizații lunare, așa cum era regula la C.A.T. În rândurile care urmează, Dobay vorbește despre primele zile la gruparea feroviară și despre pregătirile pentru primul meci în culorile echipei.

Directorul atelierelor CFR a ridicat în fața echipei Chinezul (care ieșise din cadrul CFR) pretenții asupra dreptului de folosire a „Arenei Sportive”. Și, astfel, ne-am instalat la „Arenă”.

La primul antrenament pe stadion, Popovici m-a așteptat cu maistrul pantofar Waniek, care făcea ghete de comandă. Ulterior, conducătorii ceferiști ne-au amenajat un vestiar cu două bănci, fiecare având locul lui; ne-au făcut o fântână la colțul tribunei, au instalat lumină electrică și o sobă de cărbuni într-un colț al vestiarului. Apoi, au sosit și ghetele mele noi; îmi veneau „mănușă”, nu altceva. Din clipa aceea, șuturile mele deveniră mai puternice, iar jocul mai ordonat și mai sigur.

Nu era greu să se constate că în afară de fundașul Talian și de mine, nu prea erau jucători corespunzători în echipa de juniori. Eu îmi vedeam de drumul meu. De viața mea sportivă. Mergeam aproape zilnic la Arenă, unde am învățat foarte multe elemente tehnice noi de la Kiky Halmos, de la Kondor și de la Chambre, un alt mare jucător al epocii. Încetul cu încetul ne-am acomodat unii cu alții, iar eu m-am obișnuit, în sfârșit, cu ghetele de fotbal. În ultima vreme, Kiky Halmos lucra într-un tempo drăcesc cu mine. Îmi scotea sufletul. Dar îmi plăcea! El era mic de statură, dar foarte mobil, elastic și avea o formidabilă detentă. Juca pe post de mijlocaș centru. Pe mine mă folosea ca înaintaș și aproape numai în echipa lui. Nu-l înțelegeam deloc. Aveam numai 14 ani, iar el mă antrena în echipa mare.

Sfârșitul lui septembrie a adus o serie de schimbări în conducerea clubului ceferist. Popovici, conducătorul echipei seniorilor, a anunțat că duminică, 26 septembrie 1924, echipa I va juca la Jimbolia.

– Plecarea va avea loc la ora 14.30. Deci la ora 14 întreaga echipă va fi prezentă pe peronul gării mari, inclusiv Dobay.

Petre Popovici a mai spus ceva, dar eu nu am mai auzit nimic. De bucurie, simțeam că vestiarul se învârtește cu mine. Duminică împlineam 15 ani.

În dimineața aceea m-am trezit la cântatul cocoșilor. Grădina noastră de la Dumbrăvița era înmuiată în lumină. Sub pătul, mama pregătise, pentru astâmpărul foamei de dimineață, pâine, miere și o oală de pământ plină cu lapte. Am băut câteva guri la repezeală și apoi m-am dus prin grădină să mă joc cu Tupi, cățelul nostru, care se zbenguia și se răsfăța în jurul meu. Vremea era atât de călduroasă, încât fluturii mergeau pe jos. Parcă le era frică să zboare, să nu le ia aripile foc.

Nu mai aveam răbdare. La prânz, nu am putut mânca. Eram emoționat, fericit și credeam că așa va fi întotdeauna. Mama mi-a examinat cu atenție ținuta și, deși știa că mă duc la… „fotbal”, m-a petrecut tăcută până la poartă. Ca s-o înveselesc i-am făcut o reverență și i-am spus râzând: „te las regină pe șatră!”.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (VII)

10167975_228127404047587_965280401_nDupă dezamăgirea suferită la C.A.T., puștiul de 14 ani Ștefan Dobay a primit în sfârșit șansa pe care o aștepta de atâta timp. Și chiar dacă, la un moment dat, cochetase cu Chinezul, având și girul „formidabilului Zemler”, viitorul mare înaintaș a ajuns la o echipă mică, săracă, dar care l-a primit cu brațele deschise, așa cum era. E vorba despre Unirea CFR, acolo unde l-a impresionat pe căpitanul Kiky Halmos jucând… desculț. Dar să-l lăsăm pe Dobay să-și continue povestea…

După absolvirea clasei a IV-a de liceu, la 1 iulie 1924, am încheiat un contract de muncă cu Fabrica Bănățeană de Argintărie, unde puteam învăța îndeletnicirea de a modela metal prețios. Lucram de la șase și jumătate dimineață până la trei după-amiază. Timpul liber îl dedicam sportului și lecturii. Însă în privința fotbalului apărea acum un mare semn de întrebare. De echipa C.A.T. nu mai voiam să aud! La școală nu mai puteam juca pentru că nu mai eram elev. Atunci? Rămânea numai „parcul nostru”, unde aveam o echipă foarte bună.

Uneori duminica mă lua cu el la Arena Sportivă dl. Franz, unul dintre cei mai înfocați susținători ai clubului Chinezul și coproprietarul garajului de mașini de lângă părculețul nostru.

