O absurditate care împlinește două decenii! Atleții de la CSM Timișoara au pregătit sezonul de sală în aer liber

Așa a arătat, în această iarnă, pista pe care atleții de la CSM Timișoara au pregătit sezonul de sală (Foto: radiotimisoara.ro)

De mult n-a mai trăit Timișoara o iarnă atât de geroasă precum cea din acest an. Aproape că am încheiat deja prima lună din 2017, iar zilele în care mercurul din termometre a urcat peste pragul înghețului pot fi numărate pe degetele unei singure mâini. A fost o corvoadă, fără doar și poate, pentru toți sportivii orașului, dar în special pentru atleți. Mâine se inaugurează sezonul atletic 2017, cu prima etapă a Campionatelor Naționale de sală pentru seniori, tineret și juniori 1, pentru care sportivii de la CSM Timișoara s-au pregătit chiar și la -15 grade în această iarnă. Lipsa unei săli de atletism s-a resimțit la acest început de an poate mai mult ca niciodată, iar pista de șase culoare de pe arena „Știința” a fost și de această dată singura variantă optimă pentru alergătorii din oraș.

În acest an, sportul timișorean va marca o aniversare sumbră. În luna august se vor împlini exact 20 de ani de la dispariția sălii de atletism din cartierul Circumvalațiunii, distrusă complet de un incendiu pornit din neglijența câtorva oameni ai străzii. Pe paginile acestui portal, am dedicat, de-a lungul anilor, zeci, sute de rânduri acestei probleme. O absurditate, în fond, deoarece e de neconceput ca un atlet să se pregătească pentru sezonul atletic indoor tot în aer liber, chiar și la -5, -15 sau chiar -20 de grade.

Așa cum menționam și în articolele anterioare, sala din Circumvalațiunii nu a fost o bijuterie a infrastructurii sportive din Timișoara. Nu a fost o sală în care să poată fi organizate concursuri. Dar faptul că pista de atletism era acoperită și încălzită reprezenta un mare plus în pregătirea sportivilor pentru prima parte a sezoanelor de atletism.

Antrenorul emerit Ioan Damaschin nu a avut nici în acest an altă variantă decât pista de pe „Știința” sau scările de pe „Dan Păltinișanu” pentru a-și pregăti atleții de la CSM Timișoara, care încercau să-și îmbunătățească timpii de alergare cât mai bine înfofoliți.

În urmă cu un deceniu, încă mai puteau fi observate ruinele sălii de atletism din Circumvalațiunii (stânga imaginii), care a ars la 15 august 1997. Astăzi, pe locul sălii e amenajată o parcare…

„Ca de fiecare dată, și anul acesta am început antrenamentele pe temperaturi negative. Spre mâhnirea mea, ne confruntăm în Timișoara cu o bază materială precară și o stare foarte gravă, din 1989 încoace. De când a ars sala din Circumvalațiunii, conducătorii pe care i-am avut în sport și în politică n-au făcut decât să promită, și nu numai la atletism. Au spus că vom avea săli, vom avea bazine… La ora actuală nu avem nimic! În toți acești ani mi-am pregătit sportivii numai și numai în aer liber, cu câteva excepții, când am avut sportivi de valoare și am mai putut pleca la pregătiri în perioada de iarnă în străinătate”, a declarat Ioan Damaschin, pentru radiotimisoara.ro.

„Noi am rămas exact ca acum 25 de ani. Nu am progresat deloc. Uitați-vă la sala de la Baza 2, care trebuia să fie gata deja de cinci ani. S-a tot spus că firma a intrat în insolvență, a fugit antreprenorul, că nu știu ce… Nu ne interesează cine ce a făcut, concluzia e că a rămas neterminată, iar sportivii nu au unde să se antreneze”, a continuat antrenorul atleților de la CSM Timișoara.

