rudy wetzer Archives

Și Timișoara a fost pe Conte Verde (2) | „Împotriva răului de mare există o singură soluție: stomacul plin”

Ne-am despărțit ieri de Rudy Wetzer și restul delegației echipei naționale în momentul în care s-a ajuns la Genova. De aici, tricolorii urmează să se îmbarce pe impunătorul Conte Verde, care avea să-i poarte pe luciul Oceanului Atlantic până la Montevideo, acolo unde urmează să se pună în scenă prima ediție a Campionatului Mondial!

Prima privire o aruncăm pe colecția prăfuită a Gazetei Sporturilor, acolo unde, chiar dacă cu o întârziere firească, sunt publicate însemnările lui Moritz Beilis, singurul ziarist român care a luat parte la această expediție. Iată ce scrie acesta în ediția din 28 iunie 1930:

„Joi la ora 8 seara am ajuns în Genova, după o călătorie cu un tren express a cărui vitesă a făcut pe Lăpușneanu, Stanciu și ceilalți pravoslavnici să se închine făcându-și nenumărate cruci.
În gara Genova, suntem primiți de d-l consul Tomelini cu d-na, de un reprezentant al studenților români, precum și de d. Contin fost pe vremuri în conducerea Juventusului. Descindem la un hotel aproape de gară. Suntem invitați la masă de către reprezentanții coloniei române în Genova.
Gazdele oferă un vin de onoare pentru teamul național. Un vin negru, care dă culoare tuturor și voce lui Burger. Reprezentantul României la Genova, în câteva cuvinte înflăcărate, ne urează izbândă și drum bun, iar Nedelcovici mulțumește pentru primire. Băeții intonează în chip reușit câteva arii naționale. O impresie excelentă produce executarea «Giovinezzei» (n.n. imnul oficial al Partidului Național Fascist, precum și imn neoficial al Italiei în perioada 1924-1943).
Italienii sunt plăcut surprinși, își manifestă entuziasmul pentru atenția românilor prin strigăte: «E viva la Rumania!». La miezul nopții coborâm în port și avem ocazia să vedem ancorat colosul Conte Verde, care ne va duce în America.

Îmbarcarea
Ultima zi a șederei la Genova a trecut cu pregătirile de îmbarcare. După îndeplinirea unor formalități, echipierii s-au adunat în hollul hotelului. Apropos de formalitățile făcute, Lăpușneanu zicea «miroase a testament». Înainte de îmbrarcare, consultăm rapoartele maritime, fiecare se interesează cum se anunță marea, nimeni nu pierde însă curajul.
Toți eram profund impresionați. La ora 11 mergem spre port, unde ne îmbarcăm pe Conte Verde. Echipa ocupă cabine de 4 paturi, pe puntea E a vaporului; pe aceiaș punte sunt rezervate locuri pentru echipa Franței care se va îmbarca la Villafranca și cea a Belgiei care se va îmbarca la Barcelona.
Buna dispoziție începe să devină lucru rar. Doar câteva fețe luminate, puțini echipieri manifestă bucurie, nota generală este melancolia. În timp ce înainte de îmbarcare toți se uitau spre mare, de pe vapor privirile au luat altă direcție: țărmul. Pe chei, la plecarea vaporului, au venit să salute echipa d. Tomelini, consul al României, cu d-na, numeroși studenți, autoritățile sportive din Genova, precum și reprezentanții presei. La ora 12, un fluerat lung, colosul se pune în mișcare, ducând spre meleagurile îndepărtate ale Americei, echipa României”.

Relatarea lui Bică Beilis (sau LIS, cum sunt semnate corespondențele sale) continuă în numărul din 1 iulie 1930:

Impunătorul transatlantic Conte Verde, la bordul căruia naționala de fotbal a României a ajuns la prima ediție a Campionatului Mondial, în Uruguay

„Un zornăit asurzitor de fiare, ancora este ridicată și Conte Verde se pune greoi în mișcare. Sirenele celorlalte vapoare din port salută plecarea transatlanticului spre continentul nou.
Băieții adunați pe punte au intonat «Giovinezza», făcând dela început o excelentă impresie pasagerilor în majoritatea lor italieni, precum și marelui public adunat pe chei venit să asiste la plecarea bastimentului.
După luarea în primire a cabinelor ne-am adunat în luxoasa sală a restaurantului, unde ni s-a servit dejunul. Un menu abundent, compus din mâncăruri gustoase și vinuri de marcă. După prânz, vizita vaporului. Conte Verde este un hotel plutitor: saloane, grădină, cinematograf, tot ce se poate înțelege prin maximum de confort.

