Oradea triumfă pentru a opta oară consecutiv, Timișoara rămâne dispărută de un deceniu și jumătate

oradea vs timisoara

Polo la Oradea vs. polo la Timișoara

CSM Digi Oradea a cucerit luni, pentru a opta oară la rând, titlul național la polo pe apă. O poveste de succes din care Timișoara ar trebui să-și ia notițe. Iar asta pentru că aici, pe Bega, s-a născut prima dominație din polo-ul românesc. Din păcate, așa cum site-ul nostru a semnalat obsesiv în ultimii doi ani, sportul cu mingea pe apă a dispărut din capitala Banatului în 1999, iar speranțele unei renașteri în viitorul apropiat sunt zadarnice.

Oradea și-a luat în serios rolul de pionier al poloului românesc, un statut pe care și-l dispută cu Timișoara și Târgu Mureș. Până în 2007, orașul de pe Crișul Repede nu își adjudecase decât trei titluri naționale: la prima ediție, în 1928, prin AS Oradea, iar mai apoi în 1985 și 1986 când Crișul a reușit să întrerupă o dominație ce părea fără sfârșit a tridentului bucureștean Steaua – Dinamo – Rapid.

La Oradea s-a investit masiv în infrastructură. În 2007 a fost inaugurat bazinul olimpic „Ioan Alexandrescu”, cea mai modernă bază de natație din România, costurile totale ridicându-se la 5.5 milioane de euro. Practic, acesta avea să fie punctul de pornire al unei dominații care nu pare să se încheie prea curând. CSM Digi (fostă CSM Leonardo) a câștigat luni cel de-al optulea titlu consecutiv în campionatul intern, după ce s-a impus și în al treia manșă a finalei cu Steaua, chiar la București.

În tot acest timp, în care Oradea a investit, a construit și a înflorit pe tărâmul poloului, Timișoara a desființat, a demolat și a îngropat, pare-se, definitiv până și ultima urmă a acestui sport din oraș. O disciplină ce a adus urbei atâtea bucurii, plasând-o chiar pe scena olimpică, a fost strangulată cu cea mai eficientă armă cu putință: NEPĂSAREA!

ILSA Timișoara, unica grupare de polo rămasă în funcțiune în orașul Revoluției, a declinat participarea în ediția 1999/2000 a primei ligi, dispărând de atunci complet de pe hartă. La fel și poloul timișorean, „textiliștii” ajungând să moară săraci, într-un anonimat total, fără niciun urmaș care să-i ducă mai departe tradiția. Un palmares ce însumează șase titluri naționale și care plasează Timișoara, în continuare, pe un onorant loc 3 într-o astfel de ierarhie, după București, cu 59 și Oradea, cu 11.

Ce-i drept, și dacă ar fi apărut o inițiativă de înființare a unei echipe de polo, aceasta n-ar fi avut unde să își desfășoare activitatea. Bazinul din curtea intreprinderii ILSA, unul oricum învechit și care nu mai putea respecta noile standarde de lungime și adâncime, fusese demolat în 2007. Tot pe criteriul adâncimii apei, acest sport n-a putut fi practicat la nivel profesionist nici în celelalte bazine – vechi și noi –  din oraș, unele dintre ele construite în așa fel încât să elimine din fașă posibilitatea ocupării lor cu poloul.

Cât despre un bazin olimpic, e deja de prisos să ne mai răcim gura. Ne-am dat de mult seama că o facem de pomană. O problemă nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna, într-un oraș care l-a dat pe Johnny Weissmuller și pe primul înotător român participant la Jocurile Olimpice (Iosif Novak). Într-un material publicat în vara anului trecut, scoteam la lumină o declarație din 1983 a lui Alexandru Cinteanu, pe atunci antrenor al poloiștilor de la ILSA, care se plângea și atunci de aceeași problemă: „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”.

Promisiuni au fost, Slavă Domnului! Doar în ultimii zece ani, s-a vorbit despre un bazin olimpic pe locul fostului ștrand Uszoda, despre unul situat în Calea Lipovei și, cel mai recent, despre un așezământ la ultimele standarde pentru natație în vecinătatea stadionului „Dan Păltinișanu”. Administrația locală, indiferent de culoarea politică, n-a reușit să depășească însă stadiul de gargară electorală. Nu numai că nu s-a contruit niciun bazin, dar nici măcar nu s-a împrejmuit vreodată un teren destinat exclusiv unei asemena construcții și, firește, nu s-a scos nici măcar o lopată de pământ pentru fundație. Toți factorii de decizie au ridicat nonșalant din umeri, spunându-ne că „…asta e, nu ne dă Bucureștiul”.

