spartak kiev Archives

REMEMBER | A fost o vreme când Timișoara respira aerul unei finale de Cupa Campionilor Europeni

Handbalistele de la Universitatea Timișoara au disputat finala Cupei Campionilor Europeni în 1973

Handbalul feminin din România trăiește cel mai bun moment din ultima jumătate de veac, la nivelul echipelor de club. CSM București a cucerit ieri Liga Campionilor, după o finală electrizantă la Budapesta, contra maghiarelor de la Gyor, decisă la aruncările de la șapte metri și readuce în țară trofeul pe care l-au mai cucerit Știința București, în 1961, și Rapid București, în 1964. Aerul tare al unei finale în cea mai importantă competiție intercluburi l-a respirat însă și o formație timișoreană. La 1 aprilie 1973, la Bratislava, Universitatea lui Constantin Lache era întrecută cu 17-8 de gruparea care domina autoritar la acea vreme semicercul feminin european, Spartak Kiev. În ciuda eșecului din finală, performanța remarcabilă a timișorenelor, din urmă cu 43 de ani, pare desprinsă din altă dimensiune, în condițiile în care tot în acest an marcăm un deceniu de la ultima promovare pe prima scenă a unei formații timișorene.

Portalul nostru a scris în mai multe rânduri, de-a lungul ultimilor ani, despre situația rușinoasă în care a ajuns disciplina care a adus cele mai multe titluri naționale în Timișoara și singura în care o reprezentantă a orașului de pe Bega a disputat o finală europeană! De aproape 10 ani, reprezentanta (sau reprezentantele) Timișoarei nu fac altceva decât să orbiteze în zona mediană a clasamentului din liga secundă, fără perspective de promovare în Liga Națională, iar meciurile de handbal feminin din orașul de pe Bega se desfășoară într-un anonimat total, cu un public restrâns, format doar din apropiați ai jucătoarelor.

Situația se prezenta cu totul altfel în urmă cu patru decenii și în ceea ce privește interesul timișorenilor pentru handbalul feminin. Firește, erau alte vremuri. Universitatea Timișoara a cucerit 10 titluri naționale în handbalul în 7, între 1964 și 1978. Echipa formată de regretatul Constantin Lache domina întrecerea internă și dădea osatura echipei naționale. Își mai amintește cineva astăzi de Cristina Metzenrath, Terezia Popa, Nadira Ibadula ori Iolanda Rigo? Poate pe alte meleaguri, pentru că la Timișoara cu siguranță nu, având în vedere modul în care a fost lăsat să se degradeze acest sport pe Bega.

Să ne referim, așadar, la sezonul 1972/1973 din Cupa Campionilor Europeni, cel în care Universitatea a ajuns până în finala competiției. Startul a fost cu noroc, timișorencele calificându-se în sferturile de finală fără joc, după ce gruparea italiană Staos Pessacati s-a retras din întrecere. „U” avea să demonstreze însă că își merita din plin locul în turul următor, tranșând cu o dublă victorie sfertul de finală cu danezele de la Fredriksberg Copenhaga: 13-10 la Timișoara și 11-8 în deplasare.

În penultimul act, Universitatea a dat peste o forță a handbalului feminin european, gruparea est-germană SC Leipzig. Adversara bănățenelor cucerise Cupa Campionilor în 1966, iar în precedenta ediție a întrecerii ajunsese până în finală, fiind învinsă de super-echipa numită Spartak Kiev. Însă pe 25 februarie, în sala din Leipzig, „studentele” din Timișoara au opus o rezistență fantastică, au controlat jocul per ansamblu și s-au întors acasă cu un rezultat prețios, o remiză, 9-9. Ibadula (3), Metzenrath (2), Popa (2), Rigo (1) și Hrivnak (1) au contribuit la egalul care conferea Universității prima șansă la calificare, în returul programat în Sala Olimpia din Timișoara la 17 martie 1973.

Cerere pentru 10.000 de bilete la returul semifinalei cu SC Lepizig

Vorbeam mai sus despre interesul mare pe care îl stârneau la Timișoara meciurile susținute de fetele lui Constantin Lache, fie că ele se disputau în Sala Olimpia sau în aer liber, pe malul Begăi, pe terenul situat vizavi de Universitatea de Vest. Însă un joc decisiv pentru calificarea în finala CCE a doborât orice record în ceea ce privește cererea de bilete. Iată ce scria cotidianul Sportul din 16 martie 1973, în avancronica meciului Universitatea – SC Leipzig: „La Timișoara, interesul pentru meci a atins cotele maxime. Sunt cereri pentru aproape 10.000 de bilete, capacitatea sălii depășind cu puțin 3.000 de locuri! Biletele au fost epuizate de acum câteva zile…”. Ne abținem de la comentarii suplimentare.