Atletismul rămâne unul dintre sporturile de top în Timișoara. De exemplu, în ierarhiile de final de an realizate de Direcția Județeană pentru Tineret și Sport, un atlet a fost desemnat sportivul anului de cinci ori în ultimele opt gale organizate. Și totuși, această disciplină e printre cele mai văduvite la nivelul infrastructurii în Timișoara. Pe lângă lipsa unei săli (măcar pentru antrenamente), notăm și dispariția totală a probelor tehnice (săritură în lungime, înălțime sau cu prăjina, aruncarea suliței, ciocanului, discului, greutății etc.). Iar orașul de pe Bega s-a consacrat în lumea atletică (e drept, în anii 40-50), tocmai prin aceste probe. Oare ce le-or spune administratorilor de baze sportive din Timișoara (din ultimii 27 de ani) nume precum Ioan Soter, Aurel și Mihai Raica sau Iolanda Balaș?

În plus, a rămas nerezolvată una dintre vechile probleme (veche de peste o jumătate de veac), cea a pistei stadionului „Dan Păltinișanu”. În urmă cu mai bine de 10 ani, pe bătrâna și impropria pistă de zgură a uriașului oval de beton s-a turnat bitum, închizându-se astfel ușa în nas atletismului timișorean. Iar antrenorul emerit Ioan Damaschin spune că, la vremea respectivă, promisiunile erau cu totul altele.

„Acolo e o poveste mai veche. Domnul Nicolae Mărășescu era secretar de stat în perioada respectivă și am mers cu dânsul la stadion. Erau bălării crescute prin tribune, ulterior s-a mai reabilitat, pentru că stadionul era nefuncțional nu doar pentru atletism, ci pentru toate sporturile. Au promis că vor face o pistă cu opt culoare, care ar fi fost extraordinară. S-ar fi putut ține concursuri internaționale, poate o Balcaniadă. Într-o primăvară am fost plecat în Cipru, în cantonament, iar când m-am întors, am văzut că se turna ceva asfalt. M-am gândit că gata, au pregătit infrastructura pentru pista de atletism. Mi s-a zis apoi că nu e vorba despre așa ceva, s-au turnat două degete de bitum peste zgura aceea, ca să nu mai fie noroi pe marginea terenului de fotbal. Așa mi s-a dus și acest vis…”, a mai spus Damaschin, pentru radiotimisoara.ro.

Atleții de la CSM Timișoara, în frunte cu antrenorul Ioan Damaschin, au ajuns la București la mijlocul săptămânii, iar reputatul antrenor încearcă să mențină delegația cantonată în capitală pe toată perioada sezonului de sală. Sezon ce începe în weekend, cu prima etapă a Campionatelor Naționale indoor pentru seniori, tineret și juniori 1 și la care clubul de pe Bega va fi reprezentat de Adelina Pastor (400m), Adrian Drăgan (400m), Marcus Drăghici (60m, 400m), Alberto Gheorghescu (400m) și ștafeta masculină de 4x400m (Drăgan, Drăghici, Gheorghescu, Grunwald). Lipsește din lot Ioana Gheorghe (desemnată sportiva județului Timiș pe anul 2014), care a decis să abandoneze activitatea competițională, după cum ne informează tmsport.ro.

Sala Polivalentă, la ceas aniversar: 5 ani de lucrări fără perspective clare de finalizare

sala-polivalenta-TimisoaraA venit din nou toamna… A șasea toamnă de când a început șantierul de lângă Baza 2 a Politehnicii. Singurul proiect de infrastructură sportivă de dimensiune medie pe care l-a demarat Timișoara în ultimul sfert de veac rămâne în continuare la stadiul de șantier, iar data finalizării construcției se pierde în ceața deasă de toamnă.

