stefan dobay Archives

EURO 2016 | Timișoara a avut nouă reprezentanți la prima întâlnire dintre România și Elveția

Ripensistul Ștefan Dobay a marcat de trei ori la Berna, dar arbitrul german Bockmann i-a validat un singur gol

Naționala de fotbal a României va juca astăzi, de la ora 19, la Paris, în fața Elveției, în a doua etapă din Grupa A de la EURO 2016. Tricolorii au o istorie lungă a întâlnirilor cu reprezentativa Țării Cantoanelor, care a început în urmă cu aproape 83 de ani. La 29 octombrie 1933, Elveția și România remizau la Berna, 2-2, într-un meci în care fotbalul timișorean a avut nu mai puțin de nouă reprezentanți în teren. În cele din urmă, FIFA a dat câștig de cauză elvețienilor, la „masa verde”, deoarece România folosise un jucător ineligibil, pe Gyussi Baratky.

România a întâlnit, în deplasare, Elveția, în toamna anului 1933, în preliminariile Campionatului Mondial din anul următor. Avea să rezulte unul dintre meciurile cu cântec din istoria primei noastre reprezentative, cu controverse atât în teren, cât și în afara lui, după încheierea întâlnirii. Pentru a ne introduce în atmosfera meciului din Țara Cantoanelor, îi dăm cuvântul ripensistului Ștefan Dobay, unul dintre eroii meciului de la Berna, care a povestit pe larg despre această întâlnire în autobiografia sa, Șut… GOOOL!

(…) Am străbătut toată Austria de la Bruck – la nord de lacul Neustadt, prin Viena până la granița de vest, la Feldkirch. În Elveția, pe care o cunoșteam numai din mersul trenului, am intrat pe la punctul de frontieră Buchs, ajungând la Zurich joi seara. Membrii Federației Elvețiene ne-au condos la „Saint-Peters Hotel”, unde am rămas până a doua zi, când am plecat mai departe spre Berna. Acolo urma să aibă loc partida.

Oficialitățile din acest oraș ne-au întâmpinat cu multă cordialitate. Sâmbătă, gazdele au organizat o excursie în cinstea noastră în Alpii Bernezi până la vârful Jungfrau. Munții Elveției au o gravitate aspră. Văile, deosebit de fertile, erau cultivate cu cereale și viță de vie, iar munții aveau pășuni bogate. După masă era programată și o vizită la „La Grande Charteuse”, cunoscuta mănăstire din Alpi. Ordinul călugărilor fusese desființat la începutul secolului nostru (n.r. sec. XX), iar mănăstirea evacuată. Dar în sat și la fabrica de lichior mai erau și acum călugări. Am lăsat în urmă umbrele colosale ale Alpilor, cu regrete, dar și cu speranța de a le revedea.

Victorie scăpată printre degete

România s-a prezentat la Berna cu o formulă înțesată de jucători timișoreni, fie nativi, fie adoptivi, proveniți de la puternicele grupări ale vremii din capitala Banatului. Era cazul lui Rudolf Cotormani și Silviu Bindea, veniți pe Bega pentru a juca la Ripensia. Iar dintre timișorenii get-beget, îi regăsim în formula de start pe portarul William Zombory și jucătorii de câmp Emerich Vogl, Iosif Moravetz, Eugen Lakatos, Grațian Sepi și Ștefan Dobay. Să mai spunem că locul din poartă al lui Zombory, accidentat, a fost luat tot de un timișorean, Adalbert Pullock.

Tricolorii au dominat autoritar întâlnirea de la Berna până spre finalul ei. Stefan Dobay a deschis tabela pentru România, în minutul 18, iar un alt timișorean, Grațian Sepi, a majorat diferența, în minutul 62. Pe final, elvețienii au avut însă o revenire de senzație, primind însă și o mână de ajutor din partea arbitrului german Bockmann. Mai întâi, Hochstrasser a redus din handicap, în minutul 75, pentru ca în minutul 80, Hufschmid să restabilească egalitatea, dintr-o lovitură de pedeapsă discutabilă. Dar să-l lăsăm pe Stefan Dobay să povestească meciul, așa cum s-a văzut din teren:

(…) Deși pe tot parcursul meciului am dominat, marcând cinci goluri, rezultatul final a fost totuși 2-2. În ultimele minute, arbitrul a acordat și un penalty „imaginar” din care elvețienii au egalat. Nu puteam să înțeleg de ce nu a validat primul punct marcat de mine, deși golul fusese regulamentar înscris, din viteză, de la 20 de metri, după o acțiune personală.
La banchet, l-am întrebat pe dl. Bockmann de ce nu ne-a acordat acest punct.
– Cine a mai pomenit asemenea gol, din viteză, în primul minut al meciului, și încă de la 20 de metri? Portarul nici nu l-a văzut. Înseamnă că nu a avut timp să se încălzească de vreme ce nu a reacționat. Era prea de tot.
– Dar pe al doilea?
– Pe al doilea? La al doilea a fost o combinație atât de frumoasă încât am uitat să fluier.
De al treilea gol neacordat, marcat de Baratky, nu l-am mai întrebat.

Elveția: Sechehaye – Minelli, Weiler, Biesler, Gillardoni, Kanel, Sandoz, Hochstrasser, Xam, Rochart, Hufschmied.
România: Zombory (Pullock) – Vogl, Albu, Moravetz, Cotormani, Lakatos, Bindea, Baratki, Sepi, Bodola, Dobay

Și pentru ca tabloul nemulțumirii tricolore să fie complet, FIFA a dat câștătoare Elveția, la „masa verde” (2-0). Motivul? România a utilizat un jucător ineligibil, pe Gyussi Baratky, cel ce evoluase în luna iunie a acelui an pentru naționala Ungariei. Regulamentul forului fotbalistic mondial prevedea, la vremea respectivă, că un jucător poate evolua pentru două naționale diferite doar la cel puțin trei ani distanță. În ciuda înfrângerii dictate din birouri, România avea să se califice la Campionatul Mondial, după o victorie în primăvara următoare, 2-1 cu Iugoslavia, într-o partidă decisivă, disputată la București.

Cum trăiau românii un meci extern al „naționalei” acum opt decenii

Noi, cei de astăzi, suntem privilegiați de progrsul fulminant al tehnologiei, care ne permite să fim la curent cu ceea ce se întâmplă – de pildă – în meciul de diseară, de la Paris, oriunde ne-am afla. Cum trăiau însă microbiștii din București un astfel de meci, extrem de important, al echipei naționale, cu mult timp înaintea apariției transmisiilor televizate, a „stream-urilor” de pe internet, a aplicațiilor de „live score” etc.? Aflăm din numărul din 30 octombrie al Gazetei Sporturilor:

La fiecare meci în deplasare al echipei naționale, o mare de oameni ocupa străzile pe care se aflau redațiile ziarelor de sport pentru a afla ce au făcut tricolorii.