Din păcate, Timișoara nu se dezice, în multe privințe, de mentalitatea societății românești, în întreg ansamblul ei. Nimeni nu își poate asuma responsabilitatea, nimeni nu e vinovat. Pesemne, a existat bunăvoință, dorință intrinseacă de a construi un bazin, din partea fiecărui primar și consilier local timișorean din ultimii 20 de ani. „Noi am vrut, ăia nu!”. Între timp, s-au scurs 15 ani, iar în Timișoara singura dovadă palpabilă a existenței poloului e grămada de moloz din groapa vechiului bazin al ILSA-ei, un spațiu devenit focar de infecție în buricul târgului.

Al doilea Tarzan! Timișoreanul care a deschis drumul natației românești la Jocurile Olimpice

p05_stubi_plus_three_split

„Bupsi” Novak, primul din stânga, la Split. În dreapta, un alt simbol al ILSA-ei, Adalbert Stănescu.

În Freidorful care l-a dat pe Johnny Weissmüller, cvintuplu campion olimpic la înot, a făcut ochi și Iosif Novak. „Bupsi”, pentru colegi și prieteni. La fel ca Tarzan, s-a simțit în largul său în apă, fiind unul dintre deschizătorii de drumuri ai natației românești.

Greu de perceput în prezent rolul pe care l-a avut Timișoara în înot și polo, două discipline mai mult decât văduvite în capitala Banatului. Un oraș pretins de cinci stele, ce se complace de ani de zile într-o situație rușinoasă din punct de vedere al infrastructurii de natație, fără măcar un bazin de dimensiuni olimpice. Mai mult, de aproape 15 ani, un sport de echipă ce a adus orașului șase titluri naționale – poloul – a dispărut complet, tot datorită infrastructurii.

Pe actualul teritoriu al Timișoarei, în Freidorf, s-a născut, în urmă cu aproape 10 ani, prima vedetă mondială a natației, Johnny Weissmüller, cvintuplu campion olimpic pentru Statele Unite. În același cartier se năștea, ceva mai târziu, la 16 august 1922, Iosif Novak, primul înotător al României la Jocurile Olimpice.

Echipa națională de polo, în 1949. În rândul de jos, „Bupsi” Novak, flancat de colegii săi de la ILSA, Adalbert Stănescu și Zoltan Hoszpodar. În centru rândului de sus, alți doi timișoreni - Lali Weinreich și Zoltan Norman.

Echipa națională de polo, în 1949. În rândul de jos, „Bupsi” Novak, flancat de colegii săi de la ILSA, Adalbert Stănescu și Zoltan Hoszpodar. În centru rândului de sus, alți doi timișoreni – Lali Weinreich și Zoltan Norman.

Novak a început înotul la ILSA, un club ce a făcut furori în anii 40-50, prin puternicele secții de natație și polo. Finalul celui de-al doilea război mondial îl găsește pe „Bupsi” practicând în paralel ambele discipline, sub stindardul intreprinderii textiliste. La polo, a fost om de bază în „echipa de aur”, care cucerea șase titluri consecutive (și singurele din palmaresul echipei), între 1946 și 1951. La înot, a dominat întrecerile naționale, în special la proba de 100m liber.

La finele anilor 40, la ILSA s-au remarcat o serie de înotători ce aveau să facă mai târziu carieră, racolați de cele două departamentale bucureștene, CCA și Dinamo. În această perioadă au răsărit nume precum Peter Lovas, Titi Schaed, Greti Weinreich, Lucian Bagiu sau Titu Groza, nimeni altul decât nepotul prim-ministrului din perioada primilor ani ai ocupației sovietice, Petru Groza, stabilit în Timișoara. De altfel, ILSA a devenit doi ani la rând campioană națională la ștafeta de 4x100m, care îi cuprindea, alături de vedeta echipei, „Bupsi” Novak, pe Lali Weinreich, Titu Groza și Titi Schaed.