Villafranca. Echipa Franței
La ora 4 ajungem la Villafranca; portul fiind prea mic nu poate primi colosul plutitor. Pasagerii cari se îmbarcă la acest punct sunt aduși la vapor de un remorcher.
Echipa Franței, însoțită de 5 oficiali, se îmbarcă la Villafranca ocupând cabinele din vecinătatea noastră. Echipa României a fost reprezentată la îmbarcarea francezilor de Costel Rădulescu și subsemnatul. La Villafranca, etapa e foarte scurtă. Vaporul ridică ancora pornind spre Barcelona, trecând pe lângă Nisa și Cannes.
După amiaza o petrecem în sala de jocuri de cărți, unde ne vizitează d. Fisher Mor, vicepreședintele Fifei, care se întreține cu fiecare în parte. Seara, echipa și însoțitorii se adună pe punte, unde improvizează mai multe coruri românești bine reușite și mult gustate de pasagerii vaporului, cari au făcut cerc în jurul nostru.
După ce se joacă o horă românească, se organizează o «friptă» în care Wetzer se arată tot atât de bun ca la football. «Fripta» e ceva cu totul nou pentru Conte Verde: inovația românească a stârnit entuziasmul pasagerilor.
S-a dansat până la miezul nopții. Jazz și veselie. Burger și Eisenbasser dansează neîntrerupt, Zauber și Subășanu se resemnează cu succesele colegilor”.

Parcă povestea n-ar fi completă fără să aruncăm un ochi și în minuțiosul jurnal de călătorie al timișoreanului Rudy Wetzer. Să vedem ce spune căpitanul României despre îmbarcarea pe Conte Verde:

Nicolae Kovacs, unul dintre timișorenii care au luat parte la expediția în Uruguay din 1930

„19 iunie 1930. Am plecat. Din orașul lui Columb. Spre oceanul lui Columb. Ne aflăm pe un transatlantic imens, de 36.000 de tone. Se numește CONTE VERDE. Octav spune că e numele unui condottier vestit al Italiei.
CONTE VERDE e un palat pe apă. Am avut emoții. Deși am mai călătorit pe mare. Ce-o fi fost în sufletul celorlalți? 12 dintre băieți n-au mai fost niciodată pe mare. Unii nici n-au văzut-o.
Despărțirea de țărm n-am s-o uit niciodată. Întreaga Genova s-a adunat să-și petreacă rudele și prietenii. Pe mal a fost o hărmălaie de nedescris. Orchestre, fanfare, chitariști-soliști. Toată Italia imaginației mele. Și toate culorile pământului. Italienii de pe vas spun că așa se întâmplă de pe vremea caravelelor.
După patru ore de plutire am ajuns în rada de la Villefrance. Câteva bărci cu motor au adus de la țărm echipa Franței. 16 jucători și 2 conducători. «Asta mai zic și eu proporție, nea Costele!». Cu francezii o să fie mai vesel.
Costel și-a recăpătat buna dispoziție. Ni se servesc niște mese fabuloase. Totul e la discreție și la alegere. Din 10, 20, 30 de feluri. Fructe? Livezi. Citrice? Un miliard de vitamine. Costel pretinde că împotriva răului de mare există o singură soluție: stomacul plin. Pentru Octav are o altă rețetă: «Chianti» și «Lacrima Cristi». Alb sau roșu, n-are importanță.
– Și dacă ne-ngrășăm, Costele?
– Fiți fără grijă, mâine dimineață dați jos un kil.
– Cum?
– Lucrăm pe punte, în sala de gimnastică și în bazin.
Noapte bună. Prima noapte pe mare. Maicile de la capelă imploră harul lui Dumnezeu împotriva valurilor. Sărmanul Neptun e în dizgrație. Și tocmai pe marea în care s-a născut.”.
(Ioan Chirilă, Finala se joacă astăzi, 1966, p. 24)

Continuăm mâine călătoria alături de grupul timișorenilor din echipa națională și vom vedea câteva imagini-document cu antrenamentele fotbaliștilor pe puntea transatlanticului Conte Verde.

– va urma –
Episoadele anterioare
Episodul 1: Îmbulzeală, emoții, obstacole și staționare în halta „Olio Sasso”

Și Timișoara a fost pe Conte Verde (1) | Îmbulzeală, emoții, obstacole și staționare în halta „Olio Sasso”

Dacă tot suntem în febra Campionatului Mondial, avem din nou prilej să vorbim despre importanța pe care a avut-o Timișoara și marii ei fotbaliști care ne zâmbesc astăzi doar din fotografii. Pentru că, din păcate, prezentul nu ne oferă prea multe subiecte de discuție, în condițiile în care România n-a mai participat la vreo ediție de CM de două decenii! Ne vom întoarce așadar în timp cu aproape nouă decenii, la prima ediție a Campionatului Mondial, găzduită de Uruguay, în 1930. Site-ul nostru a mai vorbit și în urmă cu 4 ani despre voiajul de poveste al „tricolorilor” spre Montevideo. De această dată îl vom relua mai pe larg, bazându-ne atât pe poveștile actorilor din teren (mai cu seamă pe minuțiosul jurnal al măhăleanțului Rudy Wetzer), cât și pe relatările din presa vremii, Gazeta Sporturilor având chiar un trimis special la Montevideo, pe Moritz Beilis!

Pentru început, luăm ibricul de cafea de pe foc, turnăm în cești și deschidem numărul din 19 iunie 1930 al Gazetei Sporturilor, unde pe prima pagină zărim marea veste:

Iar în pagina 5, continuarea…

„Eri dimineața s-a închis primul capitol al participării României la campionatul mondial de football.
La ora 8 și 5, echipa României, împreună cu cei 5 oficiali, a părăsit Gara de Nord cu destinația Genova, unde se va face îmbarcarea pe marele transatlantic italian Conte Verde.

PLECAREA
Încă dela 7 jumătate s-a putut remarca pe peronul Gării de Nord o afluență neobișnuită. Se adunaseră prietenii și cunoscuții celor cari aveau să lipsească atâta vreme din țară și era îndreptățită zarva care trezea peronul din somnolența matinală. Fiecare avea să spună câte ceva, fiecare avea de dat un sfat. Pentru o călătorie pe celălalt emisfer al globului, orice opinie nouă era bine venită…
Cel mai agitat a fost desigur vistiernicul expediției, d. Nicu Lucescu. Nedormit de 5 zile, în continuă agitație, a fost primul la gară și număra părintește pe selecționați ca nu care cumva să rămână cineva în îngrămădeală pe peron. Înainte de plecare, câțiva din cei prezenți pornesc tradiționalul hip! hip! hura!, căruia îi răspunde dela fereastra vagonului d. Paul Nedelcovici (n.n. vicepreședintele Federației).

DIFICULTĂȚI
În preziua plecării, oficialii cari credeau că nu le scăpase nici un amănunt de organizare, se trezesc cu o telegramă urgentă dela Timișoara prin care sunt anunțați că jucătorii militari nu primiseră încă dispoziții de concediu, deși se făcuseră intervenții din locurile cele mai înalte. Nedumerirea a fost cu atât mai mare, cu cât toate formalitățile fuseseră îndeplinite.
Au reînceput alergările și s-a dat în cele din urmă și de rostul acestor noi dificultăți. Statul Major al armatei, de care depindeau facilitățile de deplasare ale militarilor, omisese să dea ordinul în consecință dintr-o interpretare greșită a datei. Campionatul mondial începe la mijlocul lui iulie și până atunci… mai e timp berechet.

Emerich Vogl, unul dintre timişorenii prezenţi pe Conte Verde

ÎN TIMIȘOARA
Deoarece câțiva din jucătorii originari din capitala Banatului plecaseră spre Timișoara cu o zi înainte însoțiți de d. Costel Rădulescu (n.n. managerul naționalei), întreaga expediție a făcut un popas de 6 ore. În Timișoara s-au alăturat echipei cei 4 localnici: Burger, Steiner, Covaci și Deșu, precum și cei trei bucureșteni plecați mai înainte: Wetzer, Raffinsky și Vogl (n.n. și ei timișoreni, însă legitimați la formații din București).
Dela Timișoara, echipa a plecat direct la Genova, unde se va îmbarca în seara zilei de 21 iunie pe Conte Verde, iar a doua zi, dimineață, transatlanticul va ridica ancora pentru Montevideo.

Despre plecare a scris conștiincios în propriul jurnal și Rudy Wetzer. Iar Ioan Chirilă a avut privilegiul să-i vadă și chiar să publice acest veritabil document istoric, în cartea „Finala se joacă astăzi” (1966, Ed. UCFS). Unde dăm, mai întâi, peste o completare a lui Freddy Eisenbasser (notat în perioada comunistă sub numele Fieraru), prezent și el la citirea jurnalului, alături de Nea Vanea, portarul Jean Lăpușneanu și autorul Rudy Wetzer:

„La Timișoara au urcat timișorenii. De pe peron l-am cules și pe Barbu, care venise de la Arad. În schimb l-am lăsat pe Ghiță Albu. Și ce rău ne-a părut după aceea…
Călătoream în trei compartimente de clasa a II-a. Toți erau veseli. Din păcate, mai mult pe socoteala mea. Eram, cum ți-am spus, provincialul. Și n-aveam nicio șansă, mai ales în fața lui dom’ Jenică Lăpușneanu (te rog nu mă întrerupe, Jeane, că-i arăt poza în care ai înghițit ca un mielușel golul lui Scarrone!). Jean al meu era marele șmecher. Dar îi dădea apă la moară și nea Costel. Spunea că suntem ambasadori în America. Și pentru că eram ambasadori, trebuia să mănânc cu coatele lipite de corp și să nu dau iama în scobitori.