În fiecare marți și joi asistam la antrenamentele echipei, în a cărei linie de atac jucau, pe atunci, Zemler și Mihai Tänzer. Doi jucători de „aur”. „Fenomenalul Zemler”, cum îl numea presa sportivă a epocii, trăgea niște goluri fantastice. Distanța mare și poziția imposibilă erau nimicuri pentru el. Marca de oriunde. Îl urmăream ca o umbră la antrenamente. Mă postam întotdeauna în spatele porții lui Ritter, unde trăgea Zemler. Trăgea ca un tun. Când mingea venea până la mine, fără nici o oprire, șutam din voleu.

Stilul și precizia cu care dădeam mingile înapoi, aproape fără greșeală, l-au surprins pe Zemler și în aceeași săptămână, la următorul antrenament, a trimis după mine, pentru a juca la echipa de juniori. Dar dl. Franz nu m-a lăsat… Se certase cu Chinezul.

***

Anul 1924 a adus mai multe schimbări importante în viața mea. Familia a primit moștenire o casă în Dumbrăvița – azi cartierul IX din Timișoara.

Tot atunci, mama a cumpărat, pentru mine și fratele meu, câte o bicicletă marca „Puch”, cu care mă puteam duce la fabrică. La Dumbrăvița, mi-am găsit repede niște prieteni (amatori de fotbal) însă nu jucători. Când terminam lucrul mă opream pe câmpul din Mehala să asist la antrenamentul unor echipe. Din spatele porții de unde urmăream, când prindeam mingea, trăgeam câteva șuturi din voleu. După astfel de „antrenamente” fulger, puteam clasa jucătorii în două categorii: unii trăgeau bine la poartă și alții trăgeau prost. Ochiul meu format la „școala Zemler” nu mai putea să mă înșele. Criteriul după care îi diferențiam pe acești fotbaliști era simplu: când se trăgea corect, mă plasam ușor și expediam mingea din voleu exact la jucătorul la care voiam. Când se trăgea prost, trebuia să alerg mult, și nu puteam degaja dintr-o dată. Ca atare, nici dirijarea mingii nu mergea cum aș fi vrut. Și cum se trăgea mai mult prost decât bine, alergam cam o jumătate de oră, apoi mă suiam pe bicicletă și mă întorceam acasă, la treburile cotidiene. Într-o zi, după un asemenea „antrenament” scurt, când să plec, se opresc pe Mehala niște jucători echipați, în frunte cu Kiky Halmos, de la Unirea CFR. Bineînțeles că am renunțat să mai plec, postându-mă în spatele porții lor, cu o atenție de pisică la pândă, am trimis mingile în teren cât am putut mai bine. După vreo jumătate de oră au format două echipe pentru a juca la două porți.

– Puștiule! Nu vrei să joci cu noi, că ne lipsește unul? Și fără să aștepte răspunsul meu, portarul Ludwig I mi-a azvârlit un tricou decolorat, iar altcineva mi-a trântit sub nas niște ghete. Am intrat pe teren. Am jucat într-o echipă de care nici nu auzisem, cu jucători adunați de prin Mehala. Echipa lui Kiky Halmos ne-a făcut „terci”. A marcat vreo 4-5 goluri la rând, sufocându-ne. În repriza a doua, am cerut voie să renunț la ghete și să joc desculț, pe post de fundaș sau half centru. Scăpat de greutățile din picioare, am făcut un joc contra înaintării „vedete” de nu s-a mai putut marca nici un gol. Eu însă habar n-aveam în ce echipă am avut onoarea să evoluez. După antrenament, Kiky Halmos și cu un necunoscut, pe care apoi am aflat că îl cheamă Petre Popovici, m-a întrebat dacă vreau să joc fotbal la Unirea CFR.

– Dar eu am paișpe ani. La C.A.T. nu m-au primit nici la juniorii II. Dealtfel, mama nici n-avea de unde să plătească clubului cotizația lunară.

– Dragule, noi nu te întrebăm dacă ai bani de cotizație! Și C.A.T.-ul să fie sănătos. Te întrebăm numai dacă vrei să joci la Unirea CFR.

– Să vorbesc cu mama.

– Vorbește cu mama și joi vino la antrenament!

Când am ajuns acasă, am discutat mai mult de formă cu ai mei despre Unirea CFR, fiindcă eu știam încă de pe drum că rămân cu Kiky Halmos, care îmi arătase atâta dragoste. De data aceasta, mama a fost de acord cu activitatea mea sportivă. Am stabilit ca, în zilele de antrenament, să mănânc la fabrică și apoi să merg direct la teren. Joi, Petre Popovici, când m-a văzut, s-a bucurat mult și a spus:

– Bine ai venit, băiețaș! Du-te acum la magazie pentru echipare. Magazia era un coș de nuiele cu echipament vechi. Ghetele scorojite, aruncate deasupra, parcă se uitau la mine cu mutre schimonosite și cu limba scoasă. Kiky Halmos, căpitanul echipei, imediat a simțit ce se întâmplă cu mine și a șoptit ceva lui Popovici, care a dat afirmativ din cap. Apoi a început antrenamentul. După câteva ture de teren, am intrat la joc. De data aceasta eu am jucat pe post de înaintaș, dar cu ghetele în picioare, nu am putut face nimic. În repriza a doua, am jucat desculț și am marcat două goluri.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979