Generațiile de excepție ale fotbalului timișorean din perioada interbelică s-au călit pe maidanele nesfârșite ale orașului. Puștii întreprindeau adevărate acte de spionaj prin spatele gării din Iosefin, unde se afla stadionul „Chinezul”, pentru a prinde secretul execuțiilor tehnice ale virtuozilor vremi. Și exersau fiecare schemă cu o ambiție ieșită din comun, pe câmpurile vaste dintre cartierele orașului, folosindu-se de mingi de cele mai multe ori improvizate. Petre Steinbach nu făcea excepție de la regulă. Viitorul internațional exersa cu sârg schemele lui Resch, Schiller sau Rudi Wetzer,măhăleanțul care era cu câțiva ani mai mare decât el, dar care se impusese rapid la „Kinizsi”, grație tehnicii ieșite din comun, combinată cu o remarcabilă inteligență tactică. Să-l lăsăm însă pe Steinbach să își continue povestea…
Noi, cei din cartierul Fabric, ne legasem sufletește de jucătorii R.G.M.T.-ului. Echipa se impusese cu încetul și promova într-o atmosferă de simpatie generală. Oameni care până atunci nu știau ce e fotbalul se înghesuiau în jurul terenului să vadă echipa jucând. Printre cei mulți eram și noi. Trei copii plini de ambiție și visând numai fotbal. Duminicile, când echipa „noastră” nu juca, plecam în cros până la stadionul Chinezul (unde se află azi terenul CFR Timișoara) să privim meciurile ce se desfășurau acolo. Ne scoteau din încurcătură tot castanii amintirilor mele. În frunzișul lor des, cocoțați pe câte o cracă înaltă, priveam ca din loja unui teatru, fără să ne pese de polițaii din jur. La pauză, porțile se deschideau pentru toată lumea. Țâșneam ca din pușcă și ne plasam cât mai aproape de porți, sorbind cu privirea fiecare fază, fiecare execuție tehnică, pe care ne străduiam să le fixăm în minte până la amănunt, spre a le repeta a doua zi pe maidan.
De aceea încercam să ne strecurăm și la antrenamentele echipei. Curiozitatea, ghiduș neastâmpărat, nu-mi dădea pace și iată-mă sărind gardul la un joc-școală, cu porțile închise. Abia am aterizat însă că am și fost luat în primire de Kocsis bacsi, îngrijitorul terenului, care după o „morală” strașnică, m-a închis până la sfârșitul antrenamentului în… casa de bilete. A fost ultima pedeapsă pe care am primit-o pentru fotbal.
Fiecare dintre copii se străduia să își imite cât mai fidel idolii. Eu, de pildă, dobândisem cu multă trudă porecla de Resch, după celebrul half centru de la Wacker Viena, posesorul unui excelent joc de cap. Acesta putea să-și deschidă propria extremă, cu lovituri de cap pe distanțe de 15-20 de metri. De la Schiller, un cunoscut centru înaintaș al epocii, am învățat pasa din viteză cu tocul („Oxford”). Îmi amintesc de epoca „trucului lui Wetzer”. Rudi, atacat de adversar, își continua cursa și azvârlea mingea înapoi, prin răsucire, unui coechipier. Toți copiii, fără excepție, au început atunci să exerseze acest procedeu cu ce aveau la îndemână: castane, cutii de conserve, mingi de cârpă și din hârtie etc. Și organizat sau spontan, cum vreți să-i spuneți, cu toții am ajuns să posedăm acest „truc”.
– VA URMA –
Dacă doriți să recetiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4