„În mod obișnuit, matchurile internaționale de football suscită un interes covârșitor în rândurile spectatorilor bucureșteni, cari ne asaltează cu telefoanele până târziu noaptea, pentru a afla cu un minut mai devreme rezultatele. Cei cari nu pot uza de un astfel de privilegiu, ne asaltează pur și simplu redacția, ocupând ore întregi strada Anghel Saligny, în așteptarea veștilor, care pe măsură ce ne sosesc sunt afișate într-o vitrină luminoasă.

Aseară însă au fost bătute toate recordurile în această direcție. Toate numerile noastre de telefon au fost sechestrate de cetitorii din oraș cari cereau relațiuni asupra matchului dela Berna, când acesta era încă în curs de desfășurare. Iar strada, animată întotdeauna. Duminică seara a fost de data aceasta o mare de capete. Aproape 5.000 de oameni au ocupat-o de la 3 jumătate, până la ora când am putut afișa rezultatul definitiv al partidei. Între timp, le-am pus la dispoziție rezultatul la pauză și toate amănuntele pe cari le-am căpătat pe cale telefonică dela Berna.

Faptul că mii de oameni au stat înghesuiți ore întregi ocupând literalmente o stradă pentru a putea afla cât mai curând un rezultat, este fără îndoială dovada că publicul nostru sportiv se… occidentalizează. Adică trăiește din ce în ce mai intens zbuciumul sportiv atât de frecvent în țări cu tradiție mai veche, ceiace marchează un progres incontestabil față de trecutul apropiat.

Constatarea aceasta o facem cu vădită satisfacție, deși vacarmul din stradă a ținut în loc lucrările redacției până noaptea târziu…”

EURO 2016 | Sub privirile lui Jules Rimet, România a spulberat Franța la prima întâlnire, cu șapte timișoreni în teren

Stadionul „ONEF” (ulterior ANEF și Republicii), gazda primei întâlniri dintre România și Franța, la 12 iunie 1932

România și Franța se vor afla vineri față în fața pentru 16-a oară în istorie, la deschiderea ediției 2016 a Campionatului European. Cele două reprezentative se duelau pentru prima oară tot în luna iunie, însă în 1932, pe stadionul bucureștean „ONEF”, în cadru amical. Favorită certă în opinia specialiștilor vremii, România s-a impus la scor de tenis în fața „cocoșilor”, 6-3, într-un joc în care evoluau nu mai puțin de șapte fotbaliști timișoreni. O, tempora…

La 12 iunie 1932, stadionul „ONEF” era luat cu asalt de peste 10.000 de iubitori ai fotbalului, pentru o întâlnire extrem de atractivă. România primea vizita Franței, o națiune care, la vremea respectivă, nu era considerată încă o forță a fotbalului european, dar care atrăgea în rândul bucureștenilor.

De altfel, presa românească anticipa o victorie clară a României, după cum aflăm de pe prima pagină a cotidianului Gazeta Sporturilor, din 13 iunie 1932:

România a învins Franța!*
Nu este în propozițiunea de mai sus nimic neașteptat. Aproape toată lumea, vorbind firește de acei cari pot să drămuiască cu oarecari pretenții raportul de valori internaționale pe tărâm sportiv, a prevăzut victoria aceasta.
Ba chiar, au fost câțiva cari ca și noi, au indicat-o la o bună diferență. Și totuși, niciuna din victoriile noastre internaționale, asupra Jugoslaviei, asupra Austriei, sau asupra Greciei, n-a condensat mai mult entuziasm, mai multă satisfacție generală, decât succesul de eri. Care este dedeparte cea mai netedă victorie din câte am obținut.

*) Am păstrat ortografia și sintaxa originală, așa cum a văzut lumina tiparului în 1932, precizare valabilă și pentru citatele ce vor urma.

România era antrenată de Costel Rădulescu, însă rolul esențial în formarea echipei a avut-o timișoreanul Rudolf Wetzer, primul jucător cu adevărat uriaș lansat pe Bega, care era căpitanul echipei. De altfel, fotbalul timișorean era puternic reprezentat la fiecare acțiune a echipei naționale în anii respectivi, dovadă fiind și formula de joc aleasă pentru jocul cu Franța, în care nu mai puțin de șase titulari proveneau din capitala Banatului: Rudolf Burger, Adalbert Hrehuss, Petre Steinbach, Ladislau Raffinski, Rudolf Wetzer și Alexandru Schwartz, pe parcurs mai intrând și Stefan Dobai.

Meciul a fost, practic, fără istoric, în condițiile în care România conducea cu 3-0 încă din minutul 18. Cele șase goluri ale tricolorilor au fost marcate de trei jucători: orădeanul Iuliu Bodola (min. 8, 84) și timișorenii Rudolf Wetzer (15, 72) și Alexandru Schwartz (18, 50). Intrat în minutul 55 al întâlnirii, ripensistul Ștefan Dobay avea să povestească, peste ani, în biografia sa, Șut… GOOOL!, ce s-a aflat totuși în spatele acestei înlocuiri, în condițiile în care „Calul” era accidentat.

În repriza a doua, în minutul 55, Schwartz s-a accidentat și Rudy Wetzer m-a solicitat să intru în joc, deși eram cu glezna inflamată. Mi-a fost greu și pentru motivul că nu mai jucasem de mult timp pe post de inter-dreapta. (…) Glezna mea s-a umflat foarte mult și a început să mă doară. Schwartz mi-a jurat „cu două degete ridicate”, că deși accidentat, mai putea să joace, dar că s-a înțeles din ochi cu vulpoiul de Rudy Wetzer să mă introducă în echipă, pentru că eram… „tuns în cap” – cătană fără bani – și astfel să pot încasa și eu prima de „zece hârtii” plătită de Federație.
– Cu „zece hârtii” poți să-ți faci comprese la picior… și în definitiv de ce să mă doară numai pe mine și să nu te doară și pe tine?