Instantaneu de la returul semifinalei CCE, „U” – SC Leipzig 7-7, într-o sală Olimpia ticsită (Foto: www.sporttim.ro)

Peste 3.000 de norocoși s-au înghesuit pe gradenele din Sala Olimpia, acoperind și scările tribunei, dar și pe cele de acces, până și un loc pe holul de intrare al arenei inaugurate cu doar patru ani în urmă fiind considerat un privilegiu pentru publicul de handbal de atunci din Timișoara. Iar fetele lui Constantin Lache nu au dezamăgit, reușind să obțină calificarea după o luptă strânsă cu gruparea din Leipzig. S-a încheiat 7-7, iar „U” obținea biletele pentru marea finală de la Bratislava, grație numărului mai mare de goluri înscrise în deplasare. Pentru campioana României au punctat Terezia Popa 4, Cristina Metzenrath 2 și Nadira Ibadula 1, în vreme ce un merit deosebit pentru calificare l-a avut portarul Cornelia Hristov, foarte sigură în intervenții. Pentru formația est-germană marcau Kahnt 3, Starke 2 și Junghaus 2.

Iată ce spunea antrenorul finalistei, Constantin Lache, imediat după meci: „Deși a fost vorba de o partidă cu miză mare, jocul s-a situat la un nivel bun. Au fost numeroase faze de handbal de certă calitate, din care s-au marcat goluri, ceea ce confirmă tehnica bună și ingeniozitatea jucătoarelor din ambele echipe. Așa cum era de așteptat, cele două formații au pus un accent deosebit pe apărare. Au existat, fără îndoială, în jocul nostru unele defecțiuni, dar numai cine nu a evoluat vreodată pe un teren de sport nu știe cât de mari sunt emoțiile, cât de greu te apasă pe umeri responsabilitatea într-o partidă cu o asemenea importanță. Ne bucură calificarea, dar în momentul de față ne domină dorința ca la Bratislava să obținem victoria în finală. Vom folosi la maximum timpul care ne-a mai rămas la dispoziție pentru a completa pregătirea echipei, iar acolo vom face totul pentru a izbândi în fața lui Spartak Kiev, formație aureolată de o impresionantă suită de victorii în CCE”.

Spartak Kiev a fost o nucă prea tare pentru Universitatea

Prima zi a lunii aprilie a anului 1973 a programat, la Bratislava, în sala „na Pasienkoch”, finala Cupei Campionilor Europeni. Pe de o parte, Spartak Kiev, forța dominantă a continentului, creația marelui antrenor sovietic Igor Turcin, iar de partea cealaltă, revelația ediției, Universitatea Timișoara. Formația bănățeană a ajuns în Bratislava cu două zile înaintea finalei, efectuând câteva antrenamente în sala de 5.000 de locuri din localitate. În zilele premergătoare meciului, au existat câteva emoții în ceea ce o privea pe Ibadula, care se resimțea încă din cauza unei gripe puternice. Dar, așa cum se va vedea, Nadira a fost una dintre cele mai bune jucătoare ale Universității, în cel mai important meci din istoria handbalului timișorean. Iată și lotul pe care Constantin Lache l-a deplasat în Cehoslovacia pentru finala CCE: Hristov, Simo – Popa, Metzenrath, Ibadula, Pișcu, Gavrilov, Hrivnak, Rigo, Onofraș-Stoicovici, Damian.

Imagine de la un meci de handbal al fetelor de la Universitatea, pe terenul aflat vizavi de UVT, în perioada de glorie a echipei lui Constantin Lache

La ora jocului, diferența a fost însă prea mare în favoarea formației din URSS, care s-a impus cu 17-8, având încă de la pauză un avantaj consistent, 8-3. Fetele lui Igor Turcin au început dezarmant, conducând cu 5-1 în minutul 15, un prim sfert de oră ce a frânt elanul formației timișorene. Universitatea a punctat prin Rigo 4, Ibadula 3 și Damian 1, în vreme ce pentru sovietice au înscris Turcina 5, Litoshenko 5, Draga 2, Makarets 2, Shevchenko 1, Mirosnik 1 și Bobrus 1. Iată ce nota, în ziarul Sportul, fostul mare gazetar Hristache Naum, cel ce asistase la finala de la Bratislava:

„Chiar dacă scorul este prea sever, el nereflectând diferența reală de valoare dintre cele două echipe, din cauza slăbiciunii timișorencelor, trebuie spus că Spartak Kiev este într-adevăr cea mai bună echipă de club din handbalul feminin mondial. Formația este alcătuită din jucătoare masive, cu o forță de șut ieșită din comun, care – în apărare – fac zid aproape de netrecut. Începând cu portarul Natalia Sherstiuk și încheind cu junioara Tatiana Makarets (care a împlinit 17 ani la 26 martie), fiecare dintre echipiere se situează la un nivel valoric foarte înalt. Universitatea Timișoara, având un gabarit inferior, cu un atac care n-a găsit decât rareori culoare de șut prin zidul fortificat al defensivei adverse, cu o apărare care n-a rezistat fizic (și, mai târziu, nici psihic) presiunii handbalistelor sovietice și cu un moral ce s-a dovedit din nou extrem de labil, era imposibil să învingă un team atât de solid, stăpân pe sine și pe situație. Cu mai multă stăpânire de sine, jucând la potențialul maxim, Universitatea Timișoara ar fi reușit, probabil, un scor mai strâns, o comportare mai aproape de veleitățile sale”.

Ultima Cupă a Campionilor Europeni, „opera” unui ex-timișorean

Până la succesul de ieri al CSM-ului din București, singurele formații românești care au cucerit Cupa Campionilor Europeni la handbal feminin se numeau (așa cum am specificat mai sus), Știința București (1961) și Rapid București. Triumful trupei din Giulești a fost realizat în 1964, după o finală câștigată la limită, 14-13, în fața puternicei formații daneze Helsingør IF.

Care e legătura dintre acest succes de răsunet al handbalului românesc și Timișoara? Antrenorul Rapidului, Gabriel Zugrăvescu. Între 1950 și 1954, Zugrăvescu a activat în orașul de pe Bega, practicând în paralel baschetul și handbalul, dar având un rol esențial în dezvoltarea semicercului timișorean. Ca jucător, Zugrăvescu a evoluat pentru Știința, avându-i drept colegi pe marii antrenori de mai târziu, Constantin Lache și Constantin Jude. În paralel, și-a început și activitatea de antrenor la echipa feminină a Științei, alături de care cucerea titlul național în 1953, la handbal în 11. Cu alte cuvinte, Gabriel Zugrăvescu a fost artizanul primului trofeu major din handbalul timișorean, având un rol esențial în fixarea acestei discipline drept una definitorie pentru mișcarea sportivă de pe aceste meleaguri.

40 de ani de la o performanță de neimaginat în Timișoara de astăzi

Pentru cei care cunosc starea actuală a handbalului feminin de pe Bega, ar putea suna ca o păcăleală. Ei bine, e cât se poate de adevărat. La 1 aprilie 1973, Universitatea Timișoara disputa, la Bratislava, finala Cupei Campionilor Europeni. Calendaristic, au trecut doar 40 de ani, însă privind la ce s-a ales de acest sport în capitala Banatului, parcă și războaiele dacicie ni se par de dată mai recentă.

Așa arată astăzi sala în care „U” disputa finala CCE, în 1973

Dacă e să ne referim strict la sport, timișoreanul a ajuns să se fălească doar cu realizările din trecut. Clipe de glorie, despre care mulți doar au citit sau au auzit din poveștile părinților ori bunicilor. Cu mici excepții, sportul de pe Bega s-a scufundat în mediocritate și chiar anonimat. Iar autoritățile locale se felicită pentru realizări aflate doar pe hârtie, și acelea cu o miză minusculă.

În urmă cu exact 40 de ani, Timișoara era implicată în cel mai important joc al continentului la handbal feminin. La Bratislava, jucau cu trofeul Cupei Campionilor Europeni pe masă, deținătoarea acestuia, Spartak Kiev, și Universitatea lui Constantin Lache, o grupare ce la vremea respectivă domina cu autoritate semicercul românesc. Un moment pe care astăzi ne e greu să ni-l și imaginăm, în condițiile în care, cele două grupări divizionare ale orașului se zbat în a doua jumătate a ligii secunde, fără absolut nicio perspectivă.