Anul 1952 a fost unul de grație pentru clubul ILSA în ansamblul său. La Jocurile Olimpice de la Helsinki, au participat nu mai puțin de șase textiliști. În echipa națională de polo, au figurat Adalbert Stănescu, Zoltan Norman, Octavian Iosim, Zoltan Hoszpodar și antrenorul-jucător Gabor Torok. Cel de-al șaselea ilsist era Iosif Novak, participant al concursului de înot, la proba lui de bază, 100m liber. Deși nu a rupt gura târgului în Finlanda, clasându-se pe locul 26, cu timpul 1:00.60, „Bupsi” are un loc de cinste în istoria natației românești, devenind primul înotător ce participă la o ediție a Jocurilor Olimpice pentru România.

„Bupsi” Novak, în 1970,alături de fiica lui, Nora.

„Bupsi” Novak, în 1970,alături de fiica lui, Nora.

Dacă la Helsinki nu a participat în turneul de polo, avea să o facă doi ani mai târziu, la Campionatele Europene de la Torino. România avea în componență un trio de la ILSA, formație ce rămăsese în topul întrecerii interne, deși titlurile începuseră să fie împărțite de CCA și Dinamo – Adalbert Stănescu, Octavian Iosim și Iosif Novak. Cu cei trei timișoreni în echipă, tricolorii au înregistrat două înfrângeri în faza grupelor, dar ambele la capătul unor meciuri viu disputate: 5-6 cu Marea Britanie, la 31 august 1954, și 5-7 cu Olanda, o zi mai târziu.

Spre finalul carierei, Iosif Novak a concurat și pentru CCA București, acolo unde ajunsese și colegul său de la ILSA, Zoli Hoszpodar, recrutat în echipa de polo a clubului militar și apoi participant cu echipa națională la Jocurile Olimpice din 1956, de la Melbourne.

Rămas un apropiat al natației și după retragerea din activitatea competițională, „Bupsi” Novak s-a stins în 1995, la vârsta de 73 de ani.

Sursa fotografiilor: www.ilsa-timisoara.net

Înot și polo, pe apa sâmbetei! Bazinul olimpic, veșnica iluzie a Timișoarei

Bazinul din Circumvalațiunii, după renovarea din 2012

Promisiuni, proiecte blocate, declarații pompoase. Cam așa arată în acest moment bazinul olimpic al Timișoarei, un edificiu la care lumea natației de pe Bega visează cu ochii deschiși an de an. Orașul care se laudă cu Johnny Weissmuller, cu primul înotător român la Jocurile Olimpice și cu prima hegemonie în polo nu dispune, în 2013, de niciun bazin de dimensiuni sau dotări olimpice.

La Timișoara, construcția unui bazin olimpic pare mai dificil de realizat decât un dispozitiv de teleportare. În ultimii 10 ani, autoritățile locale și reprezentanții Guvernului, indiferent de culoarea politică, au fluturat aproape anual în fața presei diverse proiecte care vizau construirea unui asemenea obiectiv. Până în prezent, nu s-a scos însă nici măcar o lopată de pământ pentru așa ceva.

Bazinele imaginare ale Timișoarei

În urmă cu șase ani, totul părea bătut în cuie. Timișoarei i se promisese ferm un bazin olimpic la cele mai înalte standarde, pe locul fostului ștrand Uszoda, un edificiu devenit focar de infecție în plin centrul orașului și aflat în administrarea Clubului Sportiv Școlar Nr. 1. Lucrarea ar fi trebuit să fie finalizată în 2009, însă totul a căzut înainte de a fi demarate lucrările, din cauza unor arbori protejați, aflați pe spațiul destinat proiectului.

Doi ani mai târziu, povestea bazinului de care ar fi trebuit să beneficieze sportivii de la CSS1 a fost readusă la viață, Inspectoratul Școlar Timiș identificând un perimetru de 6 hectare, în zona Ion Ionescu de la Brad, în spatele terenului de fotbal de pe Calea Sever Bocu. În acest caz, lucrurile au stagnat din start, spațiul respectiv aflându-se în proprietatea Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Timiș.  În cele din urmă, în toamna anului trecut, Prefectura Timiș a anunțat că Guvernul a aprobat transmiterea terenului în administrarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, de care aparține și Clubul Sportiv Școlar Nr.1. Chiar și așa, finalizarea acestui obiectiv rămâne în ceață.