5 ani. 60 de luni. Așadar, aniversare rotundă pentru șantierul de pe strada Podeanu. Firește, nu ne referim la cel al lărgirii străzii, ci la cel aflat în vecinătatea Bazei 2. În octombrie 2010, Universitatea Politehnica demara construcția unei săli polivalente proprii, inițial de 2.200 de locuri, cu un termen de execuție de doi ani. S-au scurs cele 24 de luni, firma contractată a intrat în faliment, finanțarea a fost între timp preluată de Consiliul Local, care a pompat la rându-i bani grei în acest proiect. S-a fixat un nou termen de finalizare, pentru 30 iunie 2014. A trecut și acesta, fără ca sala să dispună măcar de acoperiș. Timpul presa autoritățile, deoarece în acest edificiu ar fi trebui să se dispute Grupa A a Eurobasket Women 2015, în luna iunie. Au venit inspecții dinspre FIBA Europe, dinspre C.D. Loga nr.1 am auzit mesaje liniștitoare, că lucrările se vor încheia în timp util. Însă România, Franța, Cehia, Muntenegru și Ucraina s-au duelat în cele din urmă în vechea sală Olimpia, trecută printr-un proces de cosmetizare. A trecut și Campionatul European, iar in iulie proiectul a mai primit 1 milion de euro din bugetul local. Timpul a trecut, șantierul a rămas.

De cinci ani de zile, Timișoara se chinuie să finalizeze o sală polivalentă de 3.000 de locuri. O construcție absolut necesară, de care capitala Banatului avea nevoie de mult mai mult timp. Din păcate, e și singurul proiect notabil în domeniul infrastructurii sportive demarat în oraș de la revoluție încoace. În această perioadă, o serie de baze sportive de tradiție ale urbei au fost lăsate în paragină sau pur și simplu demolate, fără a fi înlocuite. Iar în aceste cazuri, n-am avut parte de amânări. Timișoara a pierdut stadionul UMT. A pierdut Sala de Atletism, arsă în vara anului 1997. A pierdut bazinul ILSA, al cărui moloz n-a fost nici până astăzi curățat după demolarea din 2009. Iar lista poate continua…

Pagini din atletismul timișorean (II): De 18 ani, sezonul „indoor” se pregătește „outdoor”

cartier7_viki

Ruinele sălii de atletism din Circumvalațiunii (stânga), imortalizate în 2006 (Foto: http://ccc-circumvalatiunii-foto.blogspot.ro)

Sezonul atletic 2015 a pornit la drum în urmă cu două săptămâni, ca de obicei, cu stagiunea „indoor”. Printre participanți se numără, de fiecare dată, și sportivi de la cluburile timișorene, iar în ultimii ani, prezențele pe podium au fost constante. Pentru un atlet timișorean, o medalie la o competiție de sală înseamnă mult mai mult decât la prima vedere. Iar asta deoarece, pentru a o obține, e nevoit să se pregătească ub cerul liber, în frig, ploaie ori ninsoare, bine înfofolit.

Faptul că din Timișoara au răsărit câteva nume importante în atletismul românesc în ultimii 10-15 ani poate fi considerat, pe bună dreptate, un miracol Baza materialăs-a degradat cu repeziciune după Revoluție, autoritățile fiind rareori dispuse să le asculte păsurile atleților, darămite să miște vreun deget în acest sens.

De ani buni, probele tehnice, la care Timișoara și-a făcut odinioară un nume în atletismul românesc și cel mondial, au dispărut complet. De ani buni, săritori în lungime, înălțime ori cu prăjina, aruncători de greutate, ciocan sau disc nu s-au mai format pe Bega, din simplul fapt că n-au avut unde! În aceste probe, Timișoara va rămâne prezentă doar în arhive, prin performanțele Iolandei Balaș, a lui Hansi Söter, a fraților Raica ori a Luizei Ernst. Performanțe realizate în anii 40-50-60…

Până spre finele deceniului trecut, nici alergătorii nu o duceau mai bine. Pista de atletism de pe stadionul „Știința” ajunsese o ruină. Plăcile pistei începuseră să se desprindă, ajungând, mai în glumă, mai în serios, potrivite doar pentru proba de obstacole. În decembrie 1997, Gazeta Sporturilor semnala starea jalnică în care ajunsese baza atletismului timișorean, referindu-se la pista de pe „Știința”:

 

„Jalnică este situația și de la Stadionul Politehnica, proprietatea Institutului de învățământ superior. Puținii copii care mai vin la atletism nu beneficiază de vestiare (de dușuri ce să mai vorbim!), iar atunci când se echipează o fac în… turnul de cronometraj, în condiții mizere. Pista e și ea pe… ducă, bordurile s-au volatizat, iar pragurile de la groapa de sărituri au ajuns probabil lemn de foc în cine știe ce casă, paza fiind inexistentă. (…) Au început să dispară, mai bine zis șterpelite, și bucățile de tartan care, odinioară, mai dădeau aspectul unei arene sportive”

cartier2_viki

August 1997. Arde sala de atletism! Fumul gros se zărește de la mare distanță. (Foto: http://ccc-circumvalatiunii-foto.blogspot.ro)

Situația s-a remediat întrucâtva în 2007, atunci când s-a finalizat modernizarea bazei sportive de lângă Mecanică. Pista de atletism – prea îngustă totuși pentru a găzdui vreo întrecere oficială – a fost adusă la standarde actuale, atleții reușind să-și desfășoare pregătirile în condiții optime.

Totul până în anotimpul rece. Când, în mod normal, pregătirea ar trebui să se mute în sală. Mai ales că, așa cum spuneam în introducere, fiecare început de an programează competiții oficiale „indoor”. La Timișoara, antrenamentele continuă „outdoor”. E singura variantă pe care o au la dispoziție atleții de pe Bega.

Timișoara a dispus, pe vremuri, de o sală de atletism perfectă pentru antrenamente (chiar și competiții). Ea se afla în cartierul Circumvalațiunii și făcea parte dintr-un veritabil complex sportiv, în imediata vecinătate aflându-se bazinul de înot (50m) și sala de gimnastică. Un incendiu provocat de câțiva boschetari a distrus-o însă complet, în vara anului 1997. O bună bucată de timp, molozul și bucățile de lemn arse au rămas neatinse. Apoi, după curățearea locului, ruinele sălii au mai rămas în picioare mai bine de zece ani, până când, pe acel loc, s-a amenajat o parcare.

Atletul timișorean Silviu Nișu a ridicat problema lipsei unei săli de atletism într-un interviu acordat site-ului nostru în urmă cu un an:

 

„Nu pot să înțeleg cum, în toți acești ani, nu s-a făcut nimic. Eu am mai prins-o și era foarte utilă. În primul rând, nu bătea vântul, era încălzită, se puteau ține concursuri de 60 de metri, 60 metri garduri, lungime, înălțime, deci probele tehnice. În plus, apar și cheltuieli suplimentare pentru fiecare sportiv, tocmai pentru că trebuie să ne antrenăm afară. Îți trebuie iegări termici, care costă 90 de euro, apoi un fâș impermeabil, care e peste 100 de euro, o pereche de cuie, 100 de euro, care pe parcursul sezonului se strică și îți trebuie altele”.

De-a lungul anilor, o serie de investitori s-au arătat interesați de a ajuta la reconstrucția sălii, însă nu au ajuns la un numitor comun cu autoritățile. Tam-tamul din urmă cu câțiva ani, pe subiectul sălii de atletism, s-a stins și el. Într-o perioadă în care promisiunile bombastice legate de infrastructura sportivă (săli, stadioane, bazine etc.) sunt în toi, sala de atletism nu se mai află pe buzele nimănui.

Așadar, dragi atleți timișoreni, poftiți afară! A treia etapă a Campionatului Național de sală se apropie…

sala-circumvalatiunii-1969

În 1969, la puțin timp după darea în folosință, sala de atletism din Timișoara mustea de sportivi. În picioare, antrenorii Siegfried Becker și Eugen Lupșa le explicau ziariștilor beneficiile unor astfel de facilități.