Constantin Lache, făuritorul multiplei campioane de la Timișoara

În primăvara lui 1973, campioana României, Universitatea Timișoara, a izbutit o campanie de senzație în cea mai importantă competiție continentală. Din optimile întrecerii, s-a calificat, fără joc, în fața italienilor de la Staos Pessacati, grupare ce nu s-a mai înscris în CCE. Sferturile de finală au scos însă la iveală o grupare bănățeană în vână, care avea să se califice în „careul” de ași cu o dublă victorie în fața echipei Fredriksberg Copenhaga: 13-10 la Timișoara și 11-8 în Danemarca. În semifinale, timișorencele au avut o misiune mult mai grea, în fața grupării est-germane SC Leipzig, în fața căreia s-au calificat fără să învingă: 7-7 în sala Olimpia și 9-9 pe tărâm nemțesc.

Cristina Metzenrath („U” Timișoara): 103 selecții și 149 de goluri la echipa națională

Marea finală, programată în sala „na Pasienkoch” din Bratislava, le-a opus pe Universitatea Timișoara și Spartak Kiev, grupare ce câștigase competiția și cu un an în urmă. De altfel, trupa din actuala capitală a Ucrainei era, la vremea respectivă, principala forță din handbalul feminin european, construită de marele antrenor Igor Turcin. Fetele lui Constantin Lache nu au reușit să reziste asaltului sovietic și au rămas destul de rapid în urmă, având la pauză un deficit de 5 goluri (3-8). Până la final, Spartak s-a detașat, terminând jocul cu un ecart de nouă lungimi, 17-8.

În formația timișoreană, se remarcau în mod special Cristina Metzenrath și Hilda Hrivnak, titulare în echipa națională, vicecampioană mondială în același an. Nu trebue uitat nici făuritorul echipei de aur a Timișoarei, Constantin Lache, de la a cărui dispariție se vor împlini, în august, trei ani.

În anii ’60-’70, Universitatea Timișoara a cucerit 10 titluri de campioană națională, performanță pe care a reușit să o depășească doar Oltchim Râmnicu Vâlcea. Un amănunt ce ar trebui reamintit zilnic tuturor celor ce se fac responsabili de distrugerea aproape totală a acestei discipline pe Bega.

A uitat Timișoara (și) de handbal feminin?

Timișoara jubilează încă după titlul cucerit duminică de rugbyști. E și normal, iubitorul de sport din oraș n-a mai trăit o asemenea satisfacție din 1991. Sportul timișorean traversează un moment favorabil, care, dacă ar fi bine gestionat, ar putea duce la renașterea și a altor sporturi de mare tradiție, intrate de mult în adormire. Caz concret: handbalul feminin.

50 până la 100 de spectatori. Aceasta e asistența la meciurile de handbal feminin din Timișoara, indiferent că joacă Universitatea sau mai tânăra CS. În urmă cu trei-patru decenii, aceeași tribună era umplută până la refuz, iar pe parchet se practica aceeași disciplină.

Timișoara a avut odinioară o echipă ce a reușit să domine întrecerea internă aidoma Oltchimului de astăzi. Între 1968 și 1978, Universitatea, pregătită de regretatul Constantin Lache, reușea să câștige 9 titluri naționale. Ba mai mult, în 1973, a disputat o finală de Cupa Campionilor, pierdută la Bratislava în fața celei mai puternice echipe eurpene din acea vreme, Spartak Kiev. Anii au trecut, iar Timișoara a ajuns, din pretendentă la titlul de campioană continentală, în situația de a nu mai îndrăzni să spere nici măcar la promovarea în prima ligă.

Timișoara are, în acest moment, două echipe de handbal feminin, Universitatea și CS, însă ambele se zbat în anonimatul eșalonului secund. Deși anul trecut CS-ul lui Sorinel Voicu a obținut biletele pentru barajul de promovare, efectivul incomplet l-a determinat pe tehnician să renunțe la lupta pentru accederea în elită. Anul acesta, visul promovării s-a frânt după primele etape, în care echipa a demonstrat că e departe de nivelul etalat de formațiile din Deva sau Slatina.

„Foarte multe echipe s-au întărit cu jucătoare de la Centrul Național de Excelență. Sunt jucătoare care nu prea aveau unde să joace și au venit la echipele care trag la promovare. Într-adevăr, e o promovare mai ușoară, dar e destul de greu. Bătălia se va da între Deva și Slatina, plus alte câteva echipe ce pot încurca socotelile, cum ar fi Sebeș, Caracal și cele două echipe din Pitești. Oricum, dintre echipele pe care le-am întâlnit până acum, niciuna n-ar putea face față în Liga Națională”, a declarat Sorinel Voicu.