Rudy Wetzer, un „geniu al footballului nostru”

Timișoreanul Rudy Wetzer (1901-1993) a fost cel mai bun jucător al României la prima întâlnire cu Franța

În numărul din 13 iunie 1932, Gazeta Sporturilor a realizat și scurte analize individuale ale jucătorilor care au învins categoric Franța, printre remarcați numărându-se, evident, și timișorenii Wetzer și Schwartz, care au adus împreună patru din totalul de șase reușite ale României. Să dăm citire aprecierilor notate în dreptul celor șase timișoreni titulari:

BURGER, masiv și plin de energie, a clarificat multe situații delicate. A fost fericit în degajări. În repriza a doua spre sfârșit a slăbit enorm, manifestând semnele unei condiții fizice șubrede.
HREHUSS a jucat admirabil prima repriză. A marcat aripa cu multă dibăcie. A știut să se plaseze și a atacat cu rost. N-a lăsat aceiaș impresie în repriza a doua, pentru că a trebuit să compenseze anumite insuficiențe a lui Burger.
STEINBACH l-a surclasat pe Kouscar, deși n-a fost în cea mai mare formă. Totuș, să-i recunoaștem lui Steinbach meritele ce i se cuvin pentru victoria de eri. A susținut înaintarea cu un serviciu impecabil. Spre sfârșit a slăbit din cauză că prea trebuia să compenseze numeroasele lipsuri defensive cauzate de Burger sau Albu. Afară de aceasta, credem că Steinbach ar fi trebuit să se odihnească, altfel, condiția lui fizică va lăsa din ce în ce mai mult de dorit.
RAFFINSKI a jucat fără greșeală. Este un half de încredere. Îi poți încredința orice aripă. Plin de vigoare, joacă în acelaș ritm din primul până în ultimul moment. „Rafi” e în formă mare și a rezolvat prin aceasta o mare criză a postului de mijlocaș stânga.
WETZER a fost cel mai bun înaintaș. Chiar dacă alții au realizat mai mult, să nu uităm că cea mai mare activitate tot el a desfășurat-o. Toți au jucat prin Rudy, toți au fost conduși de acest geniu al footballului nostru. Ca în vremurile de mare glorie a marcat când a fost să marcheze, dar ce e mai interesant e felul cum a mișcat înaintarea. Precizia deschiderilor sale, subtilitatea inițiativelor în tripletă au entuziasmat. Să nu uităm că afară de goalurile marcate de el, goalurile lui Schwartz și ultimul punct a lui Bodola sunt în strânsă legătură cu inițiativele lui Wetzer.
SCHWARTZ a pășit cu dreptul în rândurile internaționalilor. Cu Wetzer a făcut minuni și ajutat de buna sa clasă, s-a înțeles imediat cu Glanzmann. A arătat multă pătrundere și o mare ușurință de a marca atunci când e bine servit.

Jules Rimet, impresionat de Wetzer & co

Francezul Jules Rimet, primul președinte al FIFA, a fost pe stadionul bucureștean ONEF la 12 iunie 1932

La partida de pe ONEF a asistat însuși primele președinte al FIFA, francezul Jules Rimet, care a ținut să felicite echipa României pentru victorie. „A câștigat echipa mai bună. Toate legile sportului au fost respectate, e vorba deci de o performanță regulată, pentru care vă felicit”, a declarat Rimet, citat de Gazeta Sporturilor.

Tot în numărul din 13 iunie 1932 al ziarului, căpitanul Franței, Chardar, recunoștea superioritatea tricolorilor: „Ne-am supus unui adversar superior. Suntem mulțumiți de felul cum s-au desfășurat lucrurile. Echipa noastră a făcut tot ce a putut în fața unui adversar mai bine pregătit. Să sperăm că n-a fost primul match Franța – România și în unul din viitoarele ne vom revanșa”.

Eroul partidei, timișoreanul Rudy Wetzer, spunea la finalul întâlnirii că proporțiile scorului puteru fi mult mai mari în favoarea României: „Sunt încântat. Țineam de mult să reintru în echipa națională și îmi pare bine că publicul e mulțumit de mine. Echipa noastră o consider bine pusă la punct. Dacă insistam după 4-0, cred că ajungeam la opt goaluri. Ar fi fost senzațional, pentru că fiecare cunoaște prestigiul Franței. Din echipa franceză, nu mi-a plăcut decât Korb”.

12 iunie 1932
București, stadion ONEF, spectatori 10.000
România – Franța 6-3 (3-0)
Bodola 8, 84, Wetzer 15, 72, Schwartz 18, 50 – Chardar 58 (pen.), Liberatti (77), Rohlion (78).

România: Czinczer – Burger, Albu – Hrehuss, Steinbach, Raffinski – Glanzmann, Schwartz (55, Dobay), Wetzer (C), Bodola, E. Kocsis.
Franța: Tassin – Mairesse, Chardar (C) – Scharvath, Laurent, Kauscar – Rodriguez, Liberatti, Alcazar, Korb, Rohlion.

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (X)

După debutul în forță de la Jimbolia, Ștefan Dobay s-a remarcat, încetul cu încetul, ca un marcator pursânge. Ajungem astfel la ultimul episod al poveștilor marelui înaintaș timișorean. În această serie, am redat fragmente din autobiografia sa care evocă anii săi de ucenicie fotbalistică, încercând totodată să vă readucem în atmosfera Timișoarei din urmă cu un veac. Așadar, în cuvintele lui Dobay, sfârșitul anilor 20, cu decăderea Chinezului și declanșării crizei financiare din 1929…

În 1925, echipa C.S. Unirea CFR a hotărât să-și întărească formația, achiziționând jucători consacrați: astfel, de la Chinezul a trecut la noi faimosul portar Zombory, agil ca o pisică, vestit, printre altele, și pentru loviturile de la 11 mewtri.

În campionatul districtual al anului 1926, Unirea CFR ocupa locul al doilea, după Chinezul. Rudy Wetzer și cu Zemler făceau pe teren adevărate ravagii. De altfel, Wetzer, cu o muncă de titan, a lărgit și a dat un imbold deosebit fotbalului românesc, imprimându-i amprenta puternicei lui personalități.

În anul 1927, Unirea CFR fuzionează cu CS Banatul, echipă cu jucător de cea mai mare valoare: Ghiță Ciolac, Babin, Kondor, Madarasz, Talian, Iunațiu II, Daum, Mayer, Kiky Halmoș, Stanciu, Babeș, Cionca, Drăghici, Studenik, Kiss, Aliteanu, Fibișan și încă multe alte talente.

La 22 iunie 1927, am fost selecționat pentru partida internațională interorașe Timișoara – Budapesta. Echipa Timișoarei, formată numai din jucători valoroși, a învins cu 2-0 puternica reprezentativă maghiară, care era de fapt reprezentativa Ungariei. În partea a doua a partidei, Matek fiind accidentat, am fost introdus în echipă, formând aripa stângă Dobay – Zemler, idolul meu. După această partidă, jucătorii de fotbal din Timișoara mă priveau cu admirație.

Anul 1928. Pe linie profesională îmi însușisem bine modelarea argintului și voiam să învăț și taina de presator de metal nobil. Era o treabă grea, care solicita mult musculatura brațelor și a pieptului, pentru a strânge presa. Munceam din greu atât la serviciu, cât și pe terenul de fotbal.

Echipa Banatul ajunsese la același nivel cu Chinezul. Un meci direct între ele s-a terminat cu rezultatul 2-2.