Silviu Nișu, timișoreanul care se luptă cu morile de vânt din atletismul românesc

silviu nisu
Egoismul, șmecheria, nepăsarea și incompetența sunt elemente nelipsite în mai toate ramurile sportive din România, în special în rândul factorilor de decizie. Iar atletismul nu face excepție. Timișoreanul Silviu Nișu și-a reluat activitatea competițională, în 2012, după o întrerupere de 12 ani. Rezultatele, mai mult decât remarcabile: campion mondial de masters la 200m, cvadruplu campion balcanic de masters, la Zagreb, și campion național de seniori cu ștafeta de 4x100m. Cu toate acestea, a fost permanent șicanat, de la nivel federal, până în orașul natal.

Silviu Nișu e un caz aparte în sportul timișorean. Născut în 1978, a practicat atletismul până la vârsta de 22 de ani când, din cauza unor dureri în zona ficatului, a fost nevoit să abandoneze, „împins” și de nepăsarea antrenorilor săi. Scârbit, n-a mai vrut să audă de atletism, însă totul s-a schimbat în 2012, când a revenit în arenă.

„Am avut oră cu studenții mei de la atletism și, pur și simplu, am făcut o verificare. M-am luat la întrecere cu unul dintre atleți, eu în adidași, el în cuie, și l-am depășit. Raymond Gulyas m-a încurajat, mi-a tot spus să mă reapuc, că nivelul e slab. Am mers direct la concurs, unde am alergat 11.10 și 22.65, fără să fac niciun antrenament”, ne-a povestit Silviu Nișu.

„Nivelul l-am regăsit exact așa cum l-am lăsat. Există un vârf, iar cei din spate, praf! Probleme nu sunt doar la nivel local, ci și la nivel național. În momentul în care cineva ajunge într-o funcție de decizie, uită de atletism și își vede doar interesul. Dacă e vorba de organizat concursuri, se pune problema de unde pot rămâne niște bani, pentru buzunarele lor. Echipamentele se vând la negru. Cei de la Federație chiar așteptau să ne cumpărăm acele echipamente la negru, de la copii, și să mergem să concurăm pentru România. Am spus că nu pot face așa ceva”, a continuat atletul.

Echipament din 1996, scos de la „naftalină” în 2013

În cei doi ani de la revenirea în atletism, Silviu Nișu s-a confruntat cu situații realmente ridicole, cauzate de federali, la concursuri de nivel internațional. De pildă, la Balcaniada de la Zagreb, din septembrie, i s-a oferit un echipament vechi de aproape 18 ani. „Au venit cu un echipament cu care am alergat ca junior în 1996. Goldwin se numea, un echipament extrem de bun. Nu îmi pot da seama de unde l-au scos, de la naftalină, n-am idee. În orice caz, era impecabil și, repet, în 1996 am alergat în el. Nu îmi venea să cred”, povestește Nișu.

Echipamentul „de colecție” nu a fost însă singura situație jenantă cu care timișoreanul s-a confruntat la Zagreb, acolo unde avea să câștige patru medalii de aur pentru România. „După ce am concurat, se întrebau între ei: <Cine e ăla?> <Ăla care a făcut scandal!> Asta pentru că eu îmi plătisem înscrierea la Zagreb și m-am trezit acolo că nu sunt înscris, ceea ce era treaba oamenilor din Federație. Nu mi-au dat timp, astfel că am fost băgat în serie slabă, pe un culoar slab, asta însemnând 1 sau 8, pe care te simți de parcă ai alerga în alt concurs. Le-am cerut să îmi rezolve problema. Au stat, s-au uitat la mine și mi-au spus sec <Nu putem!>. M-am dus eu la organizatori, le-am explicat situația, iar în momentul în care au văzut că sunt campion mondial, s-a rezolvat problema. I-am întrebat apoi pe toți cei ce au venit din partea Federației cine trebuia să mă înscrie. Când l-am găsit pe domnul respectiv, mi-a spus nonșalant <Na, și dacă am greșit, ce?>”, ne-a dezvăluit Silviu Nișu.

Campion mondial, balcanic și național, neinclus în topuri

Cele mai mari probleme le-a avut însă chiar în orașul natal, acolo unde a fost șicanat de președintele clubului Universitatea, determinându-l să se legitimeze tocmai în București, la clubul Olimpia, după o adevărată „telenovelă”, expusă de site-ul nostru în toamnă. A cerut sprijin și la autoritățile locale, care inițial au promis că îl vor ajuta pentru ca, la final de an, să nu figureze nici măcar în topurile întocmite de Direcția Județeană de Tineret și Sport și Primărie.

„Am fost la domnul primar în audiență și mi-a spus că, în cazul în care ceea ce fac eu e de impact, voi primi sprijin. I-am spus că nu știu când a mai avut Timișoara un sprinter la Campionatele Mondiale, așa că m-a trimis la Mihai Costa, care a fost foarte deschis și foarte cooperant până la un moment dat. Mi-a spus să-i trimit un mesaj de la concurs în cazul în care iau medalie și vor găsi o soluție să merg și la Campionatul Mondial din Brazilia, care era în octombrie. L-am contactat, i-am spus că am luat două medalii și mi-a răspuns că nu mă mai poate ajuta. Spunea că singura soluție e să fiu premiat în gala de final de an, am făcut împreună un calcul și ieșea la 3.000 de lei. Surpriza a fost că n-am intrat în primii 10 nici în topul DJTS, nici în cel al Primăriei, fiind campion mondial la 200m, vicecampion mondial la 100m, campion cu ștafeta Olimpiei la 4x100m la seniori, câștigător a patru medalii de aur la Balcaniada de la Zagreb, unde am stabilit și patru recorduri balcanice. Cu aceste rezultate n-am intrat în top. Imediat mi s-a aruncat scuza că nu sunt legitimat în Timișoara. Eu sunt însă timișorean, în buletinul meu scrie Timișoara și am concurat pentru România”, ne-a spus, cu mâhnire, Silviu Nișu.

Sportivul spune că va mai bate o dată la ușa autorităților, înaintea Campionatului Mondial de masters din martie, de la Budapesta, deși precizează că s-a obișnuit cu gândul că nu va fi niciodată recunoscut așa cum ar merita în orașul natal. „Nu mai am nicio speranță, m-am resemnat. Voi vorbi însă din nou cu domnul primar și cu domnul Costa, le voi reaminti ce am vorbit anul trecut cu ei, sunt curios ce mi se spune de data aceasta. Eu nu reprezint niciun club când merg la concursuri internaționale. Reprezint doar România”, a mai spus Nișu.

Cât costă o lună de pregătire?

În lipsa unui sprijin din partea autorităților sau a sponsorilor, Silviu Nișu își achită marea majoritate a cheltuielilor din propriul buzunar. Ca asistent doctor la Facultatea de Educație Fizică și Sport din cadrul UVT, are un venit lunar de 1.500 lei pe lună, din care nu poate acoperi costurile unei pregătiri ca la carte, care ar ajunge, după calculul său, până la suma de 2.000 de lei pe lună. „50 euro refacerea, 200 de euro medicamentația, 50 de euro pentru eventualitatea în care trebuie să îți mai cumperi ceva, plus masaj, măcar de două ori pe săptămână, care ar fi, în cazul unei reduceri, 50 de euro. În total, ajungi cam la 2.000 de lei, sumă care e peste salariul meu de la universitate”, a calculat atletul.

„Cel mai mult costă refacerea. Acesta e detaliul pe care eu nu l-am prea luat în considerare când eram tânăr, iar antrenorii mei de atunci, nici atât. Am observat că aveam un antrenament bun, urmat de trei foarte proaste. După antrenament, obligatoriu e nevoie de masaj, pentru a scoate acidul lactic din mușchi, trebuie bazin, jacuzzi, saună pentru relaxare. De toate acestea e nevoie, dacă vrei să faci atletism la nivel mondial. Dacă vrei să te joci până la naționale, se poate și așa”, a continuat Nișu.

