Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (VII)

Petre SteinbachPovestea lui Petre Steinbach a ajuns la ultimul episod. După jurământul depus împreună cu prietenii săi,Buza și Radici, relatat în episodul anterior, cei trei puști din Fabric s-au antrenat asiduu vreme de șase ani. Iar la 14 noiembrie 1926, toți trei au făcut parte din echipa R.G.M.T.-ului care punea piedică marelui Chinezul. Meciul s-a încheiat la egalitate, 1-1, după ce Rudy Wetzer a deschis scorul în minutul 17 pentru alb-violeți, iar pentru „muncitori” însuși Buza restabilea egalitatea în minutul 60 Echipa aliniată de R.G.M.T. a fost Pullock – Grell, Zarda – Koch, Steinbach, Radici – Buza, Katai, Karlach, Szlovick, Sindelar. Dar să-l lăsăm pe Steinbach să spună povestea acestei întâlniri…

Nu știu dacă mă pot socoti dezlegat de acest jucământ, până în ziua de azi. Știu însă că anide-a rândul i-am simțit greutatea. Timp de 6 ani, zi de zi mi-am amintit de hotărârea luată. Prietenii mei de asemenea. Au trecut acești ani ca un vis într-o noapte de primăvară, plină de toate parfumurile tinereții. Vremurile se schimbau, noi creșteam și iată-ne niște tineri bine legați, jucători în prima garnitură, purtători ai tricoului roșu și negru.

În jurul nostru roiau acum alți puștani care ne prindeau fiecare pas, fiecare săritură la minge, așa cum făceam și noi nu cu mulți ani înainte.

Și iarăși s-au întâlnit Chinezul cu R.G.M.T. De această dată însă, R.G.M.T. juca cu prima echipă a feroviarilor din Timișoara. În rândurile ei se aflau nume care azi poartă ecoul vremurilor de glorie ale fotbalului românesc: Zombory, Tessler, Matek, Hoksary, Vogl, Steiner I și II, Wetzer, Tanzer și alții. Chinezul era campioana țării și în rândurile ei erau mulți internaționali.

La R.G.M.T., Buza juca în postul de extrem stânga, Radici mijlocaș, pe aceeași parte, și eu mijlocaș centru. Puțini auziseră de noi și nici chiar cei mai înfocați dintre susținătorii clubului nu ne acordau prea mult credit.

Am jucat însă atunci astfel încât și azi când îl întâlnesc pe Rudy Wetzer acesta îmi spune:
– Ții minte meciul acela dintre Chinezul și R.G.M.T.?

Am atacat tot timpul, jucând într-un tempo drăcesc care i-a simit pe campioni să dea înapoi într-un joc de apărare. Spectatorilor nu le venea să creadă, se ridicaseră cu toții în picioare și întreg stadionul scanda „Hai R.G.M.T.!”

Și totuși, n-am putut să câștigăm, scoțând doar un rezultate egal: 1-1. Experiența internaționalilor de la Chinezul și-a spus cuvântul. În tot acest meci nu am simțit ce-i oboseala. Golul nostru l-a marcat Buza, la capătul unei acțiuni la care participaseră toți cei trei mușchetari de odinioară…

Când ne-am întâlnit în cabină, ne-am strâns mâinile și, spre surprinderea celor din jur, am plâns puțin, ceea ce pentru niște băieți de 19 ani era puțin neobișnuit. Dumneavoastră însă, care cunoașteți acum mica noastră taină, cred că veți înțelege!…

– SFÂRȘIT –

Dacă doriți să recitiți:

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Material publicat în Amanahul Sportul 1970

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (IV)

Petre SteinbachPovestea lui Petre Steinbach se apropie de începuturile propriu-zise ale carierei sale. Alături de bunii săi, Buza și Radici (aveau să joace tustrei la R.G.M.T. peste câțiva ani), fostul mare fotbalist timișorean rememorează activitățile adiacente descinderilor pe maidan, care i-au călit pe cei trei din punct de vedere fizic.