Primăria a anunțat, tot în toamna anului trecut, că Timișoara va beneficia totuși de un bazin olimpic până în 2014. Clădirea urmează a fi construită pe B-dul Iosif Bulbuca, în apropierea stadionului „Dan Păltinișanu”. În teorie, lucrurile păreau foarte simple: Primăria venea cu terenul, Guvernul cu banii, iar municipalitatea timișoreană urma să primească bazinul la cheie. Un nou proiect rămas în stand-by, Guvernul nealocând, la începutul acestui an, banii necesari pentru demararea investiției.

Bazinele existente ale Timișoarei

Natația timișoreană se confruntă de ani de zile cu mari lipsuri în ceea ce privește infrastructura. Cel mai aglomerat bazin a rămas cel din Circumvalațiunii, cosmetizat, ce-i drept, în 2012. Vorbim însă de un bazin „scurt”, cu lungimea de 25 de metri și cu o lățime de 16 metri, împărțită în șase culoare. Așadar, departe de ceea ce presupune un bazin olimpic, care în primul și în primul rând ar trebui să aibă o lungime de 50 de metri.

Un asemenea bazin regăsim în Calea Lugojului. Aquasport Arena, singura investiție de anvergură în ceea ce privește infrastructura de natație din ultimii 20 de ani, dar care n-a fost niciodată destinată sportului de performanță. Deși lungimea și lățimea bazinului sunt corespunzătoare, nu există blocstarturi decât într-un capăt al bazinului, iar adâncimea nu permite practicarea poloului, de pildă, care are nevoie de minimum 180 cm.

Tot o investiție privată regăsim la hotelul Do-Stil, situat nu foarte departe de Aquasport, tot pe Calea Lugojului. Și în acest caz vorbim despre un bazin de dimensiuni semiolimpice, care nu se pretează la organizarea unor competiții oficiale de natație. Înot se practică și în bazinul Școlii Generale Nr. 30, din zona Soarelui, însă doar la nivel de amatori, în condițiile în care lumgimea de 19 metri a acestuia nu e adecvată niciunui nivel de performanță. Mai putem adăuga în listă și bazinul inaugurat în urmă cu câțiva ani, la Baza 2 a Politehnicii, destinat însă prin regulament strict studenților și angajaților UPT, fiind proiectat fără luarea în calcul a dimensiunilor oficiale admise în natație sau polo.

Un vis de decenii

Lipsa unui bazin olimpic nu e doar o problemă de actualitate în Timișoara, ci una veche de mai bine de jumătate de secol. Practic, Timișoara nu a excelat niciodat în infrastructura de natație. Cel mai important pas înainte s-a realizat la începutul anilor 70, atunci când a fost dat în folosință bazinul din Circumvalațiunii, primul acoperit din Timișoara, amenajat într-un fost hangar de tancuri. Tot în acea perioadă a fost acoperit și bazinul din curtea Industriei Lânii, o locație care a suferit mereu de mari neajunsuri, mai ales în ceea ce privește încălzirea.

Remarcăm o declarație a lui Alexandru Cinteanu, antrenor ale echipei de polo ILSA, apărută în vara anului 1983 în Neue Banater Zeitung: „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”.

La 30 de ani distanță, neajunsurile sunt cel puțin aceleași. Chiar și bazinul de la ILSA a dispărut, fiind lăsat timp de un deceniu în paragină și apoi demolat în 2009, pentru a face loc unui proiect imobiliar de amploare. Groapa piscinei e vizibilă și astăzi, iar spațiul fostei baze sportive a Industriei Lânii a ajuns adăpost pentru câini vagabonzi și cerșetori.

În ultimii 20 de ani, s-au mai pierdut două obiective importante din istoria natației timișorene. În primul rând, ștrandul Uszoda, în ale cărui bazine erau odinioară inițiați copiii în tainele înotului. Situat la doi pași de Catedrală, cel mai vechi edificiu al înotului de pe Bega a ajuns cel mai central focar de infecție al orașului. Mai putem nota și dispariția micului bazin de la Băile Neptun, o locație utilizată pe vremuri de întotători și poliști pe timp de iarnă. Groapa piscinei a fost astupată, îar de câțiva ani în acea locație funcționează o cafenea.

Orașul lui Weissmuller

Pe 2 iunie, s-au împlinit 109 ani de când, într-o familie de șvabi din actualul cartier timișorean Freidorf, vedea lumina zilei Johnny Weissmuller , primul interpret al celebrului Tarzan. Înainte de a deveni star la Hollywood, a excelat în natație, având la activ cinci medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1924 și 1928. Cine s-ar fi gândit că orașul în care s-a născut primul mare campion de natație al lumii nu dispune de un bazin mai acătării?