Reclamă a firmei italiene Olio Sasso, din anii ’30

Intervenție Jean Lăpușneanu:
– Spune mai bine chestia cu Olio Sasso.
– Vezi? Nici acum nu-mi dă pace, deși a și băut patru păhărele din vișinata făcută de mâna mea.
– Olio Sasso? Facă-se voia ta, Jeane…
…Supărat din cauza ironiilor bucureștene, am ieșit din compartiment și m-am retras pe culoar, la o fereastră. Tocmai trecusem granița iugoslavă și călătoream pe pământ italian. După câtva timp, trenul a oprit într-o gară, cu o sută și ceva de metri înaintea peronului. Atunci am citit pe clădirea gării OLIO SASSO. Imediat am deschis ușa primului compartiment și am strigat: «Fraților, prima gară italiană: OLIO SASSO!». Ce-a urmat, nu mă mai întreba. Olio Sasso nu era numele gării, ci o reclamă de untelemn italian.
Și acum, Jenică dragă, pentru că ți-am făcut plăcerea, să lăsăm omul să citească…
Reiau (n.n. la întâlnirea cu cei trei foști internaționali, Ioan Chirilă a fost desemnat că citească cu voce tare din jurnalul lui Wetzer):
17 iunie 1930. Ilie Subășeanu știe să cânte la pian. Îi duce dorul. Dar, în lipsa pianului, organizează un cor a capella. Am descoperit, cu ocazia asta, că sunt tenor. Avem un repertoriu româno-italian.
Barbu și-a uitat ghetele de fotbal la Arad. Mare figură! Pleacă la Montevideo fără scule. În schimb nu și-a uitat pălăria de paie. O pălărie tare. Demnă de Charlot (n.n. Charlie Chaplin). L-am implorat să renunțe. Degeaba. Ardelean sadea. Singura soluție e să-l dăm drept manager sau ziarist. Numai de n-ar cădea jurnalul meu pe mâna unui ziarist…

Rudz Wetzer, timişoreanul care a documentat, pas cu pas, călătoria echipei naţionale la prima ediţie a Campionatului Mondial

18 iunie 1930. Am ajuns la Genova. A fost greu. Două nopți în compartimente de clasa a doua. Ideea a fost a lui Octav (n.n. Octav Luchide, secretarul FRF). Din diferența de preț – clasă și vagon de dormit – ne-am confecționat, încă de la București, pe credit, haine închise.
Două nopți pierdute. Bănci tari. Oase frânte. Dar a meritat. E adevărat că nu haina face pe om, dar o echipă de fotbal în haine frumoase e o adevărată echipă.
Pe toate le știe «grecu» (n.n. tot despre Luchide e vorba!)
…La coborârea din tren i-am spus lui Costel Rădulescu, managerul nostru, că m-am gândit toată noaptea și că avem un atac tare subțirel. S-a supărat:
– Rudy dragă, asemenea reflecții erau bune la «Mercur», în fața unei cafele cu caimac. Acum nu e timp de regrete”. (n.n. din cauza fondurilor restrânse, România a putut deplasa doar 15 jucători la Montevideo, astfel că s-a renunțat, în ultimul moment, la selecționarea unor jucători de certă valoare. Printre ei, și înaintașul timișorean Ștefan Dobay, pe atunci în vârstă de 21 de ani, care inițial figura în lotul pentru Campionatul Mondial)

Punem semnul de carte în dreptul paginii 26 și lăsăm volumul pe noptieră. Mai aruncăm o privire spre Rusia, acolo unde e în toi, în aceste zile, a 21-a ediție a Campionatului Mondial. Dar vom relua povestea mâine, cu îmbarcarea pe Conte Verde!

EURO 2016 | Sub privirile lui Jules Rimet, România a spulberat Franța la prima întâlnire, cu șapte timișoreni în teren

Stadionul „ONEF” (ulterior ANEF și Republicii), gazda primei întâlniri dintre România și Franța, la 12 iunie 1932

România și Franța se vor afla vineri față în fața pentru 16-a oară în istorie, la deschiderea ediției 2016 a Campionatului European. Cele două reprezentative se duelau pentru prima oară tot în luna iunie, însă în 1932, pe stadionul bucureștean „ONEF”, în cadru amical. Favorită certă în opinia specialiștilor vremii, România s-a impus la scor de tenis în fața „cocoșilor”, 6-3, într-un joc în care evoluau nu mai puțin de șapte fotbaliști timișoreni. O, tempora…

La 12 iunie 1932, stadionul „ONEF” era luat cu asalt de peste 10.000 de iubitori ai fotbalului, pentru o întâlnire extrem de atractivă. România primea vizita Franței, o națiune care, la vremea respectivă, nu era considerată încă o forță a fotbalului european, dar care atrăgea în rândul bucureștenilor.

De altfel, presa românească anticipa o victorie clară a României, după cum aflăm de pe prima pagină a cotidianului Gazeta Sporturilor, din 13 iunie 1932:

România a învins Franța!*
Nu este în propozițiunea de mai sus nimic neașteptat. Aproape toată lumea, vorbind firește de acei cari pot să drămuiască cu oarecari pretenții raportul de valori internaționale pe tărâm sportiv, a prevăzut victoria aceasta.
Ba chiar, au fost câțiva cari ca și noi, au indicat-o la o bună diferență. Și totuși, niciuna din victoriile noastre internaționale, asupra Jugoslaviei, asupra Austriei, sau asupra Greciei, n-a condensat mai mult entuziasm, mai multă satisfacție generală, decât succesul de eri. Care este dedeparte cea mai netedă victorie din câte am obținut.

*) Am păstrat ortografia și sintaxa originală, așa cum a văzut lumina tiparului în 1932, precizare valabilă și pentru citatele ce vor urma.