Sala de atletism, absentă de peste 15 ani

cartier7_viki

Ruinele vechii săli de atletism (partea stângă), imortalizate în 2006.
(Foto: http://ccc-circumvalatiunii-foto.blogspot.ro)

Cel mai mare neajuns al atleților timișoreni e lipsa unei săli de profil. Un astfel de așezământ a existat, în zona Dacia, până în 1998, atunci când a ars din temelii, după ce câțiva oameni ai străzii aciuați prin sală au dat foc unor bureți, vrând să se încălzească. Vreme de peste un deceniu, ruinele sălii de atletism au rămas neatinse, pentru ca, în urmă cu câțiva ani, pe locul clădirii să fie amenajată o parcare.

„Nu pot să înțeleg cum, în toți acești ani, nu s-a făcut nimic. Eu am mai prins-o și era foarte utilă. În primul rând, nu bătea vântul, era încălzită, se puteau ține concursuri de 60 de metri, 60 metri garduri, lungime, înălțime, deci probele tehnice. În plus, apar și cheltuieli suplimentare pentru fiecare sportiv, tocmai pentru că trebuie să ne antrenăm afară. Îți trebuie iegări termici, care costă 90 de euro, apoi un fâș impermeabil, care e peste 100 de euro, o pereche de cuie, 100 de euro, care pe parcursul sezonului se strică și îți trebuie altele”, a afirmat Nișu.

Atletul ne-a povestit că, în urmă cu doi ani, s-a discutat ideea construirii unei noi săli de specialitate, însă abordarea tipic mioritică a problemei a pus cruce și acestui proiect. „Am auzit o discuție, de la domnul antrenor Damaschin. Era vorba despre o întâlnire între LPS Banatul, Primărie și un constructor, însă nu s-au înțeles la comisioane. Nimeni în această poveste nu s-a gândit la atleți. Au zis <Facem sală, dar vreau să-mi iasă și mie ceva>”, ne-a dezvăluit sportivul.

Dacă în jumătatea rece a anului, atleții sunt nevoiți să se pregătească în condiții extreme, există și o latură pozitivă, pentru sezonul cald. E vorba despre pista de atletism de pe „Știința”, una care, în opinia lui Silviu Nișu, e de mare ajutor pentru o pregătire ca la carte.

„Pista aceasta ne-a ajutat enorm. Aici chiar pot să îi mulțumesc domnului primar. Cum a făcut-o, de ce, de unde, nici nu mai contează, pe noi ne ajută foarte mult. Suprafața e puțin mai moale, dar nu e o problemă. E drept, nu ies rezultate foarte bune la viteză, dar în momentul în care mergi pe o altă pistă, antrenându-te aici, ai un avantaj. În plus, fiind suprafața moale, nu strică piciorul. Noi, atleții, facem de obicei periostită, care e provocată tocmai de antrenamentele pe suprafețe tari”, ne-a mai spus Nișu.

Unde au dispărut săritorii, sulițașii și sprinterii?

Lipsa infrastructurii a dus la dispariția probelor tehnice din atletismul timișorean. Iar asta în ciuda unei tradiții vechi pe care orașul o are în astfel de probe, pornind de la cea mai mare săritoare în înălțime a României, Iolanda Balaș-Söter, și continuând cu sulițașe precum Marion Becker sau Serafina Moritz, atlete formate pe Bega și care au obținut rezultate remarcabile pe plan mondial.

„Nu mai face nimeni lungime, înălțime, suliță în Timișoara. Avem numai alergători. Și nici aici, nu mai face nimeni 100 și 200 de metri. Aceste probe costă mai mult, pentru că tinzi spre perfecțiune. La 400 de metri e mai mult anduranță, chinuială. Trebuie să ne dea de gândit faptul că nu mai avem sprinteri”, constată Silviu Nișu.