Iar dacă exemplul lui Weissmuller poate fi considerat puțin forțat, în condițiile în care el nu a învățat înotul la Timișoara, îl putem lua în considerare pe Iosif Novak. „Bupsi”, așa cum îl alintau colegii, a practicat înotul și poloul pe apă la ILSA, fiind primul reprezentant al natației românești la Jocurile Olimpice. Se întâmpla în 1952, la Helsinki, unde clasat pe locul 26 la proba de 100m liber, pe care a încheiat-o cu timpul 1:00.60.

E de prisos să mai amintim de dispariția totală a poloului, un sport ce între 1946 și 1951 aducea șase titluri naționale la Timișoara. Sportul cu mingea pe apă nu se mai practică deloc în oraș din 1999, atunci când conducerea ILSA-ei a închis complet secția. Despre o renaștere a acestei discipline nu avem cum să vorbim, în condițiile în care niciun bazin din Timișoara nu se apropie măcar de dimensiunile minime necesare.

REMEMBER 1983: Cum s-ar fi putut salva poloul timișorean de la înec?

manea_team_1983

ILSA Timișoara în 1983, în momentul promovării în Divizia A

Din păcate, despre polo pe apă nu putem vorbi decât la trecut în Timișoara. Vă propunem așadar o întoarcere în timp, în urmă cu exact 30 de ani, atunci când ILSA revenea, după câțiva ani buni de căutări, pe prima scenă a sportului cu mingea pe apă. Vara lui ’83 regăsea poloul timișorean în ultima situație favorabilă din istorie, însă de care s-a profitat puțin spre deloc în anii ce au urmat.

La începutul anilor ’80, ILSA părea să nu-și mai poată croi drum spre revenirea în elită. O situație ce pe atunci părea inacceptabilă, pentru un club ce în urmă cu câteva decenii domina autoritar mișcarea pe plan intern. Condițiile de antrenament ale poloiștilor erau precare și pentru acea vreme, dimensiunile bazinului din curtea uzinei satisfăcând la limită cerințele acestui sport, cât despre un sistem de încălzire nici că se putea vorbi. Sportul textilist a căzut însă pe mâini ceva mai bune în această perioadă. În fruntea clubului ILSA au fost numiți Emil Mateescu și Gheorghe Cuciulea, în vreme ce conducerea secției de polo i-a revenit lui Viorel Vladislav.

csocsos_action_1983

Fază de joc: ILSA – Triumf București 12-8

S-a început recrutarea unor poloiști cu nume, tineri sau experimentați, din centre precum București, Cluj sau Oradea. Așa au ajuns pe Bega nume precum Costel Manea, Niculae Andreescu, Petru Todoruț și, ceva mai târziu, Iuliu Olac, ultimilor doi revenindu-le ingrata misiune de a singe lumina după tot ce a însemnat polo în Timișoara, mai înspre mileniul III. Costel Manea și veteranul Ladislau Weiszpecher s-au ocupat de o intensă acțiune de recrutare în școlile din oraș, astfel că, după mulți ani, curtea Industriei Lânii mustea de juniori.

Pe acest fond a venit și promovarea mult așteptată în elită, obținută în dauna formațiilor Progresul Oradea, Triumf București, Poli Cluj și Mureșul Târgu Mureș. A fost, practic, ultima promovare în elită a ILSA-ei, care a rezistat în competiție până în 1999, atunci când secția de polo a fost dizolvată. Generația 1983 a echipei textiliste, prima de excepție după mai bine de un deceniu și jumătate, ar fi putut reprezenta imboldul renașterii unui sport reprezentativ și necesar al Timișoarei.

„Cei care au tras greul în acest campionat sunt Petre Todoruț (18 ani), Toth-Somoray Peter (30), Petru Boroș (23), Constantin Manea (28), Emil Fărcuță (25), Niculae Andreescu (25) și Vasile Grecu (17). Însă tineri extrem de talentați, precum Arthur Wachter (17), Desiderius Kosar (17), Ladislau Grosz (17) sau Uwe Griesel (17), vor fi în curând copți pentru a ataca primul 7. (…) Vă spun, anul acesta nu i-am surprins doar pe fanii noștri, ci și pe adversari. Anul trecut, am fost ciuca bătăilor și am ocupat ultimul loc al seriei a II-a. Astăzi, putem sta în fața lui Dinamo, a Rapidului sau a Crișului Oradea, granzii României, și să-i privim în ochi, fără să ne temem”, își descria echipa antrenorul ILSA-ei, Alexandru Cinteanu, într-un interviu pentru Neue Banater Zeitung, publicat în plină campanie de promovare în Divizia A.