România era antrenată de Costel Rădulescu, însă rolul esențial în formarea echipei a avut-o timișoreanul Rudolf Wetzer, primul jucător cu adevărat uriaș lansat pe Bega, care era căpitanul echipei. De altfel, fotbalul timișorean era puternic reprezentat la fiecare acțiune a echipei naționale în anii respectivi, dovadă fiind și formula de joc aleasă pentru jocul cu Franța, în care nu mai puțin de șase titulari proveneau din capitala Banatului: Rudolf Burger, Adalbert Hrehuss, Petre Steinbach, Ladislau Raffinski, Rudolf Wetzer și Alexandru Schwartz, pe parcurs mai intrând și Stefan Dobai.

Meciul a fost, practic, fără istoric, în condițiile în care România conducea cu 3-0 încă din minutul 18. Cele șase goluri ale tricolorilor au fost marcate de trei jucători: orădeanul Iuliu Bodola (min. 8, 84) și timișorenii Rudolf Wetzer (15, 72) și Alexandru Schwartz (18, 50). Intrat în minutul 55 al întâlnirii, ripensistul Ștefan Dobay avea să povestească, peste ani, în biografia sa, Șut… GOOOL!, ce s-a aflat totuși în spatele acestei înlocuiri, în condițiile în care „Calul” era accidentat.

În repriza a doua, în minutul 55, Schwartz s-a accidentat și Rudy Wetzer m-a solicitat să intru în joc, deși eram cu glezna inflamată. Mi-a fost greu și pentru motivul că nu mai jucasem de mult timp pe post de inter-dreapta. (…) Glezna mea s-a umflat foarte mult și a început să mă doară. Schwartz mi-a jurat „cu două degete ridicate”, că deși accidentat, mai putea să joace, dar că s-a înțeles din ochi cu vulpoiul de Rudy Wetzer să mă introducă în echipă, pentru că eram… „tuns în cap” – cătană fără bani – și astfel să pot încasa și eu prima de „zece hârtii” plătită de Federație.
– Cu „zece hârtii” poți să-ți faci comprese la picior… și în definitiv de ce să mă doară numai pe mine și să nu te doară și pe tine?

Rudy Wetzer, un „geniu al footballului nostru”

Timișoreanul Rudy Wetzer (1901-1993) a fost cel mai bun jucător al României la prima întâlnire cu Franța

În numărul din 13 iunie 1932, Gazeta Sporturilor a realizat și scurte analize individuale ale jucătorilor care au învins categoric Franța, printre remarcați numărându-se, evident, și timișorenii Wetzer și Schwartz, care au adus împreună patru din totalul de șase reușite ale României. Să dăm citire aprecierilor notate în dreptul celor șase timișoreni titulari:

BURGER, masiv și plin de energie, a clarificat multe situații delicate. A fost fericit în degajări. În repriza a doua spre sfârșit a slăbit enorm, manifestând semnele unei condiții fizice șubrede.
HREHUSS a jucat admirabil prima repriză. A marcat aripa cu multă dibăcie. A știut să se plaseze și a atacat cu rost. N-a lăsat aceiaș impresie în repriza a doua, pentru că a trebuit să compenseze anumite insuficiențe a lui Burger.
STEINBACH l-a surclasat pe Kouscar, deși n-a fost în cea mai mare formă. Totuș, să-i recunoaștem lui Steinbach meritele ce i se cuvin pentru victoria de eri. A susținut înaintarea cu un serviciu impecabil. Spre sfârșit a slăbit din cauză că prea trebuia să compenseze numeroasele lipsuri defensive cauzate de Burger sau Albu. Afară de aceasta, credem că Steinbach ar fi trebuit să se odihnească, altfel, condiția lui fizică va lăsa din ce în ce mai mult de dorit.
RAFFINSKI a jucat fără greșeală. Este un half de încredere. Îi poți încredința orice aripă. Plin de vigoare, joacă în acelaș ritm din primul până în ultimul moment. „Rafi” e în formă mare și a rezolvat prin aceasta o mare criză a postului de mijlocaș stânga.
WETZER a fost cel mai bun înaintaș. Chiar dacă alții au realizat mai mult, să nu uităm că cea mai mare activitate tot el a desfășurat-o. Toți au jucat prin Rudy, toți au fost conduși de acest geniu al footballului nostru. Ca în vremurile de mare glorie a marcat când a fost să marcheze, dar ce e mai interesant e felul cum a mișcat înaintarea. Precizia deschiderilor sale, subtilitatea inițiativelor în tripletă au entuziasmat. Să nu uităm că afară de goalurile marcate de el, goalurile lui Schwartz și ultimul punct a lui Bodola sunt în strânsă legătură cu inițiativele lui Wetzer.
SCHWARTZ a pășit cu dreptul în rândurile internaționalilor. Cu Wetzer a făcut minuni și ajutat de buna sa clasă, s-a înțeles imediat cu Glanzmann. A arătat multă pătrundere și o mare ușurință de a marca atunci când e bine servit.

Jules Rimet, impresionat de Wetzer & co

Francezul Jules Rimet, primul președinte al FIFA, a fost pe stadionul bucureștean ONEF la 12 iunie 1932

La partida de pe ONEF a asistat însuși primele președinte al FIFA, francezul Jules Rimet, care a ținut să felicite echipa României pentru victorie. „A câștigat echipa mai bună. Toate legile sportului au fost respectate, e vorba deci de o performanță regulată, pentru care vă felicit”, a declarat Rimet, citat de Gazeta Sporturilor.

Tot în numărul din 13 iunie 1932 al ziarului, căpitanul Franței, Chardar, recunoștea superioritatea tricolorilor: „Ne-am supus unui adversar superior. Suntem mulțumiți de felul cum s-au desfășurat lucrurile. Echipa noastră a făcut tot ce a putut în fața unui adversar mai bine pregătit. Să sperăm că n-a fost primul match Franța – România și în unul din viitoarele ne vom revanșa”.

Eroul partidei, timișoreanul Rudy Wetzer, spunea la finalul întâlnirii că proporțiile scorului puteru fi mult mai mari în favoarea României: „Sunt încântat. Țineam de mult să reintru în echipa națională și îmi pare bine că publicul e mulțumit de mine. Echipa noastră o consider bine pusă la punct. Dacă insistam după 4-0, cred că ajungeam la opt goaluri. Ar fi fost senzațional, pentru că fiecare cunoaște prestigiul Franței. Din echipa franceză, nu mi-a plăcut decât Korb”.

12 iunie 1932
București, stadion ONEF, spectatori 10.000
România – Franța 6-3 (3-0)
Bodola 8, 84, Wetzer 15, 72, Schwartz 18, 50 – Chardar 58 (pen.), Liberatti (77), Rohlion (78).

România: Czinczer – Burger, Albu – Hrehuss, Steinbach, Raffinski – Glanzmann, Schwartz (55, Dobay), Wetzer (C), Bodola, E. Kocsis.
Franța: Tassin – Mairesse, Chardar (C) – Scharvath, Laurent, Kauscar – Rodriguez, Liberatti, Alcazar, Korb, Rohlion.

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (VII)

Povestea lui Petre Steinbach a ajuns la ultimul episod. După jurământul depus împreună cu prietenii săi,Buza și Radici, relatat în episodul anterior, cei trei puști din Fabric s-au antrenat asiduu vreme de șase ani. Iar la 14 noiembrie 1926, toți trei au făcut parte din echipa R.G.M.T.-ului care punea piedică marelui Chinezul. Meciul s-a încheiat la egalitate, 1-1, după ce Rudy Wetzer a deschis scorul în minutul 17 pentru alb-violeți, iar pentru „muncitori” însuși Buza restabilea egalitatea în minutul 60 Echipa aliniată de R.G.M.T. a fost Pullock – Grell, Zarda – Koch, Steinbach, Radici – Buza, Katai, Karlach, Szlovick, Sindelar. Dar să-l lăsăm pe Steinbach să spună povestea acestei întâlniri…

Nu știu dacă mă pot socoti dezlegat de acest jucământ, până în ziua de azi. Știu însă că anide-a rândul i-am simțit greutatea. Timp de 6 ani, zi de zi mi-am amintit de hotărârea luată. Prietenii mei de asemenea. Au trecut acești ani ca un vis într-o noapte de primăvară, plină de toate parfumurile tinereții. Vremurile se schimbau, noi creșteam și iată-ne niște tineri bine legați, jucători în prima garnitură, purtători ai tricoului roșu și negru.

În jurul nostru roiau acum alți puștani care ne prindeau fiecare pas, fiecare săritură la minge, așa cum făceam și noi nu cu mulți ani înainte.

Și iarăși s-au întâlnit Chinezul cu R.G.M.T. De această dată însă, R.G.M.T. juca cu prima echipă a feroviarilor din Timișoara. În rândurile ei se aflau nume care azi poartă ecoul vremurilor de glorie ale fotbalului românesc: Zombory, Tessler, Matek, Hoksary, Vogl, Steiner I și II, Wetzer, Tanzer și alții. Chinezul era campioana țării și în rândurile ei erau mulți internaționali.

La R.G.M.T., Buza juca în postul de extrem stânga, Radici mijlocaș, pe aceeași parte, și eu mijlocaș centru. Puțini auziseră de noi și nici chiar cei mai înfocați dintre susținătorii clubului nu ne acordau prea mult credit.

Am jucat însă atunci astfel încât și azi când îl întâlnesc pe Rudy Wetzer acesta îmi spune:
– Ții minte meciul acela dintre Chinezul și R.G.M.T.?

Am atacat tot timpul, jucând într-un tempo drăcesc care i-a simit pe campioni să dea înapoi într-un joc de apărare. Spectatorilor nu le venea să creadă, se ridicaseră cu toții în picioare și întreg stadionul scanda „Hai R.G.M.T.!”

