Poveștile cu tâlc ale lui Petre Steinbach, despre fotbaliștii timișoreni de altădată, nu sunt bazate doar pe glume și întâmplări hazlii. În episodul de astăzi, fostul internațional și selecționer al României relatează o întâmplare petrecută înainte și după un meci al primei reprezentative (nespecificat însă), în care timișoreanul Nicolae Kovacs dă dovadă de cunoștințe psihologice cât se poate de solide în încercarea de a-și motiva coechipierii.
„NUMAI EU CU TINE!”
În ajunul disputării unui joc internațional, Kovacs intră în camera mea din cantonamentul hotelului Union. Arborează o mină conspirativă:
– Cred că ești convins că vom câștiga!
– Cred, sper…
– Nu trebuie numai să sperăm, trebuie să fim siguri de victorie. Dar pentru asta, bineînțeles, să luptăm strașnic, să nu lăsăm timp adversarilor nici să respire.
Apoi confidențial:
– Petrică, dacă vom câștiga te invit după meci, dar numai pe tine, să mergem împreună la restaurantul Luzana. Însă bagă de seamă, numai noi doi.
– De ce, Copec? De ce „numai noi doi”?
– Pentru că am încredere în tine și întotdeauna când tu joci bine, mă simt și eu mult mai sigur și știu că pot da gol… Și ceilalți jucători sunt buni, dar pe mine mă influențează cel mai mult jocul tău. Dacă tu ai să faci un meci bun, sunt sigur că și eu voi reuși să trec mai ușor printre apărătorii adverși, îmi vor merge mai bine pasele, voi găsi mai multe culoare spre poartă.
Apoi continuă cu sporită volubilitate:
– Gândește-te, Petricică, dacă batem mâine vom fi din nou chemați la națională. Dacă pierdem, se destramă echipa. ori eu, tu știi, mă simt mai bine în „națională” decât în echipa mea de club. Pe urmă, cu cât avem mai multe jocuri internaționale, cu atât vor crește și acțiunile noastre ca jucători. Mai contează și prima… și atâtea altele.
Partida se termină cu victoria noastră. Urmează masa comună, la Athene Palace, apoi ne despărțim. Mai fac un drum până acasă, să-mi iau pardesiul, și mă îndrept – cu oarecare întârziere – spre Luzana. Aici zăresc printre boschete o masă lungă, în jurul căreia era așezată întreaga echipă națională a României. Mai era un singur loc liber, lângă Lazăr Sfera. În fruntea mesei prezida… Kovacs.
Mă așez și – intrigat – îl întreb pe Petea (n.n. – Vîlcov):
– Cum de v-ați întâlnit aici? Cine a organizat masa?
– Am venit la insistențele lui Kovacs. M-a găsit singur în cameră și mi-a spus că mă invită la Luzana, dar numai pe mine, să fim numai eu cu el.
– Și ce ți-a mai spus?
– Că de felul cum voi juca eu va depinde și jocul lui. Că el nu poate să joace foarte bine decât dacă… sunt eu în formă! Cică asta îi dă lui mai multă încredere… Că eu voi fi unul dintre factorii hotărâtori ai victoriei. Însă aceleași vorbe – după cum am aflat ulterior – le spusese și lui Ghiță Ciolac și celorlalți.
Într-adevăr, Copec vorbise cu fiecare jucător în parte, atribuindu-i rolul hotărâtor în obținerea victoriei… și invitându-l discret pentru o seară la Luzana „în doi”.
Nicu Kovacs dovedise o dată în plus că nu era numai glumeț, ci și un psiholog de primă clasă!
(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, p. 20-24)
– va urma –
Episoade anterioare: