Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (V)

Petre SteinbachGenerațiile de excepție ale fotbalului timișorean din perioada interbelică s-au călit pe maidanele nesfârșite ale orașului. Puștii întreprindeau adevărate acte de spionaj prin spatele gării din Iosefin, unde se afla stadionul „Chinezul”, pentru a prinde secretul execuțiilor tehnice ale virtuozilor vremi. Și exersau fiecare schemă cu o ambiție ieșită din comun, pe câmpurile vaste dintre cartierele orașului, folosindu-se de mingi de cele mai multe ori improvizate. Petre Steinbach nu făcea excepție de la regulă. Viitorul internațional exersa cu sârg schemele lui Resch, Schiller sau Rudi Wetzer,măhăleanțul care era cu câțiva ani mai mare decât el, dar care se impusese rapid la „Kinizsi”, grație tehnicii ieșite din comun, combinată cu o remarcabilă inteligență tactică. Să-l lăsăm însă pe Steinbach să își continue povestea…

Noi, cei din cartierul Fabric, ne legasem sufletește de jucătorii R.G.M.T.-ului. Echipa se impusese cu încetul și promova într-o atmosferă de simpatie generală. Oameni care până atunci nu știau ce e fotbalul se înghesuiau în jurul terenului să vadă echipa jucând. Printre cei mulți eram și noi. Trei copii plini de ambiție și visând numai fotbal. Duminicile, când echipa „noastră” nu juca, plecam în cros până la stadionul Chinezul (unde se află azi terenul CFR Timișoara) să privim meciurile ce se desfășurau acolo. Ne scoteau din încurcătură tot castanii amintirilor mele. În frunzișul lor des, cocoțați pe câte o cracă înaltă, priveam ca din loja unui teatru, fără să ne pese de polițaii din jur. La pauză, porțile se deschideau pentru toată lumea. Țâșneam ca din pușcă și ne plasam cât mai aproape de porți, sorbind cu privirea fiecare fază, fiecare execuție tehnică, pe care ne străduiam să le fixăm în minte până la amănunt, spre a le repeta a doua zi pe maidan.

De aceea încercam să ne strecurăm și la antrenamentele echipei. Curiozitatea, ghiduș neastâmpărat, nu-mi dădea pace și iată-mă sărind gardul la un joc-școală, cu porțile închise. Abia am aterizat însă că am și fost luat în primire de Kocsis bacsi, îngrijitorul terenului, care după o „morală” strașnică, m-a închis până la sfârșitul antrenamentului în… casa de bilete. A fost ultima pedeapsă pe care am primit-o pentru fotbal.

Fiecare dintre copii se străduia să își imite cât mai fidel idolii. Eu, de pildă, dobândisem cu multă trudă porecla de Resch, după celebrul half centru de la Wacker Viena, posesorul unui excelent joc de cap. Acesta putea să-și deschidă propria extremă, cu lovituri de cap pe distanțe de 15-20 de metri. De la Schiller, un cunoscut centru înaintaș al epocii, am învățat pasa din viteză cu tocul („Oxford”). Îmi amintesc de epoca „trucului lui Wetzer”. Rudi, atacat de adversar, își continua cursa și azvârlea mingea înapoi, prin răsucire, unui coechipier. Toți copiii, fără excepție, au început atunci să exerseze acest procedeu cu ce aveau la îndemână: castane, cutii de conserve, mingi de cârpă și din hârtie etc. Și organizat sau spontan, cum vreți să-i spuneți, cu toții am ajuns să posedăm acest „truc”.

– VA URMA –

Dacă doriți să recetiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Andrei Rădulescu, as pe gazon și sub panou

Andrei Rădulescu – în mijlocul rândului de sus

În anii ’40-’50, polivalența nu era un lucru neobișnuit în sportul românesc. Figuri precum Costi Herold, Mihai Flamaropol sau Mihai Nedef erau cunoscute la nivel național pentru practicarea mai multor discipline sportive concomitent. Din aceeași categorie face parte și Andrei Rădulescu, unul dintre principalii artizani ai primei promovări în elită din istoria Politehnicii Timișoara, despre care puțină lume știe că a practicat cu succes și baschetul.

În zilele noastre, polivalența pare un termen mai degrabă utopic. Profesionalizarea disciplinelor, investițiile masive, programele stricte de pregătire fac ca astăzi să ne fie greu până să ne și imaginăm că un individ ar putea excela, concomitent, în mai multe ramuri sportive. În urmă cu aproximativ șapte decenii, termenul de sportiv polivalent nu era deloc lipsit de sens. E suficient doar să-l amintim pe Costi Herold, performer în 14 sporturi (atletism, fotbal, handbal, volei, baschet, schi, canotaj, polo pe apă, tenis de masă, tenis de câmp, tir, rugby, scrimă, gimnastică) și am spus totul.

Nici Timișoara nu a dus lipsă de asemenea sportiv. Unul dintre ei e Andrei Rădulescu, renumit în rândul druckerilor timișoreni pentru aportul pe care l-a adus la prima promovare în elită a Politehnicii, din 1948. Deși și-a consacrat întreaga viață fotbalului, pe care l-a slujit din aproape toate „unghiurile” posibile, mult mai puțin cunoscută e activitatea sa din… baschet.

În lucrarea Baschet românesc, Valentin Albulescu poveștește că, în 1947, Timișoara avea una dintre cele mai intense activități baschetbalistice din țară. În campionatul orașului erau înscrie 10 formații, dintre care se remarca în mod deosebit trupa RGMT-ului, care domina de regulă întrecerea. În formația muncitorilor își făcuse loc un tânăr student, pe nume Andrei Rădulescu, acesta dovedind excelente calități pentru postul de pivot.

„Viitorul jucător și arbitru internațional (apoi președinte al federației de fotbal) era prezent la antrenamentele și jocurile oficiale de baschet în perioada de iarnă, când fotbalul se afla… în vacanță. Andrei Rădulescu nu avusese însă la Timișoara primul contact cu baschetul (pe care îl considera sportul cel mai complet), deoarece în timp ce juca fotbal la București (la cunoscuta echipă Venus) practica baschetul la formația Viforul Dacia II”, se specifică în lucrarea menționată mai sus.

Andrei Rădulescu a practicat fotbalul și baschetul în paralel până în momentul promovării din 1948, când conducerea Politehnicii l-a convins să renunțe la luptele de sub panou pentru a-l feri de riscul unei accidentări.

Andrei Rădulescu, caricaturizat în presa timișoreană

Sinonim cu spectacolul

Pe terenul de fotbal, Andrei Rădulescu era prototipul fotbalistului artist. Masivul centru atacant al Politehnicii încânta miile de spectatori de pe arena „Știința” cu fentele sale amețitoare, preferând întotdeauna să marcheze un gol spectaculos, chiar și cu riscul de a complica o situație la îndemână. Rădulescu își asuma din plin statutul de vedetă. Se spune despre el că obișnuia să iasă ultimul de la vestiare, pentru a stârni rumoare printre spectatori, care începau să se întrebe dacă e cumva accidentat. Apoi, după câteva zeci de secunde bune, pe când colegii săi începuseră deja încălzirea, își făcea apariția pe gazon, cu mingea în mână, în uralele întregii arene.

Andrei Rădulescu a fost unul dintre liderii primei generații de excepție a Politehnicii, care în 1948 reușea să promoveze în premieră formația studențească pe prima scenă a fotbalului românesc, alături de Rusalin Marcu sau Simion Andreescu.

În 1949, după absolvirea studiilor universitare, Andrei Rădulescu s-a întors în Bucureștiul natal, unde a evoluat la Rapid, iar în sezonul imediat următor devenea golgheterul campionatului. După retragerea din activitatea competițională, fostul polist a rămas pe gazon, dar în calitate de arbitru, fiind inclus pe lista FIFA în 1963. Cel mai mare succes din cariera de cavaler al fluierului l-a cunoscut în 1970, când a oficiat la trei meciuri de la Campionatul Mondial din Mexic: Belgia – El Salvador (la centru) Israel – Suedia și Uruguay – Israel (la linie).

După „Mundial”, Andrei Rădulescu a renunțat la fluier și fanion, retrăgându-se în birourile Federației Române de Fotbal, for pe care l-a și condus în două rânduri, 1981-1983 și decembrie 1989 – februarie 1990. De-a lungul anilor a mai fost președintele Comisiei Centrale de Arbitri, membru al Comisiei de Organizare a Cupelor Europene și membru în Comisia de Apel a UEFA.

Andrei Rădulescu s-a stins din viață în 1992, la vârsta de 67 de ani.