La 21 decembrie 2004, o veste tristă a fulgerat micuța lume a poloului din Timișoara. Adalbert Stănescu sau „Stubi”, așa cum îl știa toată lumea, s-a stins, la vârsta de 80 de ani. Un personaj carismatic, legat vreme de peste trei decenii de marea sa dragoste, ILSA, pe care a slujit-o atât ca jucător, cât și ca antrenor.

Atunci când „Stubi bacsi” a închis pentru ultima oară ochii, la 21 decembrie 2004, poloul era deja istorie în Timișoara. Ultimele urme ale sportului cu mingea pe apă dispăruseră prin 1999, poate 2000. Intreprinderea ILSA se închisese, făcând loc unui proiect pe care-l regăsim, acum, după un deceniu, tot pe hârtie. Orașul rămăsese fără niciun bazin omologabil pentru polo, ceea ce a frânt din fașă orice tentativă de regenerare a disciplinei pe malurile Begăi. „Stubi bacsi” rămăsese fără rațiunea de a trăi.

Titlul materialului de față nu e deloc o exagerare. E purul adevăr. Născut în 1924, la Timișoara, Adalbert „Stubi” Stănescu a făcut cunoștință cu poloul devreme, în anii săi de pionierat pe aceste meleaguri, în bazinul din curtea Industriei Lânii. Prima legitimare o are în 1938 și rămâne ca jucător activ la gruparea textilistă vreme de exact două decenii, până în 1958. Aici a crescut, văzând cu ochii, aici și-a exersat lovitura nimicitoare, devenind rapid unul dintre cei mai temuți suteuri ai țării.

După război, a făcut parte din echipa care a scris cele mai frumoase pagini din istoria poloului timișorean. Între 1946 și 1951, ILSA a dominat categoric întrecerea internă, cucerind șase titluri consecutive. Cu Stănescu în prim plan, și alături de jucători precum Zoltan Norman, Joszef „Bupsi” Novak, Endre Molnar, Laszlo Bohuniczki, Gyuri Kepich sau Octavian Iosim, echipa de aur a textiliștilor timișoreni n-a putut fi oprită decât de administrația stalinistă, care a apăsat mai puternic pedala de accelerație, generându-le intrarea în scenă invențiilor sistemului, CCA și Dinamo. Practic, după 1951, ILSA nu s-a mai întâlnit decât sporadic cu podiumul, deși le-a făcut „granzilor” bucureșteni zile fripte la Timișoara, chiar și în anii în care se întrezărea deja inevitabilul sfârșit al secției.

Adalbert Stănescu a făcut parte din prima națională olimpică de polo, în 1952, la Helsinki, acolo unde tricolorii, care au trimis o reprezentativă formată pe scheletul ILSA-ei, au ocupat abia locul 17, din 21 de participante. De altfel, „Stubi” a fost unul dintre jucătorii de bază ai naționalei României, adunând 16 selecții și marcând 55 de goluri.

Încă din perioada în care a activat ca jucător, Adalbert Stănescu a preluat și funcția de antrenor al grupării textiliste, pe care a condus-o până în 1970, atunci când i-a predat ștafeta unuia dintre cei mai sârguincioși elevi ai săi, Alexandru Cinteanu. De asemenea, vreme de un deceniu, între 1958 și 1968, a activat și ca arbitru, ajungând să conducă chiar și întâlniri internaționale.

Obligat de comuniști să-și schimbe numele

În certificatul de naștere al lui „Stubi bacsi” scrie Adalbert Sterbentz. De unde și până unde Stănescu? O poveste până la urmă clasică a acelor vremuri. Amenințat de către nou-instalatele autorități comuniste că nu i se va permite ieșirea din țară la o acțiune a echipei naționale, datorită faptului că reprezenta un pericol, poloistul timișorean cedează presiunilor și acceptă să își schimbe numele în Stănescu.

Merite recunoscute târziu

Deși chiar în anii săi de glorie, Federația Română de Polo a recunoscut contribuția majoră a echipei ILSA Timișoara la dezvoltarea acestei discipline în România, onorându-l pe Adalbert Stănescu cu titlul de „Maestru Emerit al Sportului”, forul de la București a uitat multă vreme să-i acorde o distincție pe care o merita cu prisosință. La insistențele lui Anatolie Grințescu, vechiul său rival din bazin și apoi de pe bancă, actualmente președinte al Federației, „Stubi bacsi” a primit, în 2002, titlul de antrenor emerit. Ultima mare bucurie adusă unui mare nume al poloului românesc.

Să revenim, așadar, la cuvintele din titlu. Da, Adalbert Stănescu se confundă cu istoria poloului timișorean, pentru că l-a văzut născându-se, crescând, înflorind și apoi fiind strangulat de nepăsarea și ignoranța din ultimul deceniu al secolului trecut. După moartea ILSA-ei, „Stubi bacsi” a închis și el ochii, discret, pornind spre o lume din care nu se va mai întoarce niciodată. Dar poloul? El când se va întoarce?!

Foto: www.ilsa-timisoara.net