Și totuși, n-am putut să câștigăm, scoțând doar un rezultate egal: 1-1. Experiența internaționalilor de la Chinezul și-a spus cuvântul. În tot acest meci nu am simțit ce-i oboseala. Golul nostru l-a marcat Buza, la capătul unei acțiuni la care participaseră toți cei trei mușchetari de odinioară…

Când ne-am întâlnit în cabină, ne-am strâns mâinile și, spre surprinderea celor din jur, am plâns puțin, ceea ce pentru niște băieți de 19 ani era puțin neobișnuit. Dumneavoastră însă, care cunoașteți acum mica noastră taină, cred că veți înțelege!…

– SFÂRȘIT –

Dacă doriți să recitiți:

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Material publicat în Amanahul Sportul 1970

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (V)

Generațiile de excepție ale fotbalului timișorean din perioada interbelică s-au călit pe maidanele nesfârșite ale orașului. Puștii întreprindeau adevărate acte de spionaj prin spatele gării din Iosefin, unde se afla stadionul „Chinezul”, pentru a prinde secretul execuțiilor tehnice ale virtuozilor vremi. Și exersau fiecare schemă cu o ambiție ieșită din comun, pe câmpurile vaste dintre cartierele orașului, folosindu-se de mingi de cele mai multe ori improvizate. Petre Steinbach nu făcea excepție de la regulă. Viitorul internațional exersa cu sârg schemele lui Resch, Schiller sau Rudi Wetzer,măhăleanțul care era cu câțiva ani mai mare decât el, dar care se impusese rapid la „Kinizsi”, grație tehnicii ieșite din comun, combinată cu o remarcabilă inteligență tactică. Să-l lăsăm însă pe Steinbach să își continue povestea…

Noi, cei din cartierul Fabric, ne legasem sufletește de jucătorii R.G.M.T.-ului. Echipa se impusese cu încetul și promova într-o atmosferă de simpatie generală. Oameni care până atunci nu știau ce e fotbalul se înghesuiau în jurul terenului să vadă echipa jucând. Printre cei mulți eram și noi. Trei copii plini de ambiție și visând numai fotbal. Duminicile, când echipa „noastră” nu juca, plecam în cros până la stadionul Chinezul (unde se află azi terenul CFR Timișoara) să privim meciurile ce se desfășurau acolo. Ne scoteau din încurcătură tot castanii amintirilor mele. În frunzișul lor des, cocoțați pe câte o cracă înaltă, priveam ca din loja unui teatru, fără să ne pese de polițaii din jur. La pauză, porțile se deschideau pentru toată lumea. Țâșneam ca din pușcă și ne plasam cât mai aproape de porți, sorbind cu privirea fiecare fază, fiecare execuție tehnică, pe care ne străduiam să le fixăm în minte până la amănunt, spre a le repeta a doua zi pe maidan.

De aceea încercam să ne strecurăm și la antrenamentele echipei. Curiozitatea, ghiduș neastâmpărat, nu-mi dădea pace și iată-mă sărind gardul la un joc-școală, cu porțile închise. Abia am aterizat însă că am și fost luat în primire de Kocsis bacsi, îngrijitorul terenului, care după o „morală” strașnică, m-a închis până la sfârșitul antrenamentului în… casa de bilete. A fost ultima pedeapsă pe care am primit-o pentru fotbal.

Fiecare dintre copii se străduia să își imite cât mai fidel idolii. Eu, de pildă, dobândisem cu multă trudă porecla de Resch, după celebrul half centru de la Wacker Viena, posesorul unui excelent joc de cap. Acesta putea să-și deschidă propria extremă, cu lovituri de cap pe distanțe de 15-20 de metri. De la Schiller, un cunoscut centru înaintaș al epocii, am învățat pasa din viteză cu tocul („Oxford”). Îmi amintesc de epoca „trucului lui Wetzer”. Rudi, atacat de adversar, își continua cursa și azvârlea mingea înapoi, prin răsucire, unui coechipier. Toți copiii, fără excepție, au început atunci să exerseze acest procedeu cu ce aveau la îndemână: castane, cutii de conserve, mingi de cârpă și din hârtie etc. Și organizat sau spontan, cum vreți să-i spuneți, cu toții am ajuns să posedăm acest „truc”.

– VA URMA –

Dacă doriți să recetiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Drumul spre Mondial trecea prin Timișoara: Prima finală, văzută prin ochii unui timișorean

Echipa Uruguay-ului, prima campioană mondială la fotbal

Încheiem mini-serialul dedicat legăturilor dintre Timișoara și Campionatul Mondial astăzi, cu două zile înaintea celei de-a XX-a finale. Vom face un nou arc peste timp și vom poposi pe Estadio Centenario din Montevideo, în data de 30 iulie 1930, atunci când Uruguay și Argentina își disputau prima finală de Campionat Mondial. „Ghidul” nostru va fi timișoreanul Rudy Wetzer, cel ce pe tot parcursul voiajului naționalei României în America de Sud și-a notat cu minuțiozitate impresiile într-un jurnal publicat peste ani de Ioan Chirilă în Finala se joacă astăzi.

Să-i dăm așadar, cuvântul lui Rudy:

”30 iulie. Fiesta e la apogeu. Copa del Mundo a rămas la Montevideo!