În acel an, Chinezul pierde campionatul țării, după ce îl deținuse timp de șase ani consecutiv. Supărare, nemulțumiri etc. Marii jucători au încheiat contracte cu alte echipe străine sau din București. Evenimentul avea să aibă reprecusiuni nefavorabile asupra fotbalului românesc. Echipa Banatul trece în fruntea clasamentului districtual.

În 1929, situația economică a țării este dezastruoasă. Se încearcă salvarea prin „curba de sacrificiu”. Șomajul face ravagii. Jucătorii timișoreni, rămași fără serviciu, se răspândesc în toată țara. Unge ajungeau, înjghebau câte o echipă de fotbal. Balanța sportului începe totuși să încline spre capitală, unde se întrezărea o viață fotbalistică cu mari perspective.

Chiar și în această amosferă neprielnică, noi, cei de la Banatul, ne vedeam serios de antrenamente și ne verificam forțele în fiecare duminică, în jocuri cu echipe valoroase, la care obțineam rezultate concludente: 9-1 cu Fratelia, 4-1 cu C.A.T. etc.

La sfârșitul anului, activitatea fotbalistică a fost încheiată cu aprecieri importante pentru cariera mea, exprimate în Gazeta Sporturilor din 28 decembrie: „Dobay în fruntea celor mai buni trăgători” (foto).

– SFÂRȘIT –

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7
Episodul 8
Episodul 9

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (IX)

Cariera celui mai valoros atacant pe care l-a avut Timișoara, Ștefan Dobay, a început într-o zi de toamnă, cu peste 91 de ani în urmă, la Jimbolia. Puștiul care chiar în acea zi împlinea 15 ani, era copleșit de emoție la primul său joc oficial pentru Unirea CFR. Dar chiar și așa, a sfârșit prin a marca de trei ori pentru echipa sa.

…La 26 septembrie 1924, zi în care împlineam 15 ani, eu, ștefan Dobay – Bibe – cum îmi spuneau prietenii mei din părculeț – făceam prima deplasare din viața mea, ca fotbalist, cu echipa de seniori „UNIREA C.F.R.”, la Jimbolia, și îmi repetam în gând, privind prin fereastra vagonului, data acestui eveniment, ca să nu o uit. Locomotiva avea seria 220, serie care azi nu se mai găsește decât la muzeu. Două roți mici în față, două mari în spate, și un coș lung prin care ieșea un fum negru și gros de cărbune. De mirosul acela de „tren”, care-mi evoca copilăria, mi-a fost dor toată viața. Un șuierat asurzitor și ne-am pus în mișcare. Treceam tot mai repede prin macazuri, iar străzile Timișoarei îmi păreau tot mai romantice. Beregsău, Cărpiniș, Jimbolia. Fiindcă era oraș de frontieră, în gară se plimbau grăniceri, vameși, ceferiști. La sosire, echipa noastră de fotbal a fost primită cu fanfara, care în ritm de marș ne-a condus prin centrul orașului, până la teren…

Kiky Halmos a angajat o birjă pentru cele două coșuri cu echipament de care aveam grijă împreună cu Talian, ca fiind cei mai tineri din formație. Era prima oară în viața mea când mă plimbam într-o trăsură. Nu agățat de ea… ca atunci când ne jucam de-a Sherlock Holmes.

Fanfara cânta mereu. La auzul ei, de prin curți apăreau zoriți la porți copii desculți, cu cămășuța până la buric. Cei mai curajoși, urmați de cățelul lor de joacă, se alăturau voioși, formând un cortegiu vesel și pitoresc pe străzile Jimboliei. Sufletul îmi era plin de fericire. Aveam 15 ani și mă credeam nemuritor.

La arenă, până la începerea jocului, fanfara cânta spre desfătarea spectatorilor. Terenul era înconjurat de grădini, iar noi ne dezbrăcam într-un șopron. Hainele le agățam în cuiele bătute în scândurile din jur. Peste o ladă cu ovăz așezasem coșurile cu echipament, încuiate cu un băț și un lacăt la capăt. Când Kiky Halmos le-a deschis, în loc de vechiul echipament, „magazia” era plină de lucruri nou nouțe, cu mirosul acela de proaspăt. Tricourile erau în dungi verticale, albastru cu galben, chilotul bleumarin din material lucios, jambiere albastre cu rever galben și ciorapi albi de bumbac.

Gazdele aveau tricouri în dungi late, roșu și alb, chilotul alb, jambiere roșii. Fanfara intona un marș. Căpitanii echipelor au degajat mingea în aer; după ei, am apărut și noi pe teren. Clipe de neuitat pentru mine. Inima îmi bătea cu putere. Mi s-au încurcat picioarele și era gata-gata să cad. Apărătorii formau un cerc și aruncau mingea în înaltul cerului, iar noi, înaintașii, îl încercam pe portarul Ludwig. Încercările mele au fost însă nereușite, deoarece primul șut, pe care am vrut să-l trag, n-a nimerit mingea, ci glezna mea stângă. Senzație de rece. Nebuloasă de stele verzi. Kiky Halmos mi-a spus să alerg, să fac aplecări, apoi câteva sprinturi ca să-mi treacă emoția. Când arbitrul ne-a chemat în centru, îmi revenisem deja. În primul sfert de oră am jucat atât de mizerabil, încât nici din întâmplare nu m-am întâlnit cu mingea. Dacă în părculeț aș fi jucat atât de slab, Kragel m-ar fi schimbat imediat, chiar și din echipa aceea de stragă. Coechipierii încercau să mă ajute. La un moment dat, Frech, care juca aripă, îmi centră mingea. În loc să trag la poartă din voleu, am căzut și m-am lovit din nou la glezna stângă. Portarul Ludwig m-a chemat și m-a stropit cu câteva căni de apă dintr-o găleată pregătită lângă el. Gazdele, înghesuite în propriul lor teren, văzându-l pe Ludwig ieșit din poartă, ne-au „trăsnit” în clipa aceea un gol de la distanță. Scor: 1-0. Eram definitiv pierdut și compromis. În schimb, publicul a jubilat, fanfara a intonat câteva măsuri dintr-un marș glorios și, bineînțeles, jocul a continuat. Într-un târziu, Chambre a egalat: 1-1. În pauză, Kiky Halmos m-a dezbrăcat până la brâu, a aruncat vreo două găleți de apă pe mine, mi-a cumpărat o limonadă, m-a mângâiat și mi-a spus:

– Hai pe ei, fără teamă, că tu ești cel mai bun dintre noi toți. Însă tot gazdele au marcat în repriza a doua. Arbitrul a dictat un 11 m și scorul a devenit 2-1. Primesc o minge pe sus.

– Trrrage! aud deodată un glas cunoscut.