Se poate spune că pe maidanul nostru am învățat fotbalul. Silindu-ne să imităm execuțiile tehnice ale idolilor noștri, în bună parte reușeam. Cert este că de când priveam îndeaproape la jucătorii R.G.M.T.-ului o serie de dificultăți tehnice începeau să dispară. Învățasem cu Buza și Radici câteva scheme tactice care ne reușeau întotdeauna, astfel că echipa noastră a început să semene panică prin tot cartierul. Echipa noastră se numea Sport-Club, ne făcuserăm rost de o minge adevărată și de câteva tricouri alb-roșii. Printre coechipieri se număra și Elek Schwartz, celebrul antrenor de azi, pe atunci un țânc ce se certa mereu cu mine pentru dreptul de a executa penaltiurile! Aceste diferenduri precoce nu ne-au împiedicat să rămânem buni prieteni. Echipele se alcătuiau începând cu portarul și apărarea (aci erau introduși novicii), suveran fiind atacul căci toți voiau să marcheze goluri. De aceea la înaintare jucau cei mai buni. Mândru că ajunsesem centru înaintaș în echipa cartierului, mi-am permis să întârzii la un meci. Drept pedeapsă, n-am mai fost introdus în echipă. Am plâns și am plecat amenințându-mi prietenii că nu voi mai reveni nicicând. Și m-am ținut de promisiune până la… pauză! M-am „răzbunat” cu adevărat însă pe adversari în repriza secundă, când am înscris 10 din cele 16 goluri ale echipei noastre! Faima noastră creștea în proporția în care se goleau borcanele cu acadele ale băcanului, părinte al unei progenituri care nu cunoștea piedici în calea entuziasmului sportiv.

Începusem să joc fotbal și la locul meu de muncă. Prindeam rufele din zbor cu grații de portar în detentă, prindeam prosoapele murdare cu un șut precis ce le trimetea direct în cazanul spălătoreselor. Când făceam curățenia băii, angajam cu masorii, și ei fotbaliști, adevărate driblinguri cu calupurile de săpun.

Mă gândeam numai la fotbal și încet, încet, tot călărind pe calul năzdrăvan al fanteziei, începusem să-mi fixez unele planuri de viitor în contururi mai precise. Doream să ajung un bun jucător de fotbal. Îmi dădeam însă seama că nu e de ajuns să vrei, nici să dovedești un oarecare talent, dacă aceste calități nu sunt însoțite de o muncă stăruitoare. Și munceam… Încă de la început, în mintea mea de copil, tăsesem frontiere bine stabilite între îndatoriri și distracții. Pe acestea din urmă le îngrădisem la rândul lor cu alte obligații și, pe îndepete, m-am trezit că începusem să devin… om mare.

E plăcut să-ți dai seama de așa ceva. Slujba mergea acum ceva mai bine. Aveam sarcini mai precise și nu mai alergam năuc prin toate etajele după 10 treburi deodată. Când ieșeam după slujbă, mă întâlneam cu cei doi prieteni de care eram nedespărțit. La vârsta noastră, într-o lume care nu-și revenise încă de pe urma dezastrelor unui război nemaipomenit până atunci, subiectele de dsicuție erau și ele pătrunse de neliniște și teamă. Ce să facem? De ce meserie să ne apucăm? Oricât ne-am fi îndepărtat însă, în discuțiile noastre ajungeam invariabil tot la fotbal! Aici eram cu toții de acord: va trebui să ajungem buni jucători. La vârsta noastră ne dădeam seama intuitiv că nu e suficient să batem mingea toată ziua pe maidan. Ce folos să ajungi la măiestria unui adevărat jongler al balonului, dacă nu ai dobândit și calitățile unui adevărat atlet, jucând neobosit timp de 90 de minute. Am început deci să facem atletism. De la gara Fabric, până la stadionul Chinezul din Timișoara era o cale destul de lungă. Drumul ducea de-a lungul unei alei de castani. Pe sub acești castani făceam alergări când mergeam la antrenament. Și peste ani, când ziariștii sportivi îmi remarcau rezistența deosebită, în gând îmi revenea aleea străjuită de castani

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3

Material apărut în Almanahul Sportul 1970

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (II)

Petre SteinbachPovestea fostului internațional timișorean Petre Steinbach merge mai departe și descrie atmosfera maidanelor din urbea de pe Bega. Condițiile minimale, lipsa mingilor în general, îi determinau pe puști să improvizeze. Iar aceste improvizații au călit talente uriașe pe câmpurile orașului.