Regretatul Alexandru Cinteanu, antrenorul ILSA-ei în anii '70'-80

Regretatul Alexandru Cinteanu, antrenorul ILSA-ei în anii ’70’-80

Ce lipsea în 1983?

E lesne de dedus, infrastructura. Bazinul din curtea Industriei Lânii, construit la începutul anilor ’30, și acoperit, am spune rudimentar, în anii ’70, era departe de a putea oferi condiții cel puțin decente de pregătire a sportivilor. „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”, erau problemele sesizate de Cinteanu în 1983.

Ce avem însă acum, după 30 de ani? În primul rând, poloul a dispărut fără urmă din Timișoara. Noile reglementări, legate de adâncimea bazinelor, au depășit în viteză toate piscinele aflate în picioare dinainte de ’89. Ba mai mult, vechiul bazin de la ILSA împlinește patru ani de când a luat forma unei grămezi de moloz. Iar cele construite totuși în ultimii ani au fost proiectate fără a se lua măcar în calcul acest sport. Cât despre acel bazin olimpic, după care sportivii și antrenorii tânjesc de decenii întregi, nu reușește să depășească colțurile hârtiei, indiferent de culoarea politică a administrației locale sau centrale.

„Se poate. Trebuie luat de jos, cu copii. Depinde ce intenții are domnul primar. Eu unul aș fi dispus să vin și să pun osul la construcția unui club de polo, dar vreau să văd un proiect concret. M-aș întoarce la Timișoara cu toată dragostea, pentru că eu dimineață, la prânz și seara mănânc polo pe pâine”, ne spunea în toamnă Petre Todoruț, portar la ILSA între 1983 și 1999, acum stabilit în Austria.

Timișoara s-a făcut de râs după 1989, ajungând primul (și singurul) centru de tradiție din poloul românesc rămas în totalitate fără polo. Că tot ne place să vorbim despre premiere…

Un simbol scufundat: „Toți jucătorii am solicitat ajutor de șomaj”


Continuăm seria de articole dedicate poloului pe apă timișorean, un sport ce a adus pe Bega șase titluri naționale, dar care de un deceniu și jumătate încoace e, practic, inexistent în oraș. Cristian Crista, reprezentant al ultimei generații de poloiști ai Timișoarei, ne-a vorbit despre situația ingrată în care s-au regăsit sportivii clubului ILSA, în anii în care această disciplină a fost scufundată complet.

Dintr-o mândrie locală, poloul  pe apă a ajuns, în Timișoara de după revoluție, la statutul de cenușăreasă a sportului local. ILSA a activat până în 1999 la nivelul primei ligi, susținută financiar doar de fabrică. Neatractiv pentru autoritățile locale, uitat chiar și de iubitorii sportului din oraș, clubul și-a dat duhul în liniște, fără smulgă vreo lacrimă în afara micuței lumi poloistice timișorene.

Cristian Crista e unul dintre reprezentanții ultimei generații de poloiști timișoreni. A început sportul cu mingea pe apă la vârsta de 13 ani, în 1989, activând în echipa de seniori a clubului textilist din 1994 și până la desființarea secției. Fostul sportiv a rememorat dificultățile cu care s-au confruntat poloiștii de la ILSA în ultimii ani de activitate, condițiile precare de la bazinul intreprinderii punându-le în pericol chiar sănătatea.

Una dintre ultimele imagini ale bazinului ILSA funcțional

„Funcționarea bazinului depindea în totalitate de fabrică, încălzirea apei din bazin se făcea cu energie termică furnizată de fabrică. Din cauza greutăților financiare ale intreprinderii, de multe ori nu beneficiam de energie termică și eram nevoiți să ne antrenăm în apă rece”, ne-a mărturisit Crista.

În perioada respectivă, toți jucătorii erau angajați ai fabricii. În momentul în care secția de polo s-a desființat, sportivii și antrenorii s-au regăsit într-o situație greu de imaginat în contextul actual al sportului. „Închiderea clubului sportiv a coincis cu disponibilizările de la Industria Lânii și închiderea efectivă a fabricii. Toți membrii echipei au fost nevoiți să solicite ajutor de somaj, în condițiile în care eram angajați la ILSA Timișoara, iar clubul nu avea nicio altă formă de finanțare decât cea susținută de fabrică. Imediat după închiderea fabricii, a început proiectul imobiliar Tender, care nici astăzi nu este finalizat”, ne-a mai spus Cristian Crista.