Tehnicianul lui CS Timișoara a încercat să găsească și o explicație pentru situația jenantă în care a ajuns un sport ce a adus în total 11 titluri pe Bega. „Mie nu-mi rămâne decât să dau fetelor un moral bun și să nu îmi ies din pepeni la un moment dat și să spun că am terminat-o cu handbalul. Eu nu prea sunt obișnuit să pierd. Orice aș face, îmi doresc să fiu printre primii sau măcar să nu îmi pară rău pentru ce transpir. Dar în situația asta, mă bat cu morile de vânt. Handbalul feminin nu e ajutat de nimeni, de mai bine de 15 ani, și chiar pot spune că am un aport de cam 80% pentru menținerea în viață a echipelor din oraș. La băieți s-au mai găsit oameni care să se îngrijească de Poli. Dar la noi jucătoarele nu vin, iar Liceul „Banatul”, cu părere de rău, nu a dat încă jucătoare pe care să te poți baza”, a msi spus Voicu.

Dacă la handbalul masculin, tricoul de joc al Politehnicii Timișoara e plin de sponsori, la fete ambele echipe joacă cu tricourile intacte, exact ca pe raftul din magazin. „Ca orice sponsor, nu pare tentat să dea bani pentru o asemenea echipă, când vede că e în liga a doua. Ce reclamă îi putem face noi? La baschet sunt jucători cu nume, echipa a câștigat trofee, a fost vicecampioană și pe acest fond a apărut și cea de-a doua echipă. La noi, spuneți-mi o fată formată în ultimii ani care e de performanță…”, a conchis Sorinel Voicu.

Dacă tot am vorbit despre titlul de la rugby, să ne amintim că nu mai departe de acum trei ani, „universitarii” se zbăteau într-o sărăcie lucie. Aproape toți jucătorii au fost nevoiți să-și găsească locuri de muncă alternative pentru a supraviețui, iar Dănuț Borzaș se zbătea să le asigure acestora măcar un acoperiș deasupra capului. Sosirea unui om ca Dan Dinu și emulația creată în jurul echipei din Ronaț le putem considera adevărate minuni, în contextul general al sportului timișorean. O situație la care handbalul feminin, voleiul sau poloul pe apă (dispărut complet de 12 ani) nici n-ar îndrăzni să viseze.

Doi ani fără Constantin Lache, creatorul celei mai de succes echipe a Timișoarei

În urmă cu doi ani s-a stins Constantin Lache. Personalitate marcantă a sportului timișorean, și-a legat numele de echipa de handbal feminin a Universității, cea mai titrată din istoria sportului de pe Bega.

În urmă cu exact doi ani, lumea handbalului timișorean era în doliu. Constantin Lache s-a stins din viață la 86 de ani. După o viață întreagă dedicată sportului, reputatul om de handbal se poate mândri cu performanțe pe care niciun antrenor din Timișoara nu le-a atins, indiferent de ramura în care a activat.

Constantin Lache (foto – în dreapta, alături de Constantin Jude) a fost artizanul primului trofeu din vitrina handbalului timișorean. În 1956, din postură de antrenor-jucător, a câștigat campionatul național de handbal în 11, cu echipa Științei. Au urmat apoi ani grei pentru, pe atunci, tânărul antrenor de handbal, care a fost suspendat din orice activitate în această ramură, datorită „originii nesănătoase”, el provenind dintr-o familie de chiaburi. În acest timp, s-a aflat pentru scurt timp la cârma echipei de baschet Știința Timișoara, cu care a cucerit Spartachiada în 1964.

A dominat handbalul feminin din România

Fărăr îndoială, cele mai mari succese din carieră, le-a cunoscut pe banca tehnică a echipei de handbal feminin Universitatea Timișoara, unde a fost instalat în 1967. În decurs de un deceniu, gruparea studențească a dominat autoritar întrecerea internă, cucerind nu mai puțin de opt titluri de campioană cu Lache la cârmă: 1968, 1969, 1970, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978. La ele se mai adaugă și triumful din Cupa României, din 1978, dar și o finală de Cupa Campionilor Europeni, pierdută în 1973, la Bratislava, cu 8-17, în fața celei mai puternice echipe europene din acea vreme, Spartak Kiev.

Constantin Lache a făcut din Universitatea Timișoara cea mai titrată echipă din întreg sportul timișorean. Cele 10 titluri cucerite de către handbalistele de pe Bega (primele două cucerite cu antrenorul Victor Chița, în 1964 și 1966) au rămas însă, din păcate, doar la stadiul unei povești frumoase, de care nu își mai amintește aproape nimeni. De ani buni, handbalul feminin din Timișoara e în colaps, Universitatea scufundându-se în mocirla ligii secunde, după o ultimă apariție episodică în elită, în sezonul 2006/2007.