Dar ziua asta merită să o notez ceas cu ceas.

Am ajuns în zori. Am debarcat cu greu, claie peste grămadă. Ne-am dus la „Artigas”. Ne-am luat valizele. Le-am lăsat în hol. L-am salutat pentru ultima oară pe călărețul de armă. Micul lustragiu șchiop mi-a trimis o bezea. Nu mă mai necăjește cu Fernandez. Am predat bagajele pentru îmbarcare. Plecăm cu „Duilio”. Tot al companiei Lloyd Sabaudo. E mai mare, dar nu atât de luxos ca fratele său „Conte Verde”. Am luat masa mai devreme, ca în zi de joc. Am pornit spre „Centenario”. Bineînțeles, pe jos. Străzile sunt arhipline. E un vacarm de nedescris. Suporterii argentinieni, drapați în steagurile lor alb-albastre, scandează „Argentina – si, Uruguay – no!” Grupurile se încaieră. Dar mergem înainte. Cred că așa a fost la Pompei, când curgea lava. S-au oprit și tramvaiele. De parcă n-ar avea curent. Agenții de circulație și-au părăsit strategic posturile. „Argentina – si, Uruguay – no! Uruguay – si, Argentina – no!”

Timișoreanul Rudy Wetzer, „cronicarul” Copei del Mundo

Toți spun că stadionul e arhiplin încă de dimineață. Atunci, unde se duce lumea asta? Am înțeles mai târziu. Cei care n-au izbutit să găsească bilete au făcut tot posibilul să ajungă în parcurile stadionului, ca să simtă măcar răsuflarea fierbinte a celor douăzeci de megafoane. 200.000 de oameni. Vor să privească prin ochii celor o sută de mii de fericiți aflați înăuntru.

Orele 14,10. Nu mai aud nimic.

…Cred că a fost cel mai frumos meci de fotbal din câte am văzut vreodată. Uruguay… Argentina… Los titanos…

Uruguay a învins cu 4-2. Orchestra lui Andrade a învins 11 soliști de superclasă. O orchestră desăvârșită care s-a strâns și s-a întins ca burduful bandoleonului.

Uruguayenii au deschis scorul prin Dorado, în minutul 12, dar argentinienii au egalat în minutul 20, prin Carlos Peucelle. Cu opt minute înainte de pauză, Guillermo Stabile a adus avantajul Argentinei: 2-1. La reluare, după zece minute de panică în rândurile „echipei celeste”, interul stânga Cea a izbutit să egaleze în minutul 57, la capătul unei acțiuni Fernandez – Castro – Scarone. Ante la perspectiva del triumfo, temperatura de pe „Centenario” a devenit brusc insuportabilă. Din acest moment, pe un fond sonor, în care au predominat focurile de pistol, orchestra a început să cânte, fără greșeală și Santos Iriarte a șutat fantastic, de la 25 de metri, luând conducerea în minutul 68. Atunci am văzut ceva care depășește orice închipuire. Oameni în toată firea au luat cu asalt gardul de protecție, și-au rupt hainele în timpul escaladării, au plonjat în șanțul cu apă și au… debarcat pe gazon, sub privirile uluite ale arbitrului belgian Langenus, ca să-l îmbrățișeze primii pe cel mai bun extrem stânga din lume. Cu un minut înainte de sfârșit, Castro, jucătorul cu un singur braț (celălalt era amputat), a marcat al patrulea gol… În momentul înscrierii acestui gol, care a „eliberat” o sută de mii de oameni, Estadio Centenario a devenit o adevărată rampă de lansare: spre cer și-au luat zborul balonașe cu culorile naționale ale Uruguay-ului. Suporterii „echipei celeste” mulțumeau astfel cerului…

Am părăsit cu greu stadionul, strecurându-ne printre picioarele zecilor de mii de dansatori de pe „Centenario”. Am încercat să ne grăbim – vaporul ridica ancora în aceeași seară – , dar am fost nevoiți să ne supunem rigorii legilor de circulație ale Copei del Mundo. Vacarmul era greu de suportat. Când am ajuns pe străzile pe care lumea nu mai era compactă, am văzut zeci de bicicliști tâtând fiecare câte patru curii de conserve pe caldarâm. Erau golurile din poarta Argentinei. Zgomotele acopereau strigătele vânzătorilor de ziare. Când am ajuns în port, a apărut a treia ediție a meciului finalei”.

Mingea folosită în finala din 1930

Caseta tehnică a primei finale:

30 iulie 1930, Montevideo, Estadio Centenario

Spectatori: 93.000

Uruguay: Ballesteros – Nasazzi, Mascheroni – Andrade, Fernandez, Gestido – Dorado, Scarone, Castro, Cea, Iriarte.

Argentina: Botasso – Della Torre – Paternoster, J. Evaristo, Monti, Suarez – Peucelle, Varallo, Stabile, Ferreira, M. Evaristo.

Au marcat: Dorarto (min. 12), Cea (Min. 57), Iriarte (min. 68), Castro (min. 89), respectiv Peucelle (min. 20) și Stabile (min. 37).