După 2000, nimeni n-a mișcat un deget

Pierderea echipei de polo a ILSA-ei a trecut total neobservată în rândul celor cu putere de decizie. Bazinul din incinta fabricii, devenit nefuncțional în 1999, a fost lăsat în paragină vreme de un deceniu, după care a fost demolat în 2009, molozul nefiind strâns, de altfel, nici în ziua de astăzi din groapa ce odinioară era umplută cu apă.

Cristian Crista invocă faptul că actualul proprietar al terenului, Ovidiu Tender, ar fi avut obligația, conform legii sportului, să ridice o nouă bază sportivă într-o altă locație. „Nu înțeleg de ce nu s-a respectat legea sportului, în cuprinsul ei scrie clar că în cazul în care o bază sportivă este demolată din diferite motive, în cazul nostru imobiliare, acea persoană are obligația construirii unei alte baze, în altă locație, cu atât mai mult cu cât acel bazin avea și o valoare istorică pentru Timișoara”, ne-a afirmat Crista.

În ultimii ani, în Timișoara s-au ridicat câteva bazine, în special pentru agrement, însă niciunul dintre ele nu respectă dimensiunile regulamentare necesare practicării poloului. Sportul cu mingea pe apă necesită o adâncime de minimul 1.80 metri, criteriu pe care nu-l îndeplinește nici Aquasport Arena, de pe Calea Lugojului, nici bazinul de la Baza 2 a Politehnicii, dacă e să amintim doar cele mai importante construcții dedicate natației care au fost ridicate în ultimii ani la Timișoara.

De la mingea de polo la chitară: „O parte din viața mea a rămas în bazin”

Solistul trupei Sanctuar, Claudiu Rugăciune, a jucat polo în ultima perioadă a ILSA-ei

Claudiu Rugăciune e unul dintre reprezentanții ultimei generații de poloiști de la ILSA Timișoara. Practic, cea care a stins lumina. În prezent, heavy metalul îi ocupă cea mai mare parte a timpului, în calitate de lider al trupei Sanctuar, însă mărturisește că nu va uita niciodată perioada petrecută în bazin.

Născut în 1980, Claudiu Rugăciune (sau „Metale”, cum îl știu prietenii) s-a apropiat de polo prin înot. „Când eram copil, aveam o afecțiune la nivel de pectoral, partea dreaptă era mai dezvoltată decât stânga. Părinții m-au dus la medic și mi s-a recomandat înotul. M-am înscris la CSS Bega și înotam în bazinul din Circumvalațiunii”, ne-a povestit Claudiu.

Cotitura către polo a fost cauzată de revoluția din decembrie 1989. În acele zile tulburi, soțul antrenoarei Codruța Sala și-a pierdut viața, aceasta renunțând la grupa din care făcea parte și Claudiu. „Părinții mei știau că trebuie să fac sport în continuare, iar eu prinzând gustul apei și al înotului, le-am cerut să mă dea la ILSA, la polo. Am jucat la juniorii clubului până prin clasa a IX-a, când am avut norocul să fiu promovat la prima echipă. În acel moment am avut de ales între a rămâne la Timișoara sau a merge mai departe la nivel de juniori la Dinamo, care m-a căutat. Am decis să rămân acasă, mai ales că aici aveam șansa să joc la seniori”, povestește Claudiu Rugăciune.

Primul meci pentru echipa de seniori a ILSA-ei l-a disputat în 1996, cu prilejul unui joc amical în Serbia. „Nu voi uita niciodată momentul debutului. A fost un meci în Serbia, în care am intrat și habar n-aveam ce trebuie să fac. În primele 10 minute eram cam pierdut, dar apoi mi-am intrat în mână și am reușit să mă concentrez la joc”, mai spune Claudiu.

Bazinul de la ILSA, așa cum arăta în 1999

„Uneori apa era rece și nu ne puteam antrena”

Claudiu Rugăciune a rămas la echipa de seniori până aproape de anul 2000, atunci când secția de polo a fost desființată. „Am prins aproximativ doi ani și în prima ligă. ILSA a făcut câteva meciuri destul de bune pe vremea aceea, însă echipele care dominau erau Steaua, Dinamo și Rapid. Noi ne-am zbătut undeva către coada clasamentului, dar totuși am rezistat destul de bine în Divizia A”, ne-a declarat Claudiu Rugăciune.