O asemenea echipă se găsea pe vremea aceea pe fiecare uliță din Timișoara, mai ales că maidanele se înșirau cu duiumul. Un teren se afla și la colțul străzii noastre.

„Financiarii” clubului erau frații Ernest și Carol Cohn al căror tată ținea o dugheană de băcănie în cartier. Mai erau și prietenii mei buni, Brațo și Buza. primul era fiul unui cizmar; un pui de drac negru și sprinten care mai apoi a ajuns un excelent mijlocaș stânga. Buza era fiul unui vatman de pe linia centrală a tramvaielor timișorene. Prin el ajunsesem de ne cunoșteau toți slujbașii de la tramvaie și terțetul nostru sărea fără teamă dintr-un vagon în altul. Când vreun încasator ne încolțea să plătim, noi strigam în gura mare:
-Lasă, nene, noi suntem ai lui Buza, băieții lui… fotbaliștii.

Ne întâlneam după amiaza devreme pe maidan. „Terenul” nostru era încadrat de o parte de săbiile violete ale scaieților iar cu alta intrând direct în drumul căruțelor. Pe o latură a lui era un fel de trecere între două străzi. Nu era de mirare, ca în atacurile-i furtunoase, aripa stângă să dribleze în afara adversarilor lui direcți și ceva babe cu fuste crețe sau vreun vânzător de covrigi încremenit în contemplație. Mingea aparținea fraților Cohn și era singura avere a echipei. Fiindcă nu întotdeauna avea cameră o înlocuiam de obicei cu o bășică de bou, în care suflam cu toții ca să o umflăm, până ni se tăia respirația. Uneori Ernest sau Carol se supărau că fuseseră cotonogiți sau pentru te miri ce și atunci își luau mingea și plecau acasă. Noi ne revendicam drepturile legitime asupra bășicii de bou și după ce o scoteam din anvelopă, continuam jocul cu aceste mijloace, care cedau la primul efort mai serios. Atunci Cohn, scuturat de remușcări, ne dădea înapoi anvelopa și tot el se ducea la un măcelar și îl mințea cu nerușinare:
-Nene, m-a trimis tata să-i dai vreo câteva bășici de bou, că trece dumnealui și ți le plătește…

Măcelarul râdea și dădea, fiindcă știa el cum stă chestia. Jucam până spărgeam toate bășicile și atunci micul Cohn desfăcea neputincios mâinile:
-Faceți ce știți că până mâine altă bășică nu mai căpătăm.
Soluția era găsită prompt. Întreaga echipă colabora la realizarea scopului comun. Anvelopa se umplea cu șepci, cu ciorapi și dă-i drumul până seara târziu… Soarele și întunericul delimitau timpul de joc!

Când pe cei doi frați îi pedepsea băcanul, încuindu-i în casă și ascunzând mingea sub tejghea, restul echipei după o zadarnică așteptare se hotărî să se dedice… atletismului. O porneam așa, în șir indian, în alergare de „fond”. Treceam prin gara Fabric, prin vagoane, pe sub vagoane, peste vagoane și iar mai departe, străbătând liniile către câmpul de instrucție militară unde de câtăva vreme începuse să se antreneze echipa muncitorească R.G.M.T. Pe lungul drum mărginit de castani, echipa se destrăma cu încetul, dar cei trei din capul coloanei de alergători ajungeau întotdeauna împreună. Buza, Radici și cu mine, ținând pasul egal.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1

Material apărut în Almanahul Sportul, 1970