Trag din voleu. 2-2. Primul meu gol la un joc oficial. În fața unui public numeros. La scorul de 2-2 m-am liniștit. După câteva clipe, prind o altă minge și, de la 20 de metri, șut și gol! 3-2. Impresia pe care a făcut-o acest gol asupra publicului a fost atât de puternică, încât după 32 de ani, în 1956, când am trecut cu echipa națională prin Jimbolia, localnicii îmi aminteau încă de acel meci. În continuare, s-au mai marcat 2 goluri, dintre care ultimul tot de mine. Coechipierii m-au felicitat și m-au îmbrățișat:

– Trei goluri la primul joc reprezintă un succes, și nu unul dintre cele mai ușoare.

După ce am sărbătorit victoria, la opt seara am părăsit orașul, lăsând în urmă peronul din Jimbolia învăluit în acea nostalgie a gărilor pustii.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7
Episodul 8

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (VIII)

Ștefan Dobay se apropia de împlinirea vârstei de 15 ani. După cum a povestit în episodul trecut, fusese invitat de cei de la Unirea CFR să evolueze la prim echipă, în ciuda vârstei sale fragede. Fără să aibă grija plătirii unei cotizații lunare, așa cum era regula la C.A.T. În rândurile care urmează, Dobay vorbește despre primele zile la gruparea feroviară și despre pregătirile pentru primul meci în culorile echipei.

Directorul atelierelor CFR a ridicat în fața echipei Chinezul (care ieșise din cadrul CFR) pretenții asupra dreptului de folosire a „Arenei Sportive”. Și, astfel, ne-am instalat la „Arenă”.

La primul antrenament pe stadion, Popovici m-a așteptat cu maistrul pantofar Waniek, care făcea ghete de comandă. Ulterior, conducătorii ceferiști ne-au amenajat un vestiar cu două bănci, fiecare având locul lui; ne-au făcut o fântână la colțul tribunei, au instalat lumină electrică și o sobă de cărbuni într-un colț al vestiarului. Apoi, au sosit și ghetele mele noi; îmi veneau „mănușă”, nu altceva. Din clipa aceea, șuturile mele deveniră mai puternice, iar jocul mai ordonat și mai sigur.

Nu era greu să se constate că în afară de fundașul Talian și de mine, nu prea erau jucători corespunzători în echipa de juniori. Eu îmi vedeam de drumul meu. De viața mea sportivă. Mergeam aproape zilnic la Arenă, unde am învățat foarte multe elemente tehnice noi de la Kiky Halmos, de la Kondor și de la Chambre, un alt mare jucător al epocii. Încetul cu încetul ne-am acomodat unii cu alții, iar eu m-am obișnuit, în sfârșit, cu ghetele de fotbal. În ultima vreme, Kiky Halmos lucra într-un tempo drăcesc cu mine. Îmi scotea sufletul. Dar îmi plăcea! El era mic de statură, dar foarte mobil, elastic și avea o formidabilă detentă. Juca pe post de mijlocaș centru. Pe mine mă folosea ca înaintaș și aproape numai în echipa lui. Nu-l înțelegeam deloc. Aveam numai 14 ani, iar el mă antrena în echipa mare.

Sfârșitul lui septembrie a adus o serie de schimbări în conducerea clubului ceferist. Popovici, conducătorul echipei seniorilor, a anunțat că duminică, 26 septembrie 1924, echipa I va juca la Jimbolia.

– Plecarea va avea loc la ora 14.30. Deci la ora 14 întreaga echipă va fi prezentă pe peronul gării mari, inclusiv Dobay.

Petre Popovici a mai spus ceva, dar eu nu am mai auzit nimic. De bucurie, simțeam că vestiarul se învârtește cu mine. Duminică împlineam 15 ani.

În dimineața aceea m-am trezit la cântatul cocoșilor. Grădina noastră de la Dumbrăvița era înmuiată în lumină. Sub pătul, mama pregătise, pentru astâmpărul foamei de dimineață, pâine, miere și o oală de pământ plină cu lapte. Am băut câteva guri la repezeală și apoi m-am dus prin grădină să mă joc cu Tupi, cățelul nostru, care se zbenguia și se răsfăța în jurul meu. Vremea era atât de călduroasă, încât fluturii mergeau pe jos. Parcă le era frică să zboare, să nu le ia aripile foc.

Nu mai aveam răbdare. La prânz, nu am putut mânca. Eram emoționat, fericit și credeam că așa va fi întotdeauna. Mama mi-a examinat cu atenție ținuta și, deși știa că mă duc la… „fotbal”, m-a petrecut tăcută până la poartă. Ca s-o înveselesc i-am făcut o reverență și i-am spus râzând: „te las regină pe șatră!”.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (VII)

După dezamăgirea suferită la C.A.T., puștiul de 14 ani Ștefan Dobay a primit în sfârșit șansa pe care o aștepta de atâta timp. Și chiar dacă, la un moment dat, cochetase cu Chinezul, având și girul „formidabilului Zemler”, viitorul mare înaintaș a ajuns la o echipă mică, săracă, dar care l-a primit cu brațele deschise, așa cum era. E vorba despre Unirea CFR, acolo unde l-a impresionat pe căpitanul Kiky Halmos jucând… desculț. Dar să-l lăsăm pe Dobay să-și continue povestea…

După absolvirea clasei a IV-a de liceu, la 1 iulie 1924, am încheiat un contract de muncă cu Fabrica Bănățeană de Argintărie, unde puteam învăța îndeletnicirea de a modela metal prețios. Lucram de la șase și jumătate dimineață până la trei după-amiază. Timpul liber îl dedicam sportului și lecturii. Însă în privința fotbalului apărea acum un mare semn de întrebare. De echipa C.A.T. nu mai voiam să aud! La școală nu mai puteam juca pentru că nu mai eram elev. Atunci? Rămânea numai „parcul nostru”, unde aveam o echipă foarte bună.

Uneori duminica mă lua cu el la Arena Sportivă dl. Franz, unul dintre cei mai înfocați susținători ai clubului Chinezul și coproprietarul garajului de mașini de lângă părculețul nostru.

În fiecare marți și joi asistam la antrenamentele echipei, în a cărei linie de atac jucau, pe atunci, Zemler și Mihai Tänzer. Doi jucători de „aur”. „Fenomenalul Zemler”, cum îl numea presa sportivă a epocii, trăgea niște goluri fantastice. Distanța mare și poziția imposibilă erau nimicuri pentru el. Marca de oriunde. Îl urmăream ca o umbră la antrenamente. Mă postam întotdeauna în spatele porții lui Ritter, unde trăgea Zemler. Trăgea ca un tun. Când mingea venea până la mine, fără nici o oprire, șutam din voleu.

Stilul și precizia cu care dădeam mingile înapoi, aproape fără greșeală, l-au surprins pe Zemler și în aceeași săptămână, la următorul antrenament, a trimis după mine, pentru a juca la echipa de juniori. Dar dl. Franz nu m-a lăsat… Se certase cu Chinezul.