Romanian Masters Athletics, o soluție pentru viitor

Un suflu nou în atletismul timișorean l-ar putea aduce nou-înființatul club Romanian Masters Athletics, cel ce în acest moment ființează doar la București. Silviu Nișu își propune ca, în acest an, să deschidă o filială a acestei structuri și în Timișoara, unde s-ar crea un cadru de practicare al acestei discipline pe mai multe paliere, o atenție specială fiind acordată marii performanțe.

„Clubul a apărut în ianuarie, e afiliat la federație. Pe lângă cei de la masters, categorie unde intră sportivii de peste 35 de ani, vom participa și la competițiile de seniori și juniori. Deci, orice sportiv care vrea performanță, e liber să lucreze cu noi. Sper să deschid o filială și în Timișoara până în toamnă. Ține și de autoritățile locale, depinde cât voi fi tărăgănat cu actele”, ne-a dezvăluit Nișu.

Ce va aduce nou acest club? „În primul rând, selecția va fi făcută altfel decât până acum. Fiind vorba despre un club privat, părintele își va putea aduce copilul, pentru a-i îmbunătăți anumiți indici, deci pentru a face mișcare. Pe lângă asta, va fi partea de performanță, unde totul va fi pe bază de contract. Ne gândim în primul rând ca, la fiecare concurs, să premiem fiecare medalie, pentru că asta lipsește cel mai mult”, a mai precizat Nișu.

Vizează podiumul la Campionatul Mondial de la Budapesta

Silviu Nișu a intrat deja „în pâine” în 2014, începând seria concursurilor pe 21 ianuarie, la Viena Indoor Classic, o competiție de verificare populară în rândul atleților din Europa.

„E un concurs care reunește cei mai buni atleți la nivel european. E o sală foarte bună, unde îți poți face recorduri, verificări, înainte de competiții. Deci nu e Grand Prix, ci doar un concurs de verificare, unde vin mulți atleți din Europa. De exemplu, la 200m, am fost 70. Per total, m-am întors mulțumit pe proba de 200m, unde am scos 22.63, personal best pentru mine și cea mai bună performanță în acest moment din țară, evident, pentru că nimeni n-a alergat încă în această probă. În acel moment, a fost și cea mai bună performanță mondială la master. Am întâlnit însă atleți care, la 34-35 de ani, aleargă sub 22 de secunde. Deci va fi o bătălie foarte mare la Mondiale. Eu sper să ajung la 22.0, pentru a avea șanse la o medalie”, ne-a spus Nișu, care a fost însoțit la Viena de fostul său coleg de la CS Universitatea, fondistul Raymond Gulyas.

La sfârșitul săptămânii trecute, Nișu a participat, pentru CSM București, la cea de-a doua etapă a Campionatelor Naționale de sală, desfășurată la Bacău, unde s-a clasat pe primul loc în proba de 60m, la egalitate perfectă cu ploieșteanul Costin Homiuc.

„Am câștigat conjunctural. Nu știu cum s-a întâmplat. A fost rece în sală, nu s-a muncit foarte bine și, din cauza zăpezilor, nici n-au venit foarte mulți. Am fost la egalitate perfectă cu un băiat de 17 ani de la Ploiești, atât în serii, cât și în finală. Nu ne-au putut departaja. Am constatat cu surprindere că am câștigat dar, în același timp, că am încă mari probleme la start, pe primii 20-30 de metri. În plus, 7.26 nu e un rezultat care să îmi dea încredere, trebuie să ajung la 7.02-7.04, până în martie”, ne-a mai spus Silviu Nișu.

Pentru atletul timișorean urmează, la finalul săptămânii viitoare, ultima etapă a Campionatului Național indoor, dotată cu Cupa de Cristal, pentru ca, pe 8 martie, să participe la Campionatul Național de Sală pentru Veterani, organizat de nou-fondatul club Romanian Masters Athletics. Principalul său obiectiv e îmbunătățirea timpilor la 100 și 200 de metri, în perspectiva Campionatului Mondial Masters ce va avea loc în luna martie, la Budapesta.