În ceea ce privește condițiile de pregătire, fostul poloist spune că uneori lăsau de dorit, dar chiar și așa s-a putut face performanță. „Condițiile erau acceptabile. Nu erau la un nivel foarte mare, dar ne descurcam. Lăsa de dorit sala de forță, câteodată și apa, pentru că uneori era rece și nu ne puteam ține antrenamentele așa cum trebuie. Dar s-a făcut treabă și așa. Câștigam și ceva bani, fiecare jucător era salariat la ILSA”, mărturisește Claudiu.

În ultimii ani, meciurile de polo erau din ce în ce mai rare la Timișoara, asta și datorită sistemului de desfășurare al competiției. Totuși, Claudiu admite că trupa pregătită în acea perioadă de Nicolae Olah nu prea avea priză la public. „Lumea nu prea venea la meciurile noastre. La cele de acasă veneau mai mult prieteni sau rude. Oricum, la Timișoara se juca foarte rar, se disputau mai mult turnee, la București, la Steaua și Dinamo, dar și la Arad”, își amintește Claudiu Rugăciune.

„Multă lume s-ar bucura să avem o nouă echipă”

În momentul de față Claudiu Rugăciune recunoaște că nu mai urmărește tot ce mișcă în polo, însă a rămas plăcut impresionat de performanțele realizate în ultimii ani de naționala României, asta deși în țară nu există decât opt echipe de seniori. „Echipele sunt extrem de puține. Ar fi ceva să avem și noi posibilitățile Ungariei sau a Croației, care au jucători foarte buni, tot timpul au avut echipe bune și au fost în frunte. Chiar dacă sunt o mână de cluburi în România, iată că se poate face treabă. E adevărat, baza de selecție e foarte mică, dar jucătorii sunt ambițioși și pun suflet. Asta contează până la urmă”, spune fostul „textilist”.

Claudiu Rugăciune speră ca promisiunile primarului Nicolae Robu legate de noul bazin olimpic să se adeverească, iar în anii următori să se pună bazele unei noi echipe de polo. „Nu știu dacă m-aș mai implica activ în polo, dar cu siguranță m-aș duce cu mare plăcere la meciuri. O parte din viața mea a rămas acolo, în bazin, și sincer m-aș bucura să se întâmple așa ceva. Chiar dacă n-am prins eu foarte mulți ani la ILSA precum alți colegi ai mei, sunt sigur că multă lume se va bucura dacă s-ar înființa o nouă echipă”, spune Claudiu.

Mai în glumă mai în serios, fostul poloist ar putea compune, împreună cu colegii săi din trupa Sanctuar, un imn pentru viitoarea formație. „Cine știe, poate o facem și pe asta”, spune râzând Claudiu.

Claudiu și Florin Rugăciune, în concert cu trupa Sanctuar

Frați în bazin și pe scenă

Fratele mai mic al lui Claudiu, Florin Rugăciune, a practicat la rândul său poloul la ILSA, însă doar la nivel de juniori. Spre deosebire de Claudiu, acesta spune că dacă s-ar pune problema reînnodării tradiției poloistice din Timișoara, ar da o mână de ajutor. „Mi-ar plăcea să lucrez cu copiii, să îi învăț polo și să îi antrenez”, spune Florin, și el membru al trupei Sanctuar.

Oful său cel mai mare e legat însă de modul în care a fost lăsată în paragină și dărâmată clădirea fostului bazin al ILSA-ei. „Bazinul de polo s-a dărâmat, pentru a fi construit un cartier rezidențial. Dar se întâmplă și în alte părți. Anul trecut am fost pe la București și am văzut bazinul Floreasca, unde e paragină totală. Chiar nu înțeleg cum se mai poate juca în asemenea condiții”, spune cu mâhnire Florin Rugăciune.

Frații Rugăciune repetă de zor în aceste zile, pentru că la finele săptămânii vor avea un nou „meci”, de această dată pe scenă. Trupa Sanctuar va concerta vineri, de la ora 21.30, în Club Daos, iar Claudiu și Florin promit un spectacol pe gustul tuturor iubitorilor de heavy metal din Timișoara.