***

Anul 1924 a adus mai multe schimbări importante în viața mea. Familia a primit moștenire o casă în Dumbrăvița – azi cartierul IX din Timișoara.

Tot atunci, mama a cumpărat, pentru mine și fratele meu, câte o bicicletă marca „Puch”, cu care mă puteam duce la fabrică. La Dumbrăvița, mi-am găsit repede niște prieteni (amatori de fotbal) însă nu jucători. Când terminam lucrul mă opream pe câmpul din Mehala să asist la antrenamentul unor echipe. Din spatele porții de unde urmăream, când prindeam mingea, trăgeam câteva șuturi din voleu. După astfel de „antrenamente” fulger, puteam clasa jucătorii în două categorii: unii trăgeau bine la poartă și alții trăgeau prost. Ochiul meu format la „școala Zemler” nu mai putea să mă înșele. Criteriul după care îi diferențiam pe acești fotbaliști era simplu: când se trăgea corect, mă plasam ușor și expediam mingea din voleu exact la jucătorul la care voiam. Când se trăgea prost, trebuia să alerg mult, și nu puteam degaja dintr-o dată. Ca atare, nici dirijarea mingii nu mergea cum aș fi vrut. Și cum se trăgea mai mult prost decât bine, alergam cam o jumătate de oră, apoi mă suiam pe bicicletă și mă întorceam acasă, la treburile cotidiene. Într-o zi, după un asemenea „antrenament” scurt, când să plec, se opresc pe Mehala niște jucători echipați, în frunte cu Kiky Halmos, de la Unirea CFR. Bineînțeles că am renunțat să mai plec, postându-mă în spatele porții lor, cu o atenție de pisică la pândă, am trimis mingile în teren cât am putut mai bine. După vreo jumătate de oră au format două echipe pentru a juca la două porți.

– Puștiule! Nu vrei să joci cu noi, că ne lipsește unul? Și fără să aștepte răspunsul meu, portarul Ludwig I mi-a azvârlit un tricou decolorat, iar altcineva mi-a trântit sub nas niște ghete. Am intrat pe teren. Am jucat într-o echipă de care nici nu auzisem, cu jucători adunați de prin Mehala. Echipa lui Kiky Halmos ne-a făcut „terci”. A marcat vreo 4-5 goluri la rând, sufocându-ne. În repriza a doua, am cerut voie să renunț la ghete și să joc desculț, pe post de fundaș sau half centru. Scăpat de greutățile din picioare, am făcut un joc contra înaintării „vedete” de nu s-a mai putut marca nici un gol. Eu însă habar n-aveam în ce echipă am avut onoarea să evoluez. După antrenament, Kiky Halmos și cu un necunoscut, pe care apoi am aflat că îl cheamă Petre Popovici, m-a întrebat dacă vreau să joc fotbal la Unirea CFR.

– Dar eu am paișpe ani. La C.A.T. nu m-au primit nici la juniorii II. Dealtfel, mama nici n-avea de unde să plătească clubului cotizația lunară.

– Dragule, noi nu te întrebăm dacă ai bani de cotizație! Și C.A.T.-ul să fie sănătos. Te întrebăm numai dacă vrei să joci la Unirea CFR.

– Să vorbesc cu mama.

– Vorbește cu mama și joi vino la antrenament!

Când am ajuns acasă, am discutat mai mult de formă cu ai mei despre Unirea CFR, fiindcă eu știam încă de pe drum că rămân cu Kiky Halmos, care îmi arătase atâta dragoste. De data aceasta, mama a fost de acord cu activitatea mea sportivă. Am stabilit ca, în zilele de antrenament, să mănânc la fabrică și apoi să merg direct la teren. Joi, Petre Popovici, când m-a văzut, s-a bucurat mult și a spus:

– Bine ai venit, băiețaș! Du-te acum la magazie pentru echipare. Magazia era un coș de nuiele cu echipament vechi. Ghetele scorojite, aruncate deasupra, parcă se uitau la mine cu mutre schimonosite și cu limba scoasă. Kiky Halmos, căpitanul echipei, imediat a simțit ce se întâmplă cu mine și a șoptit ceva lui Popovici, care a dat afirmativ din cap. Apoi a început antrenamentul. După câteva ture de teren, am intrat la joc. De data aceasta eu am jucat pe post de înaintaș, dar cu ghetele în picioare, nu am putut face nimic. În repriza a doua, am jucat desculț și am marcat două goluri.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (VI)

Drumul spre marea performanță e presărat cu multe bucurii, dar și cu la fel de numeroase obstacole ori crunte dezamăgiri. Ștefan Dobay a trăit și el pe pielea lui o întâmplare descurajatoare, la ceea ce ar fi trebuit să fie primul său meci oficial, pentru juniorii Clubului Altetic Timișoara. Asta la doar câteva zile după ce, la inițiativa internaționalului Kozovits, jucase în meciul-școală al echipei mari, căreia îi lipsea fundașul stânga. Poveștile lui Ștefan Dobay, din Timișoara anilor ’20, continuă…

În primăvara lui 1923, Carol Kragel m-a prezentat la C.A.T., întrucât, dintre toți cei pe care îi antrenase, numai în mine întrezărea un viitor fotbalist. Atmosfera era cam rigidă și nu am fost primit cu prea mult entuziasm. Singurul om care s-a bucurat sincer și fără nici o reținere a fost Kozovits.

– Puștiule, mi-a strigat el râzând și, într-o clipă, m-a îmbrățișat la pieptul lui puternic. Măi puștiule, ce bine îmi pare că ai venit să joci la noi. Și ochii lui blânzi surâdeau cu bucurie sinceră. Apoi a plecat să se echipeze pentru antrenament, iar eu am rămas cu juniorii, colegii mei de liceu.

Am început antrenamentul cu alergare: cinci ture de teren, obligatoriu pentru toți. Când s-au format echipele, s-a constatat că lipsește fundașul, care era perechea lui Kozovits. Rămăseserăm câțiva în afară, printre care și eu, deocamdată spectator.

– Puștiule, ia vino încoace! Și dintr-un salt am și fost lângă el. Stai aici lângă mine să joci fundaș stânga!

Pentru mine era ceva nemaipomenit. Să ajung să joc fundaș cu Kozovits, marele internațional. Și am jucat. Exact așa cum m-a îndrumat el pe tot parcursul jocului: curajos, atent, și aproape bine. După antrenament, mi-a spus:

– Ai jucat bine, puștiule! Azi-mâine te vâd în echipa întâia. Să te ții de fotbal, băiete. Să te ții de fotbal!

În drum spre casă, mă obseda un gând: de ce mi-o fi spus el, marele Kozovits, să mă țin de fotbal? (În 1972, cu ocazia Olimpiadei de la München, Alexandru Kozovits a făcut parte dintre aceia care au fost onorați să poarte flacăra olimpică pe teritoriul Timișoarei).

Acasă le-am povestit emoționat, fratelui și mamei, impresiile de la primul meu meci. Mamei nu-i venea să creadă că eu am jucat cot la cot cu Kozovits. Fratele meu, copil încă, mai puțin ar fi putut înțelege el o asemenea ispravă. Ei au apreciat strădania mea mult mai târziu, când trecuse copilăria și timpul încurajărilor, pe care le-aș fi dorit și meritat pe atunci. Dar – când abia începeau să-mi crească aripile – din casa noastră numai bunica a intuit ce se va întâmpla cu mine. De altfel, constituiam singura rațiune a existenței ei. Așa… plin de păcatul fotbalului cum eram.

***

În septembrie începea campionatul. Pentru primul joc oficial din viața mea eu m-am pregătit în mod cu totul deosebit. Duminică dimineață, la ora 9, evoluau juniorii II C.A.T. cu Banatul și juniorii I C.A.T. cu R.G.M.T – II. La ora 8 eram deja la teren și așteptam să fiu repartizat la una dintre garnituri. Formația a II-a era anunțată, însă fără mine. Îmi bătea inima ca o toacă de schit în vârful munților, când este vijelie, și în gândul meu mă vedeam direct în echipa I de juniori. Îmi bubuiau urechile. Parcă stăteam pe un motor care duduie. În fine, s-a terminat o repriză din jocul de deschidere. Am fost chemați să ne echipăm pentru partida care urma. Eram bucuros la gândul că aș putea să joc de la început în echipa I. Însă, când s-a anunțat formația de juniori I, numele meu n-a fost pomenit. N-am auzit, mi-am zis. Dar conducerea hotărâse ca eu să joc altă dată.

Am ieșit din vestiar tăcut. Se prăbușise totul cu mine. parcă mă înghițeau lent nevăzute nisipuri mișcătoare. Cum să apar acasă, în fața mamei? M-am târât cum am putut până la Arena Sportivă, dar n-am intrat. M-am cățărat cu sufletul „în cârje” în vârful unui plop, și acolo, neștiut de nimeni, am plâns până seara târziu, când printre ramuri au început să se zărească stele, licărind în depărtări.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (V)

Ștefan Dobay a fost, în copilărie, un apropiat al echipei Clubul Atletic (C.A.T.), o formație ce pe plan local reprezenta cel mai acerb rival al Chinezului. Cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanți atacanți din istoria fotbalului românesc își continuă povestea cu un episod petrecut în 1922, când însuși Alexandru Kozovits, unul dintre primii timișoreni din naționala României, i-a oferit șansa de a urmări pe viu un C.A.T. – Chinezul.

În urma exercițiilor tehnice zilnice, a înotului practicat cu regularitate în fiecare vară, am căpătat îndemânare, elasticitate, rezistență, viteză și alte calități. Viteza în fotbal înseamnă – înainte de orice – rapiditate de gândire și execuție tehnică, în așa fel încât mingea să ajungă cât mai repede la poarta adversă.

Vara anului 1922 a trecut repede. Intrasem în clasa a III-a și învățam bine. Fiind și un bun jucător de fotbal, am devenit titular în echipa liceului. Mă iubeau toți profesorii, dar mai ales elevii. Îmi ofereau, din simpatie, pachete întregi cu șuncă de Praga, salam de Sibiu, cârnați afumați de casă, ficat de gâscă, cartoane cu prăjituri, ciocolată și cutii de bomboane.

Ca să nu am discuții acasă, îmi vedeam serios de școală, dar și de fotbal. În afară de antrenamentele zilnice din părculeț, Kragel mă lua cu el la meciuri, astfel încât eram prezent la Arena Sportivă, indiferent cine juca. Într-o zi mă opresc în fața unui afiș de la colțul străzii mele, care anunța derby-ul local: C.A.T. – Chinezul. În timp ce citeam a nu știu câta oară afișul, simt că se lasă o greutate pe umărul meu. Am încremenit. Cu inima bătându-mi gata să iasă din piept, mă uit peste umărul meu blocat. Era Alexandru Kozovits, renumitul jucător al echipei C.A.T., căruia îi fusesem prezentat în părculeț de către Carol Kragel.

– Ce faci, puștiule? Te uiți la afișul de duminică? – și, cât ai clipi, m-a întors spre el cu mâinile-i grozave, ca lopețile brutarului nostru Simonici, și zâmbind cu fața lui trandafirie mi-a spus:

– Duminică la ora 3 să mă aștepți la gura tunelului. Eram „pierdut” de emoție. Vorbeam cu un internațional.

– Vă mulțumesc, domnule!

M-a strâns ușor cu două degete de obraz și a plecat. Iar eu, din două-trei salturi, am ajuns acasă și i-am povestit mamei ce invitație neașteptată mi-a făcut domnul Kozovits. Mama credea, și nu prea, pentru că ea… cumpăra carne de la Kozovits! Dar, nu mi-a interzis să mă duc. Duminică, m-am îmbrăcat frumos și m-am prezentat la întâlnire, la ora 3 fix. Kozovits m-a întâmpnat zâmbind, cu ochii lui albaștri, jucăuși, și m-a luat de umăr. Numai blândețea vorbei lui m-a adus repede-n fire. M-a plasat într-o lojă din tribună și a dispărut în vestiarul din spatele acesteia.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (IV)

În 1922, Ștefan Dobay, la aproape 13 ani, se îndrăgostise incurabil de fotbal. A asistat, împreună cu tovarășii săi de pe maidan, la câștigarea primului titlu de campioană a Chinezului, în acea finală cu 5-1 în fața Victoriei Cluj. Iar „mania” sa fotbalistică a dus la certuri nesfârșite în casa părintească. Să-i dăm însă cuvântul „Calului”…

Era vară. În fața parcului, pe un panou, un afiș multicolor anunța că, pe Arena Sportivă, va avea loc duminică finala între echipele Victoria Cluj și Chinezul Timișoara, pentru desemnarea campioanei țării pe anul 1921-1922. Noi, copiii din părculeț, l-am citit fiecare cu glas tare de multe ori, și… când lectura era în toi, apare domnul Kragel. Acest mare prieten al micilor fotbaliști ne-a luat cu el, ca de obicei, în parc, ne-a așezat pe iarbă, în semicerc, și, stând în mijlocul nostru ca să-l vedem toți, ne-a explicat ce înseamnă finala campionatului național.

Duminică devreme, ne-am întâlnit cu toții ca să ne asigurăm un loc „sus în plopi”. Sub liniile ferate exista un tunel prin care treceau pietonii în drum spre stadion. La ieșirea din pasajul subteran, surpriză! Ne aștepta Kragly, care din proprie inițiativă cumpărase bilete pentru toată ceata lui de mici fotbaliști.

Intrați pe Arenă, după ce am vizitat stadionul, ne-am oprit în spatele porții dinspre Mehala. Cu puțin înainte de ora 5, din spatele tribunei auzim niște zgomote ciudate. Erau echipele mari, care ieșiseră în fața vestiarelor și făceau încălzirea, așa cum se proceda pe atunci. Fiecare trimitea balonul cât putea de sus. Adversarul proceda la fel. La 5 fix, formațiile au apărut pe teren. Căpitanul echipei oaspete a ieșit primul, cu mingea în mână, și cu o forță nemaipomenită, a tras un șut spre cer! Eu am crezut că mingea nu va mai cade jos niciodată!…

În echipa Victoria din Cluj jucau, printre alții, Chifor sau Cipcigan, iar la Chinezul portarul Ritter, Hoksary și, încă de pe atunci, celebrul Mihai Tanzer. Rezultatul a fost 5:1 pentru Chinezul. E greu de descris ce a urmat după joc. Stadionul clocotea parcă. Publicul ovaționa.

***

Am ajuns în clasa a II-a de liceu. Eram printre primii zece elevi la învățătură. Mama nu se mai împotrivea activității mele fotbalistice. Aceasta nu însemna că se terminaseră diferendele între noi doi sau că ea nu-și mai menifesta năduful, cu diferite obiecte casnice proiectate asupra mea. Metodele respective erau în vigoare din oficiu. Mai ales când plecam de acasă la lecția de pian. Nu știu cum se făcea că de fiecare dată nimeream pe câmpurile din Mehala să-mi ajut prietenii din părculeț, care susțineau o partidă cu una dintre echipele adverse. La început, mama nu m-a „mirosit” că destinația mea nu era profesorul de pian. Eram prudent ca șarpele. Dar pe parcurs, s-a produs inevitabilul. A apărut „corpul delict”. Ca de obicei, cum după un meci se iveau neînțelegeri între adversari și cum cristalul prieteniei noastre plesnea la cea mai mică atingere a vreunui principiu sacru de fotbal, ne băteam între noi. În tonul încăierărilor, când eram în legitimă apărare, îmi uitam pe câmpul ostilităților fie notele de pian, fie bluza de marinar, fie bocancii mei galbeni și frumoși, care în timpul meciului fuseseră „barele porții”. Să vii acasă de la lecția de pian… desculț? Ei bine, eu veneam în picioarele goale, cu pantalonii făcuți praf, dar, mă rog, erau prezenți, se mai țineau de mine. În schimb, bluza rămăsese în câmp. Subsemnatul? Bătut măr. Cu nelipsitul „monoclu” violet și chiar cu capul spart. Aveam și mutră să spun că vin de la pian! O, tu păcat fericit! „Cupla felix! Bineînțeles că mama, așa rănit cum eram, mă bătea și ea, până când credea că mi-a scos tot „damful de fotbal” din cap. Evident, eu protestam împotriva repetatei corecții administrate pentru un sport nobil. Pentru fotbal, pe rugul căruia sufeream atât de mult. Fotbalul însă ajunsese mai presus de orice în gândul meu. Mă uitam în ochii mamei – ochii care mi-au spus primii că mă iubesc – dar pentru fotbal o mințeam fără nici o remușcare. Fotbalul învinsese”.

– Va urma –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (III)

Povestea lui Ștefan Dobay ajunge la primele meciuri. Cele de pe maidan, acolo unde s-au călit toți marii fotbaliști ai vremii. Cu mingi producție proprie, pe terenuri improvizate și cu partide ce erau delimitate doar de apusul soarelui. Dar să-l lăsăm pe fostul mare „bomber” al Ripensiei șă-și depene amintirile…

În anul 1920, aproape toți deveniserăm polisportivi. La 10 ani practicam atletismul alături de un grup de copii, pe care îi admiram pentru conștiinciozitatea lor. Antrenorii noștri, băieții mai mari, care activau deja la Clubul Atletic Timișoara, puneau mult suflet pentru a ne învăța fotbal. Dintre toți, îl iubeam cel mai mult pe Carol Kragel (Kragly), jucător la C.A.T.

Practicam atletismul în fiecare zi și începeam cu alergările. Părculețul avea exact cinci sute de metri. Făceam câte cinci – zece ture zilnic. Urmau apoi, fie câteva sărituri în înălțime și în lungime, fie câteva aruncări cu sulița, cu discul și cu greutatea. Sâmbătă după-amiază, în mod obligatoriu, avea loc în părculeț un concurs de atletism, de „casă”, adică între noi. În ciuda vârstei mele fragede, niciodată n-am fost ultimul, cu excepția primei întreceri când m-am prezentat „nevinovat”.

După probele de atletism, jucam diferite jocuri cu mingea. Foloseam niște mingi din păr de cal, îmbrăcate în ciorap și cusute cu sfoară, confecționate de noi. Eram adevărați maeștri în arta de a le confecționa.

Toți, fără excepție, executam sărituri, alergări, aruncări cu greutăți, înot; Bega se afla la doi pași de „stadionul” nostru. „Fotbalul”, fără minge de fotbal adevărată, mă atrăgea cel mai mult. Se disputa aprig și necruțător, cu o dârzenie pe care numai copiii o au. Vai și amar de genunchii și gleznele noastre, de ghetele și pantalonii noștri! Dar nu-mi păsa.

Pe atunci, în Timișoara, nu era nici o stradă și nici o piață care să nu-și aibă galeria ei de copii. Așa că, aproape în fiecare zi, eram provocați la întrecere de unii dintre ei. Partida începea la ora 3 după-amiază. Foarte rar se întâmpla ca „onorații reprezentanți” ai celor două echipe desculțe să fie mulțumiți de rezultat. Și începeau discuțiile: că ăla nu e arbitru; că ne-a frustrat de victorie; că ăla n-a fost gol; că ăla n-a fost gol; că ați câștigat fiindcă sunteți niște „stâlpi de telegraf” și pe deasupra jucați dur…

Și, ca să nu ajungem la dispute de pugilat, jucam un al doilea meci. Iar dacă era necesar, așa, pentru clarificare, îl mai jucam și pe al treilea. Aproape că nu exista un „meci” de fotbal între noi care să nu se termine cu o încăierare faimoasă. Ajungeam acasă cu hainele sfâșiate, pline de praf sau noroi, cu mâinile julite, cu picioarele zgâriate și cu capul plin de cucuie! Și asta pentru prestigiul echipei. Fotbalul e fotbal! Se joacă pe goluri! Și ce goluri! Din șuturi trase cu sete, cu năduf!

Tot cu năduf, însă, mă altoia și mama seara, acasă…

– Va urma –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979